Pe muchie de cuțit

Foto: Stephen Alvarez

Labirintul de piatră al Madagascarului

Text: Neil Shea
Foto: Stephen Alvarez

Șopârla zvâcni speriată pe suprafața fierbinte a stâncii. Câțiva pași rapizi, o întoarcere a capului colțuros. Apoi, nemișcarea perfectă a unei creaturi care se simte hăituită. De jur împrejur, piscuri și lame de piatră se înălțau tăioase precum turnurile unei catedrale gotice tăcute și pustii. Din canioanele de dedesubt, un papagal zbură, spărgând tăcerea cu cârâitul lui. Șopârla a țâșnit. Brațul lui Hery Rakotondravony a înhățat-o.  După câteva momente, tânărul herpetolog și-a descleștat degetele.„Cred că e o specie nouă.“În cele câteva zile petrecute în Parcul Național și Rezervația Tsingy de Bemaraha, din Madagascar, era a doua sau a treia dată când spunea asta. Pe o insulă celebră pentru biodiversitatea sa (90% dintre speciile de aici sunt endemice, de negăsit  altundeva în lume), zona protejată de 1.550 de kilometri e o insulă în sine, un soi de fortăreață bio, necizelată, în mare parte neexplorată și aproape impenetrabilă din cauza formațiunilor masive de calcar – numite tsingy –, un amestec de imense lapiezuri și stânci conice, care formează o adevărată junglă de piatră.
Blocul imens de rocă jurasică a fost dizolvat de ape, formându-se un labirint de stânci cu muchii ascuțite, canioane tăiate și peșteri umede, care țin la distanță oamenii, dar găzduiesc alte animale și plante. Frecvent sunt descrise noi specii din habitatele izolate de aici – în 1996, un arbore de cafea anterior necunoscut;  în 2000, un mic lemur; în 2005, un liliac; o broască după alți doi ani. Chiar și animale mai mari s-au descoperit relativ recent, inclusiv un lemur-cu-picioare-lungi în 1990, dar denumit, lucru destul de ciudat, doar în 2005, după actorul britanic de comedie John Cleese, un adept al conservaționismului.
Steven Goodman, biolog  la Field Museum, din Chicago, care a trăit și a muncit în Madagascar timp de 20 de ani, descrie regiunea ca pe „un refugiu în paradis“, locul unde se poate încă practica un tip de biologie mai potrivit cu un secol în urmă și unde o simplă plimbare te poate pune față în față cu o creatură nemaivăzută.„În fiecare vale vei găsi lucruri diferite – spunea Goodman. Formațiunile tsingy din Madagascar sunt unul dintre acele locuri de pe Pământ care ascund comori biologice extraordinare. Trebuie doar să mergi și să privești în jur.“Mersul acolo e partea cea mai dificilă. În martie, la sfârșitul sezonului ploios, chiar înainte ca frunzele să îngălbenească și să cadă iar iarna să sece firavele izvoare din pădure, fotograful Stephen Alvarez și cu mine am călătorit prin parc. Rakotondravony fusese de acord să ne fie ghid. Era a patra sa călătorie la Tsingy de Bemaraha; e unul dintre cei câțiva oameni de știință care au mers acolo de mai multe ori.
Am ajuns în capitală, la Antananarivo, chiar după ce președintele fusese înlăturat printr-o lovitură de stat. Proteste violente izbucneau la fiecare câteva zile. În apropierea pieței centrale, soldații leneveau, fumând în camioane și trimițând SMS-uri, în timp ce în campusul universitar studenții demonstrau sub bannere albe doar pentru a fi respinși cu brutalitate. Turismul, temelie a economiei, aproape că se prăbușise. Am părăsit orașul, întrebându-ne dacă vom fi opriți. Dar curând, în zona rurală, semnele loviturii s-au rărit, făcându-se simțite doar la punctele de control ale poliției, unde bărbați în sandale își legănau bătrânele kalașnikovuri și ne întrebau unde mergem.Ne-au trebuit aproape cinci zile pentru a ajunge la tsingy. După trei zile, șoseaua s-a transformat într-un drum de pământ desfundat, care se povârnea prin râpe de noroi întunecat. Feriboturile ne-au purtat peste râuri înroșite de solul spălat după despăduririle din amonte. Satele se micșorau, mașinile dispăreau, pădurea se subția treptat. La fiecare câțiva kilometri, Rakotondravony sărea din camion și fugea în tufe. Revenea târând vreun șarpe mare sau vreo nefericită de șopârlă.
Am intrat în pădure pe o potecă din apropierea unui sătuc. După câteva luni de ploaie, începea îndelungata perioadă uscată, în care numeroase animale amorțesc, așteptând revenirea umezelii. Am campat lângă un pârâu limpede, cu raci ruginii care se agitau prin apa puțin adâncă. Bucătăria a fost instalată sub surplomba unei stânci care se ridica printre coroanele copacilor și, undeva sus, se desfăcea și se despica în acele, lamele și vârfurile care dau numele acestui loc.În malgașă, tsingy înseamnă „acolo unde nu poți umbla desculț“, dar am descoperit că ținutul îți cerea mai mult decât încălțăminte rezistentă. În câteva locuri, am încercat să explorăm folosind echipamentul de cățărare. Formațiunile tsingy distrugeau echipamentul și carnea, cu egală ușurință. Uneori, parcă ne cățăram printre săbii uriașe, urmările unei căderi fiind evocate de trunchiurile mutilate ale copacilor prăvăliți. În alte locuri, exploram labirintul la pas, urmând cărările vag schițate de localnicii veniți aici pentru a căuta miere sau lemuri.

 

Ne-am strecurat prin pasaje unde chingile rucsacurilor se agățau în acele de piatră. Găsirea prizelor pentru mâini și picioare cerea atenție și încercări, pentru a vedea dacă stânca nu era prea ascuțită sau dacă rezista la greutate. Traversam râpe înguste și încălecam cu teamă muchii ce păreau garduri acoperite cu sticlă pisată. Roca ne străpungea cizmele, găurind cauciucul. De obicei, depășeam creste tăioase ca o lamă doar pentru a coborî în porțiuni cu câte un strat subțire de pământ ce acoperea stânci încă și mai zimțate. Ne căutam cu grijă echilibrul, apoi încercam să vedem pe unde să mergem mai departe.
Eram norocoși când parcurgeam un kilometru pe zi – imaginați-vă că vreți să traversați un oraș escaladând toți zgârie-norii și apoi coborând pe cealaltă parte. Lenta noastră deplasare ne făcea ținte perfecte pentru țânțari și viespi și dovedea cât de dificilă trebuia să fie aici cercetarea biologică, cu echipamentul și exemplarele capturate târâte după noi. Dar chiar și acoperind mult mai puțin teren decât speraserăm, am văzut sute de animale și plante, mai multe decât am putut recunoaște. În momentele mai liniștite, ne imaginam miile de locuri în care omul n-a pus, și poate nu va pune niciodată, piciorul.Într-o după-amiază, revenind după o plimbare încinsă și umedă, lujerii de pe marginea cărării m-au făcut să cad, iar genunchiul drept mi-a aterizat pe o piatră. Acasă, în New England, unde pietrele sunt rotunde, m-aș fi ales cu o vânătaie. Dar aceasta era o tsingy în miniatură. Un vârf de calcar mi-a pătruns până aproape de os. Mi-au trebuit două zile pentru a ajunge la un spital, unde o asistentă mi-a curățat rana. „Ce căutai acolo?“ – m-a întrebat, răsucindu-mi un tampon adânc în rană. M-a privit. Asudasem. „Cred că ești cam prostuț“ – mi-a spus.
Tsingy e provocarea perfectă pentru ambiția omenească.Formațiunile neobișnuite de aici constituie un ansamblu carstic, un peisaj format din calcar poros care a fost dizolvat, erodat și modelat de apă. Procesele exacte care au săpat acest peisaj de piatră venit parcă din altă lume sunt complexe și rare; doar câteva asemenea formațiuni carstice mai există  în afara Madagascarului. Cercetătorii cred că apa freatică s-a infiltrat în depozitele masive de calcar și a început să le dizolve de-a lungul fisurilor și neregularităților, creând cavități și tuneluri. Cavitățile s-au lărgit și în cele din urmă plafoanele li s-au prăbușit de-a lungul acelorași fracturi, dând naștere unor canioane drepte, cu o adâncime de până la 120 m și mărginite de vârfuri de piatră. Unele sunt atât de înguste, încât un om de-abia poate trece prin ele; altele sunt cât un bulevard.
Piloții care au văzut formațiunile acestea din aer le-au asemuit cu canioanele urbane ale Manhattanului, unde orizontul unghiular, haotic, coboară într-o rețea de străzi și alei, clădiri și parcuri, totul fiind susținut de un sistem circulator de conducte, canale și tuneluri feroviare. Metafora e valabilă și aici, întrucât formațiunile tsingy au ajuns să semene cu niște șiruri de zgârie-nori, iar o mulțime de specii mișună la poalele lor sau pe diferite etaje. La etajul cel mai înalt, nu există pământ și nici adăposturi în calea soarelui. Aici, temperaturile ating adesea 32°C, iar singurele plante și animale sunt cele care rezistă la deshidratare sau se mută uneori de pe creste jos, în canioane. Lemuri precum lemurul-lui-Decken, cu blana albă, și lemurul-brun folosesc aceste tsingy ca pe o autostradă, sărind din pisc în pisc în căutarea pomilor fructiferi. În crăpături și crevase, șopârlele vânează insecte din grădinile de xerofite rezistente la secetă care își întind în stânci rădăcinile lungi, ca niște cabluri, în căutare de apă. La nivel mediu, în pereții canioanelor apar mai multe nișe. Lilieci-câine și papagali-negri se adăpostesc aici, cârâitul și țipetele lor răsunând în bazilicile boltite și în coridoarele surpate. În zonele mai umbrite, albinele își ancorează cuiburile în găurile din pereți.
Însă cea mai mare diversitate de viețuitoare se află pe fundul umed al canioanelor, unde se adună apa și pământul. Aici, în multitudinea de orhidee și enormi copaci tropicali de esență tare, mișună un adevărat bestiar: melci-uriași și insecte cât pumnul, asemănătoare unor greieri, cameleoni-ai-lui Oustalet, șerpi-verzi și șobolani-roșcați. Fossa care se hrănește cu lemuri – un mamifer abil, cu o blană subțire, dotat cu gheare retractile și care aduce cu o pisică-gigant – patrulează și ea prin zonă. În cele din urmă, sub pământ și noroi sunt cavități și tuneluri, sistemul subteran în care trăiesc și se deplasează pești, crabi, insecte și alte creaturi, unele neieșind niciodată la suprafață.
Acest oraș îngrădit și-a găzduit locuitorii chiar și când celelalte ecosisteme din Madagascar s-au dezintegrat. Oamenii de știință îl consideră refugiul perfect. Conceptul de „refugiu“ semnifică pentru biologi o zonă sigură, ca o tabără de refugiați, în care se retrag viețuitoarele pe măsură ce habitatul lor se restrânge. Odată izolate în refugii, animalele și plantele devin adesea tot mai diferite, chiar și de rudele lor cele mai apropiate. Madagascarul e expresia perfectă a acestui proces, într-atât de neobișnuite și deosebite sunt multe specii de rudele lor de pe continentul african. Lemurii sunt viețuitoarele cele mai cunoscute de pe insulă. Precursorii lor au trăit odată în Africa, însă au dispărut de acolo, lăsând continentul altor primate, iar astăzi ei se află doar în Madagascar. Nestingheriți de competiția care probabil că i-a dus la pieire pe fârtații lor, lemurii au evoluat în forme extrem de diferite, inclusiv în specii acum dispărute, de la statura unei gorile la cea a lui lemurul-șoarece mare cât palma, cel mai mic primat în viață.

 

Formațiunile tsingy oferă adăpost și la o scară mai redusă. Protejată de zidurile de piatră și udată de ploile sezoniere, pădurea de aici e foarte diferită de savana cu palmieri care o învăluie dinspre est și de zonele de litoral care o flanchează spre vest. E o relicvă din vremuri apuse, când cele două părți ale insulei erau probabil unite prin coridoare împădurite.
În ultimele milenii, un proces natural de uscare a întrerupt acele coridoare. Apoi au sosit oamenii. De la venirea primilor oameni în Madagascar, acum circa 2.300 de ani, aproape 90% din ecosistemul forestier al insulei a fost distrus pentru a se exploata lemnul sau tăiat ori ars pentru a face loc culturilor și, mai recent, vitelor. Ca urmare, se crede că multe dintre speciile care au trăit pe insulă au dispărut.
Spre vest, formațiunile tsingy mărginesc o vastă zonă împădurită. Relieful carstic servește ca barieră în calea așezărilor omenești și a vitelor, care amenință habitatul sălbatic de pe tot cuprinsul Africii cu nesfârșitele lor pribegii și nesățioasa foame. Tsingy acționează și ca scut contra focului, ocrotind pădurea de incendii – naturale sau provocate de oameni.
„În Bemaraha există populații neobișnuite de animale și plante  pentru că în rest mediul a fost modificat de oameni sau de schimbările climatice – spune Brian Fisher, curator entomolog la Academia de Științe din California. Am descoperit o diversitate mult mai mare decât ne imaginaserăm.“
Într-o dimineață înăbușitoare, Rakotondravony și cu mine ne-am aventurat într-o pădure întortocheată ce acoperea fundul unui canion. Ne-am oprit la un mușuroi mare, cu furnici roșii care ieșeau din pământ. Aerul era umed, mirosind a pivniță jilavă, iar în atmosfera încărcată din canion și din pădure răzbătea parcă o pulsație,  undeva la limita dintre simțul auzului și cel tactil – bâzâitul neîntrerupt al aripilor unui miliard de insecte.
Rakotondravony și-a vârât ușurel  mâna în mușuroi, căutând o renivitsika, sau „mama furnicilor“, un fel de șarpe care adesea trăiește în interiorul întunecos al coloniei. N-am găsit niciun șarpe, dar, studiind zona dimprejur, Rakotondravony mi-a arătat câteva plante, inclusiv niște copaci asemănători palmierilor, cu frunze subțiri. Aceștia – a explicat el – erau un altfel de oaspete improbabil care se instalase în îngustele pasaje de aici. Era vorba de o specie întâlnită în pădurile umede din Madagascarul estic, dar în general absentă din Vestul mult mai uscat. Doar aici, în acele canioane, scăpaseră plantele de soarele arzător și de incendii. Plantele erau doar un exemplu. Mai sunt niște broaște – mi-a spus el –, iar cele mai apropiate rude cunoscute trăiesc la sute de kilometri depărtare, în pădurile estice.
Terenul accidentat furnizează refugii și mai mici, unde anumite viețuitoare par să fi evoluat și mai solitar, restrânse la numai câteva canioane din interiorul formațiunilor tsingy. Lemurul-lui-John-Cleese, un lemur-șoarece și cel puțin doi cameleoni-pitici, de mărimea degetului mic – printre cei mai mici din lume – ilustrează acest tip de microendemism, în care evoluția a croit animalele  pe măsura unor nișe minuscule.Brian Fisher a călătorit de trei ori în regiune pentru a înțelege cum s-au format aceste refugii și cum au modelat ele formele vii pe care le cuprind. Cu ajutorul analizei ADN, el compară furnici din regiunea formațiunilor tsingy cu unele din Madagascarul estic, sperând să identifice precis momentul în care furnicile și pădurile au fost izolate. Rezultatul va oferi indicii cu privire la modul în care evoluează animalele odată ce sunt separate de alte populații și se va lămuri dacă răspund la schimbări climatice doar prin retragerea în refugii sau și prin apariția unor noi caracteristici. Răspunsul – spune Fisher – poate avea implicații în viitor, pe măsură ce activitatea oamenilor și schimbările climatice subminează habitatele planetei.

Pentru că e izolat și practic impenetrabil, e mai improbabil ca dezvoltarea să amenințe ecosistemul tsingy în mai mare măsură decât ar face-o schimbarea climei din regiune. Umiditatea mai scăzută, ploile mai puține, aciditatea crescută a ploii – oricare dintre acestea ar putea dăuna pădurii, chiar și stâncilor.
„Oare cât timp ar supraviețui aceste păduri relicte – se gândea Fisher. Ar putea dispărea foarte repede. Avem aici o fortăreață, însă e una vulnerabilă. Adevărul e că nu știm prea multe. De-abia începem să înțelegem aceste lucruri.“
Într-una dintre ultimele zile petrecute printre formațiunile tsingy, am stat pe o platformă de observație, scrutând întinderea de turle și muchii, stânci gri ce deveneau purpurii în amurg. Platforma a fost construită acum câțiva ani pentru turiști, dar aceștia n-au mai venit. Lovitura de stat îi speriase. Asta a dăunat mult parcului; 50% din bugetul său vine din taxe conexe turismului. Un oficial mi-a spus că 2008 a fost un an bun, dar 2009 nu se arăta promițător. În aprilie 2008, 147 de vizitatori au venit în Tsingy de Bemaraha; în aceeași lună a lui 2009, după lovitura de stat, veniseră doar 12. Oficialul nu știa cum va acoperi diferența sau ce efecte va avea asta asupra rezervației, asupra salariilor angajaților, asupra programelor de dezvoltare și educaționale care oferă localnicilor nevoiași motive pentru a le păsa de conservare. A zâmbit obosit: „Vom deveni creativi.“
Nu departe, un grup de lemuri-ai-lui-Decken sărea printre culmi, peste canioane adânci, aterizând pe lame de stâncă. Cu blana lor albă strălucitoare, lemurii arată ca niște creaturi polare rătăcite la tropice. Se deplasează prin unul dintre cele mai formidabile peisaje din lume ca și cum legile fizicii n-ar exista pentru ei, ca și cum asemenea legi ar fi invocate doar de creaturi mai puțin agile, pentru a-și justifica neîndemânarea.
Lemurii-lui-Decken s-au făcut nevăzuți odată cu lumina. Papagalii formau arcuri pe cer, depășind liliecii mari și tăcuți. În canioanele de dedesubt, pădurea devenise o pată gri. Am coborât și ne-am îndreptat spre tabără, luminând cu frontalele printre copaci. Mii de ochi străluceau în întuneric, nestemate portocalii și verzi, ochii lemurilor-nocturni, întâlniți doar aici, ai șopârlelor-geko, cu pielea fină și irizată ca a unui păstrăv, ai păianjenilor mari și ai moliilor, cu corpuri estompate ca niște umbre. Noaptea însăși devenea un refugiu, un fel de continent temporar care cuprindea orașul de piatră și toate creaturile sale, cele numite și cele încă nenumite.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*