Sãlbatica umezeală

Lagune verzi punctează peticele de pădure mai ridicate în sezonul umed, cunoscut drept sezonul plin. Mamifere precum jaguarii, maimuțele și vulpile se refugiază în păduri pînă la retragerea apelor, începând din aprilie. Pe măsură ce terenul se usucă, peștii și alte viețuitoare acvatice sunt captive în bălțile ce se micșorează, spre deliciul prădătorilor. Foto: Joel Sartore

Văcarii care-și câștigă existența în zona umedă din Pantanal au un lexic nemaiîntîlnit pentru noroi.

Noroiul simplu este, ca peste tot în Brazilia, doar lama  sau barro  sau lodo. Însă aici, în Pantanal, noroiul frămîntat de copitele vitelor ce se adună în fața unei porți are propria denumire: maiadô. La fel și noroiul cu urme adînci de copite separate prin creste ascuțite: acela e brocotó. Chiar și anotimpul care generează tot acest noroi are un nume propriu în Pantanal. Locuitorii îl numesc cheia, “plin”, în care marea zonă umedă se inundă cu apă adîncă pînă la genunchi, apoi pînă la coapse, apoi pînă la brîu.
Noroiul pe care este ridicat ranch-ul “Santa Sophia”, al lui Beatriz Rondon, e unul bogat în argilă și, chiar dacă terenul ei arată în sezonul secetos ca o prerie unduitoare cu iarbă înaltă, el se transformă în timpul “plinului” într-o mlaștină diabolică ce absoarbe copitele, numită brejo. Zorii ne-au găsit caii împotmoliți în ea, acoperiți de apa cenușiu-maronie pînă la greabăn. Cît vezi cu ochii, nici o vită, doar berze jabiru, și ibiși de pădure, și lopătari roz, și găi de melci, și, lenevind la suprafața apelor printre ierburile de un verde gălbui, omniprezenții caimani. Iapa mea dă peste unul, însă, spre deosebire de mine, nu arată nici un semn de panică, iar caimanul alunecă pur și simplu din calea ei, privindu-ne fix dintr-o parte.

E o cursă de călărie extenuantă, care pune la grea încercare tendoanele, și înainte ca papagalii să-și fi terminat de cîrîit știrile zilei din cuiburile lor cocoțate în palmieri, pe iapă și pe mine șiroia sudoarea și eram pline de noroi – un fel de mîzgă cenușie lipicioasă, pentru care nimeni nu are un nume. După-amiază, ne oprim caii într-o fîșie mai ridicată a pădurii. O duhoare pătrunzătoare ne întîmpină și vreo 20 de vulturi își iau zborul la apropierea noastră. Mica noastră echipă descalecă și Beatriz (Bia, pe numele mic), Urbano Vilalba, administratorul ranch-ului său, alți doi văcari, un naturalist, pe nume Marion Marcondes, și cu mine pătrundem în întunericul pădurii, urmărind mirosul.
Cadavrul a fost tîrît peste 20 m față de locul în care îl găsise Urbano ieri, care acum, în timp ce mînă vitele, urmărește vulturii ce se rotesc în văzduh. Cu două zile înainte, fusese un splendid exemplar alb-gălbui de taur zebu cu cocoașă, cu coarne lungi, cîntărind o jumătate de tonă și valorînd 400 $ la prețul actual al pieței vitelor. Astăzi e victimă a jaguarilor.
Faptul că un jaguar a avut la cină un taur nu e un eveniment ieșit din comun în Pantanal. De obicei, vulturii îl alertează pe fermier, acesta cheamă un vînător de jaguari profesionist, vînătorul ia urma felinei ajutat de o haită de ogari speriați, o împușcă și lasă cadavrul în voia necrofagilor. Chiar dacă vînarea jaguarilor e ilegală în Brazilia, este încă obișnuită în acest tărîm izolat și puțin populat. După cum mi-a spus un vînător de jaguari: “Cine să afle?”

De data asta însă nu vor mai fi și vînători de jaguari. Bia a semnat un contract cu o organizație nonprofit care încearcă să protejeze felinele amenințate cu dispariția din Pantanal. Naturalistul Marion Marcondes a călărit pînă aici pentru a se asigura că un jaguar a fost cel care a ucis unul din taurii lui Bia. El va întocmi un raport, iar Bia va fi despăgubită – “parțial despăgubită”, comentează ea sec. În schimb, îi va cruța jaguarului viața.
“Ador vînătoarea de jaguari – spune Bia, în vîrstă de 64 de ani, al cărei bunic a marcat în 1892 un imens teren aici, revendicîndu-l. Și nu suport să vină străinii și să-mi spună ce să fac. Dar trebuie să mergem înainte. Pantanalul se schimbă sub ochii noștri. Și, ne place sau nu, și noi, pantaneiros, trebuie să ne schimbăm.”

Aflat la mare distanță la sud de Amazon, Pantanalul este o zonă umedă, cu o formă lobată, măsurînd 191.600 km2 și aflată în regiunea superioară a Fluviului Paraguay, unde se întîlnesc frontierele Braziliei, Paraguayului și Boliviei. E una dintre cele mai mari zone umede ale lumii – mai bine de patru cincimi din suprafața Romîniei. Numele se traduce aproximativ prin “marele loc mlăștinos”, pîntano fiind cuvîntul portughez pentru “mlaștină”, însă Pantanal nu este de fapt decît o cîmpie aluvială, una atît de plată, încît apa de ploaie băltește pe ea, inundînd-o în anotimpul plin și scurgîndu-se în cel secetos.

Ploaia începe să îmbibe terenul începînd din noiembrie, iar nivelul apei crește treptat. Fluviul Paraguay și afluenții săi se umflă și se revarsă, așa că în ianuarie, februarie și martie – într-un an cu adevărat plin – doar sinuoasele perdele forestiere, numite cordilheiras,  pîlcurile rotunde de copaci de pe movilițe, numite capoes, și pămîntul pe care oamenii l-au săpat, creînd diguri și movile, rămîn uscate. Restul este umed sau noroios, ud de-a binelea sau inundat, în măsură mai mică sau mai mare. Păsări de baltă, caimani, pești și mamifere semiacvatice, precum tapirii și capibara, se împrăștie pe teritoriul inundat. Animalele cărora le place să-și mențină picioarele uscate – jaguarii, oceloții, vulpile mîncătoare de crabi, căprioarele (și, adesea, vitele) – se înghesuie în păduri și așteaptă retragerea apelor.
În sezonul uscat, cam din mai pînă-n septembrie, apele se retrag în albii și în niște mici băltoace, numite baías, întreaga mlaștină transformîndu-se într-o savană roșiatică. Păsările de baltă se adună în jurul baíasurilor și al smîrcurilor, înfulecînd peștele rămas pe uscat. Cînd bălțile temporare seacă de tot și ultimii pești s-au dus, păsările se retrag spre rîurile și pîraiele din pădure.

Este un loc umed, impropriu pentru creșterea vitelor. Începînd însă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, Pantanalul a fost cedat imenselor ferme de vite, numite fazendas în Brazilia. E un mod de creștere a vitelor impus de condițiile extreme ale sezoanelor secetoase și umede, dar care a reușit, în urma împroprietăririi, să protejeze acest extraordinar ecosistem.
În timp ce zonele umede din întreaga lume s-au degradat și s-au distrus, Pantanalul, cu abundenta sa faună sălbatică și cultura sa caracteristică de creștere a vitelor, a supraviețuit pînă în prezent aproape intact, izolat de inundațiile anuale și de o împărțire a terenurilor aproape feudală. Proprietățile feudale de 200.000 ha erau cîndva obișnuite și încă mai există și astăzi. Bia Rondon nu consideră că se poate lăuda cu cele peste 34.000 ha ale fermei Santa Sophia; ranch-ul bunicului său, Fazenda Rio Negro, se întindea cîndva pe 280.000 ha.

“Atunci cînd trei sferturi din pămîntul tău se află sub apă timp de 3 luni pe an, ai nevoie de mult teren pentru a putea crește vite – explică un pantaneiro. Și nu vrei să-ți bați capul cu amenajări costisitoare: drumuri, diguri și clădiri. Sezonul plin le va spulbera, dacă nu în anul ăsta, atunci cu siguranță în următorul. Oamenii din Pantanal au învățat repede că nu se pot lupta cu sezonul plin.”
Însă izolarea din timpul acestui sezon s-ar putea să nu mai ofere suficientă protecție. Plantațiile industriale de soia și bumbac se extind tot mai mult pe terenurile înalte din nordul și estul Pantanalului, aruncînd peste cîmpia inundabilă aluviuni, erbicide și îngrășăminte dăunătoare. Proprietarii lor și corporațiile multinaționale pe care ei le aprovizionează exercită neîncetat presiuni asupra guvernelor din Brazilia, Paraguay și Bolivia să  adîncească Fluviul Paraguay pentru navele marine și să creeze astfel o magistrală utilizabilă tot timpul anului, care să faciliteze accesul produselor spre piețe. Mulți cred că aceste mari proiecte de infrastructură pot fi catastrofale pentru fragilul echilibru hidraulic al Pantanalului.

Pe măsură ce creșterea vitelor a luat amploare în alte regiuni braziliene, prețul cărnii de vită a scăzut și, o dată cu el, și standardul de viață al celor din Pantanal. Iar marile ranch-uri vechi au fost ciopîrțite în urma a ceea ce brazilienii numesc “reforma agrară familială” – adică împărțite între moștenitori la fiecare generație, pînă ce loturile individuale au ajuns prea mici pentru a asigura traiul. Prea mici, așa e, dacă nu sînt tăiate pădurile de pe terenurile ridicate. Tentația defrișării este mare: cu cît deții o suprafață mai mare de pășune permanentă, cu atît mai multe vite pot paște tot anul. Ar fi însă o lovitură dată animalelor sălbatice care au nevoie de aceste păduri pentru hrană și adăpost, iar pe termen lung ar provoca eroziune, care ar putea conduce la inundații permanente.
Chiar și ecoturismul, care acum suplimentează venitul multor fermieri, e privit ca un avantaj cu dus-întors: străinii se infiltrează încetul cu încetul într-o lume care era percepută ca una privată. “Nu mai poți să mergi nici 25 km fără să dai de cineva!” – bombănea un văcar bătrîn.

Mulți pantaneiros au sentimentul că modul lor de viață este amenințat. “Am fost administratori buni –  spune Bia Rondon. Oamenii vin din întreaga lume pentru a vedea sălbăticia de aici. Dar un mod de viață, pe care-l consideram normal, nu mai poate fi considerat așa. Creșterea animalelor ajută natura în Pantanal. Trebuie să găsim o cale de a face din creșterea vitelor un sprijin și pentru localnici. În caz contrar, Pantanalul, așa cum îl știm azi, nu va supraviețui.”
Ce înseamnă însă creșterea vitelor în timpul sezonului plin din Pantanal? “E muncă grea, muncă istovitoare. Picioarele-ți sînt ude în fiecare zi, zi de zi – spune un văcar sezonier, care a început să mîne vitele de la 13 ani. Însă spiritul tău ar muri dacă n-ai fi mereu în natură, în acest minunat peisaj al întinderilor.”

Înainte de sosirea regeneratoare a apelor, proprietarii fazendelor își vînd pe piață circa o treime din șeptel, în caz contrar riscînd ca acesta să moară fie de foame, fie prin înec. Pentru fermele cele mai îndepărtate, mînarea vitelor poate dura aproape o lună pînă la cea mai apropiată șosea de pămînt, unde animalele sînt urcate în camioane. Creșterea vitelor rămase pe loc în timpul sezonului plin cade în sarcina unor bărbați care se consideră, ei înșiși, niște “cowboy-amfibie”.
În dimineața în care am plecat împreună cu acești bărbați spre un ranch numit Santa Marta, era o zi scîrboasă pentru mînatul vitelor. Burnița cu intermitență. Însă de două ori pe săptămînă, fie că e sezon plin sau uscat, văcarii de la Santa Marta mînă cît de multe vite pot din cele circa 3 000 de capete ale fermei, le dau sare, le tratează rănile și marchează toți vițeii noi. La mijlocul sezonului plin, Santa Marta e în cea mai mare parte sub apă – o apă limpede, de culoarea ceaiului, mirosind plăcut. Ea se revarsă peste pășuni, șterge urmele vitelor, îneacă țarcurile și înghite porțile acestora. Bălțile sînt inundate, la fel și canalele sau chiar rîurile devin doar o apă ce curge mai repede prin apa mai lentă, plină de flori.

“Totul e o apă acum” – spun cowboy-i, totuși nu pot rezista tentației de a-ți arăta cu mîna fostele repere, acum inundate, în timp ce călărim printre ele.
Cu aproape 6.000 ha, Santa Marta e o fermă modestă, după standardele din Pantanal, și aparține familiei lui Ladislau da Rosa Lopes, un fermier cunoscut de toată lumea drept Lau. Scund, zvelt, cu pieptul ca un butoi, în vîrstă de 53 de ani, Lau nu vorbește prea mult, însă are un zîmbet cald. Îl aud spunînd că “un pantaneiro este un ocrotitor al naturii prin temperament și prin dragostea pe care o poartă Pantanalului.”. La fel e, fără doar și poate, și Lau. Nu s-a întîmplat nicicînd să fim plecați cu vitele fără ca el să se asigure că am observat viețuitoarele locale: un căprior de mlaștină, o rață leșească cu bobocii ei, o pereche de papagali ara portocalii traversînd cerul. “Ne place să vedem vietățile noastre sălbatice hălăduind libere” – spune el.

Ferma lui Lau nu e un petic de pămînt nesigur, ca brejoul lui Bia, ci o cîmpie aluvială cu fund solid, numită vazante – o mare întindere de apă ce se mișcă încet în timpul sezonului plin, năpădită de lăptuci de apă, zambile de apă și, după cum arată, de cele mai multe din alte 250 de plante acvatice din Pantanal. Fîșii de pădure o străbat ca niște vechi garduri vii.
Șase văcari se răspîndesc în perechi de-a lungul cîmpiei inundate. Lau duce de frîu un cal de povară încărcat cu saci groși de iută plini cu sare, ridicînd din cînd în cînd trîmbița răsucită făcută dintr-un corn de vacă și scoțînd niște sunete tînguitoare pentru a mîna cireada. “Îmi tratez vitele cu blîndețe, așa că și ele sînt cuminți – spune el în timp ce călăream. Nu-mi las cowboy-i să le prindă cu lasoul fără motiv, după cum nu-mi las nici cîinii să le hăituiască.”

Anticipînd sosirea rațiilor de sare, vreo două sute de zebu așteaptă deja atunci cînd Lau și cu mine ajungem pe un petic de mîl verde mai înalt de la marginea pădurii. Nu după mult timp, auzim îndemnurile bărbaților venind dintr-o pădure aflată la est și o mică cireadă de vite tropăie coborînd spre mlaștină. Alte îndemnuri și un alt mic șuvoi de vite se adună dinspre vest. Acum, o cascadă dinspre sud, și sute de animale cu coarnele ca niște iatagane fac valuri prin apă într-un vacarm asemănător celui al Cascadei Iguaçu.

În timp ce disciplinata cireadă de zebu își așteaptă rîndul pentru a ajunge la jgheaburile cu sare, călăreții se deplasează în liniște prin cireada care mugește, urmărind un vițel pricăjit, atît de nesigur pe picioarele sale, încît pare o marionetă. Jap!  Lasourile cad peste capul lui. Bărbații sar din șei, iar doi dintre ei culcă vițelul în noroi. Unul îl fixează cu un genunchi, scoate un cuțit lung dintr-o teacă ținută la spate și crestează două urme purpurii pe urechea sa albă și catifelată, pentru a-l însemna ca aparținîndu-i lui Lau. Își șterge lama însîngerată de pielea albă a vițelului. Cel de-al doilea bărbat șterge crestăturile însîngerate și cordonul ombilical, încă atîrnînd, cu un dezinfectant. Al treilea îi îndeasă pe gît un vermicid, după care se ridică cu toții și trec la următorul.

Încă 6 viței și treaba se termină cu văcarii și animalele în întregime acoperiți de noroi. În această după-amiază, ei vor repeta activitatea de dimineață, strîngînd vitele în amonte. La noapte, opt perechi de bocanci vor sta la uscat în jurul cuptorului ranch-ului. Însă, pentru că e vorba de Pantanal, bocancii nu vor fi cu adevărat uscați decît la sosirea anotimpului secetos.
Casa și țarcul lui Lau de la Santa Marta se află în centrul unei insule de 40 ha de teren înalt. Nu există curent electric. Două mese mari, patru bănci, cîteva scaune de verandă și niște paturi sînt singurele piese de mobilier. Bucătăria, acoperită însă deschisă pe două laturi, adăpostește o adunătură de pripas: trei pui orfani de porcușor de Guineea, un cocoș orb, două pisici sperioase. Un grup de cel puțin 25 de papagali-călugăr și-au construit un apartament din fîn într-un copac la 3 m de masă și, cam la fiecare oră, își încep cearta răgușită. Papagalii și tucanii trec și ei adesea prin curte, iar străfulgerările de culoare, trilurile chicotite și chemările lor înfrumusețează viața unui pantaneiro. “Stau pe lîngă casă pentru că se simt în siguranță în fața prădătorilor” – spune Lau, privind, cu mîndrie de proprietar, o pereche de tucani dintr-un dud.

Locuitorii Pantanalului au și ei proverbul “ochiul stăpînului îngrașă vita”. Chiar și așa, Lau și soția sa Zenilda, ca de altfel mulți alți fazendeiros, nu trăiesc în permanență la fermă. În fiecare lună, ei își petrec o parte din timp în Aquidauana, la 160 km spre sud, un oraș al văcarilor la marginea de sud a Pantanalului, unde mulți fermieri din acest colț de mlaștină au cîte o casă și de unde își cumpără provizii.
În cea de-a cincisprezecea oră a călătoriei mele cu o mașină 4×4, care m-a adus de la Aquidauana la Santa Marta, Lau a oprit camioneta la ferma unui vecin. Era după-amiaza tîrziu. Un bărbat, pe nume Clemente, și soția sa, care nu ne-a fost prezentată niciodată, ședeau la o masă pe verandă, la care el înnădea fîșiile de piele netăbăcită într-o funie, care părea să aibă o lungime de vreo 9 m. Fiul lor, adolescent, îmbrăcat cu niște pantaloni de cowboy zdrențuiți și fără cămașă, stătea cocoțat pe zidul verandei. Sora sa, în vîrstă de 13 ani, se legăna într-un hamac. Găinile scurmau prin curtea de pămînt măturată. Doi cai moțăiau legați la stîlpul lor, echipați după ultimul răcnet în materie din Pantanal: inele metalice strălucitoare legau căpăstrul și ornamentele pieptului; valtrapul șeii din piele de oaie vopsită în roșu aprins avea deasupra un pătrat de piele prelucrată cu măiestrie.

Clemente ne-a întrebat dacă acceptăm niște tereré, un fel de ceai rece de maté, în egală măsură un ritual și o doză de cofeină zilnică pentru orice pantaneiro. Soția sa a adus o cană uzată din corn de vacă umplută cu frunze verzi, cu gust de iarbă, de maté, un “pai” de metal cu o strecurătoare bulboasă și o ulcică de plastic plină cu apă. Clemente a umplut ceașca, trecînd-o fiecăruia dintre noi, pe rînd. Eticheta cere ca fiecare să golească ceașca cu o ultimă sorbitură zgomotoasă, trasă prin “pai”, înainte de a o înmîna înapoi gazdei. Aceasta o reumple, după care o dă mai departe următorului.

Cînd Lau și cu mine am plecat, l-am întrebat ce făceau aici copiii văcarilor. “Băiatul e cowboy salariat încă de cînd avea 11 ani” – mi-a spus el. Și fata? Lau a oftat: “O fată de 13 ani pe care o cunosc s-a măritat vara asta. Nu e nimic neobișnuit. Altceva n-au de făcut. Aici nu există școli. Nu există slujbe pentru femei. Mamele le cicălesc: spală rufele! Tații le cicălesc: mătură prin curte! Să te măriți, să fii independentă și să ai propria casă este o perspectivă atrăgătoare chiar de pe la 13 ani!
Băieții de 14, 15, 16 ani, pe de altă parte, sînt obișnuiți să meargă la femei de stradă cînd ajung în oraș. Așa că încep să se gîndească: de ce să nu economisesc niște bani și să-mi găsesc o femeie a mea? Totul se întîmplă mai devreme aici, în Pantanal.”

Am continuat să conducem prin noroiul tot mai adînc, pe măsură ce peisajul devenea tot mai deschis, iar nivelul apei creștea, pînă ce, în final, pășunea inundată s-a transformat în vazante. În lumina care pălea încet, Lau a parcat camionul la umbra unui copac singuratic, s-a întors spre mine și a făcut o plecăciune: “Stimată doamnă, drumul dumneavoastră pe roți a luat sfîrșit.” Am transferat proviziile și sacii cu alimente pe o barcă ușoară din aluminiu ascunsă între trestii.
Jopeí, fratele lui Lau, și fiul său merseseră în paralel cu noi, mînînd un șir de cai care trebuiau readuși la Santa Marta. Lau a legat prova bărcii de șaua lui Jopeí, ne-am urcat și noi la bordul acesteia și, timp de o oră și jumătate, am plutit încet remorcați, traversînd pășunea mlăștinoasă în această barjă de un-cal-putere. Din loc în loc, fulgere izolate brăzdau întinderea cerului, aducînd ploaie. Un fluviu de egrete s-a revărsat departe de noi, îndreptîndu-se spre casă, traversînd cerul la mică înălțime. În ultimele străfulgerări de lumină, un curcubeu dublu și-a făcut apariția spre est.

Acesta este Pantanalul despre care Lau nu poate concepe că ar putea să dispară. Și totuși el poate observa unele semne îngrijorătoare. Despăduririle de lîngă izvoarele lui Rio Negro provoacă depunerea aluviunilor în rîu. “Guvernul este cel care permite toate astea – spune el. Te face să te simți mic și neajutorat.”
Am văzut păduri care au fost tăiate la ras și în această parte din Pantanal, pe fazende ai căror proprietari, absenți, străini de regiune, au înlocuit copacii cu iarbă adusă din altă parte pentru a crea o pășune perenă. “Oamenii încearcă să înghesuie cît mai multe vite pe teren – spune Lau. Ce se va întîmpla însă cu animalele care trăiau în aceste păduri? Cele care pășteau vor rămîne. Dar animalele care mîncau fructe – papagalii sau maimuțele – vor trebui să se mute. Și cred că se vor muta spre ranch-ul meu.”

Așa a început o campanie de conștientizare, pentru a aduce Pantanalul în atenția lumii întregi și pentru a crea o mai bună înțelegere chiar în Brazilia a importanței ecologice a zonelor umede.
Vînătoarea comercială a animalelor sălbatice a fost scoasă în afara legii în Brazilia din 1967, însă legile erau prea blînde, iar amenzile erau mici. Cînd vînătorii de caimani și-au îndreptat atenția spre Pantanal, puține au fost obstacolele din calea lor. Începînd de la sfîrșitul anilor ’70, majoritatea obiectelor la modă din piele de crocodil de pe piața mondială erau făcute din pieile jupuite de pe caimanii de aici, din Pantanal.

Perechi de vînători, numiți coureiros – de la couro, care înseamnă “piele” – mergeau noaptea prin  bălți și localizau caimanii după strălucirea caracteristică a ochilor, împușcîndu-i chiar în frunte. În timpul zilei, acești coureiros se retrăgeau în păduri pentru a săra pieile, lăsînd în urma lor grămezi de sute de leșuri să putrezească. Prada lor trebuie să fi atins un milion de piei de caiman pe an. Pe deasupra mlaștinilor pluteau, ca un giulgiu, doar vulturii și duhoarea stîrvurilor.
“Marfa principală erau caimanii, însă ei vînau orice le cădea în bătaia puștii – mi-a spus un văcar, care fusese pe atunci în miezul acțiunii. Oceloți, vidre, jaguari, anaconde.” Comerțul cu piei depășea atunci traficul cu animale exotice. Zece mii de ara portocalii au fost prinși și scoși din Pantanal doar în anii ’80. Împreună cu vidrele uriașe, și aceștia aproape că au dispărut de tot. Doar numărul lor mare – milioane și milioane – i-a salvat pe caimani de la dispariție.
Fazenda Santa Marta, a lui Lau, s-a dovedit a fi prea îndepărtată pentru coureiros, însă Santa Sophia, a lui Bia, a fost jefuită de animalele sălbatice, ca de altfel și alte ranch-uri din zonele mai accesibile, de-a lungul lui Rio Negro, în apropiere de Aquidauana.

“Pantanalul era un cîmp de bătălie – spune Bia. Nimeni nu îndrăznea să mai iasă din casă. Lucrătorii plecau. Eu și rudele mele am încercat să determinăm poliția locală să-i alunge pe braconieri, însă poliția era și ea implicată în afaceri.”
Disperată, Bia, împreună cu un mic grup de rude și vecini au luat, în 1984, problema în propriile mîini. Luîndu-și numele SODEPAN – Societatea pentru Apărarea Pantanalului -, ei au vîndut fiecare cîte 20 de juninci, adunînd astfel banii necesari pentru combustibil, muniție și avioane care să aducă poliția din oraș. În bătălia lor cu coureiros, Bia și rudele ei au primit amenințări cu moartea: familiile lor s-au refugiat la Sao Paulo; coureiros, cowboy și polițiști deopotrivă au fost împușcați, iar unii uciși.

Un reporter de la un ziar din Sao Paulo s-a infiltrat printre traficanți. Reportajele sale șocante despre jaful asupra animalelor sălbatice din Pantanal, despre traficul necontrolat care se extindea, cuprinzînd și marijuana, cocaina și, probabil, arme, precum și dovezile despre implicarea militarilor bolivieni și paraguaieni, au atras atenția lumii întregi.

Cedînd presiunilor, Brazilia a creat în 1986 o poliție forestieră specială, iar în 1988 și-a înăsprit legile de protecție a animalelor sălbatice. Confruntați cu patrulele armate, doar puțini coureiros au mai considerat că merită să riște pentru cei aproximativ 2 dolari pe care-i luau pe o piele. Iar în 1992, cînd o rezoluție a Convenției asupra comerțului internațional cu specii pe cale de dispariție a interzis exportul pieilor brute sau sărate – singura prelucrare pe care braconierii o pot realiza în teren -, războiul cu coureiros a luat sfîrșit și, o dată cu el, și lichidarea cu toptanul a viețuitoarelor sălbatice din Pantanal.
Dar chiar pe cînd luptele cu coureiros erau în toi, apăreau și alți factori care aveau să schimbe pe termen lung modul de viață din Pantanal.

În 1974, o inundație catastrofală i-a prins nepregătiți pe proprietari; zeci de mii de vite s-au înecat și toate fazendele au suferit pierderi. Unele au pierdut chiar totul. În deceniile următoare, inundațiile din sezonul plin au continuat să crească, devenind ruinătoare.
De asemenea, pe la mijlocul anilor ’70 guvernul brazilian a împărțit terenuri aflate în zona înaltă din interiorul țării, în încercarea de a popula regiunea central-vestică și de a ușura presiunea asupra pădurii tropicale amazoniene. Noile ferme s-au dovedit a fi mult mai profitabile decît cîmpia inundabilă a Pantanalului. În vreme ce Lau are nevoie de peste 2 ha de teren pentru o vacă, iar Bia de 3, noile ferme, în care se poate pășuna tot anul, au nevoie doar de o jumătate de hectar. O dată cu creșterea numărului de vite braziliene, prețul cărnii s-a prăbușit.

O amenințare și mai mare este “imensa schimbare din zonele înalte aflate în nordul și estul părții braziliene a Pantanalului – spune Carlos André Bulhoes Mendes, profesor la Institutul de Resurse de Apă și Planificare a Mediului, de la Universitatea Federală din Rio Grande do Sul. Putem observa un întreg spectru de schimbări care înconjoară Pantanalul – orașe care deversează apele reziduale, tratate necorespunzător, direct în mediul înconjurător; plantații de soia, trestie de zahăr și bumbac care folosesc intensiv chimicale; suprapășunat. Există o creștere a conștiinței faptului că, protejînd doar cîmpia inundabilă, ne pierdem timpul dacă nu vom ocroti și zonele înalte, și asta pentru simplul motiv că apa curge de la deal la vale!”

Cele mai mari distrugeri pot fi observate în bazinul superior al lui Rio Taquari, la 160 km nord-est de Rio Negro, unde se găsesc Santa Sophia și Santa Marta. Defrișările, aratul și pășunatul pe acest teren nisipos au creat un peisaj selenar de 13.000 km2, plin de șanțuri și ravene. S-a scurs în aval o cantitate atît de mare de aluviuni, încît o parte din albia lui Taquari s-a umplut și a inundat permanent cam 11.000 km2 din Pantanal. Acest lac imens, de mică adîncime, nu mai poate susține viața sălbatică și nici nu poate fi exploatat de fermieri. O sută de ferme mici și 20 de ranch-uri mai mari zac acum abandonate acolo.

“Guvernul brazilian, Organizația Statelor Americane și o coaliție de grupări ecologiste au depus împreună mari eforturi pentru a stopa eroziunea, fără rezultate notabile însă” – spune Carlos André.
Trecînd la acțiune, Bia și alți proprietari activi din punct de vedere politic și-au unit forțele considerabile pentru a proteja izvoarele altor rîuri care curg spre Pantanal. Ei încheie alianțe, trecînd peste reticența, adînc înrădăcinată, legată de amestecul străinilor de zonă. Lucrînd alături de organizații ecologiste naționale și internaționale, ei au contribuit la stoparea unui plan grandios, cunoscut sub numele de Hidrovia, de adîncire și regularizare a Fluviului Paraguay, pentru a asigura în tot cursul anului accesul marilor șlepuri. Acum însă ei se văd siliți să se confrunte cu alți adversari puternici – cei din industriile care prelucrează soia, trestie de zahăr și bumbac – și nimeni nu se îndoiește că totuși o variantă redusă a Hidroviei va fi pînă la urmă pusă în practică.

“Îmbunătățirea infrastructurii poate aduce beneficii economice țării – spune Carlos André -, iar în Brazilia sărăcia e încă mare. Însă proiectarea trebuie făcută cu mare atenție, pentru a minimaliza impactul asupra mediului în Pantanal. Altfel, distrugerile pot fi imense.”

Uneori, noaptea tîrziu, Bia nu poate dormi, gîndindu-se cam la aceleași lucruri: “Pur și simplu nu-ți poți imagina spaima acelora dintre noi care sîntem legați de acest pămînt groaznic și, în același timp, minunat.”
Dar alte motive de îngrijorare decît cele legate de sănătatea marelui Pantanal, mai stringente, contribuie la insomniile lui Bia. Menținerea fermei sale pe piața actuală a cărnii de vită nu este deloc sigură. Strămoșii săi ar fi șocați să afle că Bia și-a diversificat activitatea, extinzîndu-se și la ecoturism. Iar jaguarul, acest simbol negru-auriu al Pantanalului, joacă un rol-cheie în planurile sale.

Bia pierde pe lună cel puțin patru capete de vită, căzute pradă acestor feline mari; într-un an slab, ele-i pot anula total profitul. Dar în ziua în care am examinat acel taur gras eviscerat, Bia nu era supărată. “Ecoturismul îi transformă pe jaguarii mei în produse turistice” – a spus ea.
Ecoturismul ar putea reprezenta, într-adevăr, viitorul pentru Pantanal, oferindu-le fermierilor banii de care au nevoie și reducînd tentația de a stoarce cît mai mult din pămînt. Pentru soțiile și fiicele văcarilor, el creează slujbe, care, altfel, sînt rare pentru femei. Este un stimulent pentru păstrarea habitatului vieții sălbatice. Și, totodată, îi ajută pe fermieri să se abțină de la omorîrea jaguarilor.
Șansa de a putea privi un jaguar e o mare atracție pentru turiști, fie ei muncitori modești sau turiști care caută aventura extremă – cei spre care s-a orientat Bia. După ce în 2003 ea s-a angajat să înceteze vînarea jaguarilor, în cadrul unui proiect de compensații pentru vitele ucise de aceștia, insesizabilele feline par să fie mult mai dispuse să se arate. Într-o după-amiază însorită, pe teritoriul ranch-ului său, o femelă însărcinată a zăbovit mai bine de 15 minute la Rio Negro, la vedere, spre deliciul unui grup de turiști plătitori aflați la picnic.

Cît de mulți jaguari au mai rămas în Pantanal este un mister pentru toată lumea, după spusele lui Fernando Azevedo, un biolog care studiază modul în care jaguarii vînează vite. “Sînt solitari, nocturni și foarte discreți. Nimeni nu știe dacă populația lor se menține, dacă se împuținează sau crește. Tot ce putem spune cu certitudine este că fermierii încă îi omoară.”
Tonio da Onça – “Jaguar Tony” -, unul dintre cei mai faimoși vînători de jaguari din Brazilia, lucrează cu biologii, urmărind și anesteziind jaguarii, astfel încît să li se poată monta cîte o zgardă cu radioemițător folosită în cercetări. Nimeni nu se îndoiește de faptul că el încă mai lucrează ca vînător plătit pentru fermieri. I-am spus că am auzit că fermierii împușcă 9-10 jaguari pe lună în Pantanal. “O, nu – mi-a răspuns el degajat. Sînt mult mai mulți.”
Bia nu-i condamnă pe fermierii care încă mai apelează la vînătorii de jaguari. Ea speră că programul de compensații va reuși, însă, în același timp, știe că nu fiecare proprietar de fazenda își poate permite să-și “pună jaguarii la treabă”. După cum nici orice fazenda nu se pretează la ecoturism. Pentru Bia totuși aceasta este calea pentru a face ranch-ul rentabil pentru ea și pentru Pantanal. “Cu toate astea – spune ea -, nu voi îngădui ca turiștii să-mi îmbrățișeze văcarii.”

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*