Când legea nu e apă de ploaie

Lacul Mono, martie 2013. Turnurile de travertin ies din apele sodice. Foto: Mihai Moldovan

Printre peisajele remarcabile ale Vestului american Lacul Mono ocupă un loc aparte.

Înconjurat de culmile vulcanice aride ale Sierrei răsăritene, lacul se distinge prin câteva particularități. Una dintre ele o constituie izvoarele sublacustre bogat carbonatice, care au precipitat calcitul în jurul punctelor de debușare, formând un fel de coșuri din rocă spongioasă, adică un travertin. Aceste construcții minerale zvelte (numite aici tufa towers) pot atinge câțiva metri înălțime și sunt vizibile deasupra apei în apropiere de maluri.

Apele sale sunt puternic saline și alcaline, deci la prima vedere ar trebui să fie lipsite de viață.  Și totuși în leșia aceea proliferează alge fotosintetice.  Ele sunt baza trofică pentru o puzderie de crustacei diafani, vizibili din abundență în apropiere de țărm, fixați pe stânci, pe scheletele vegetale, împodobite cu cruste graose de săruri.  Specia Artemia monica are o verișoară și în România, Artemia salina, care prosperă în potroaca Lacului Slănic Prahova.

Pe baza abundenței de artemii și a unor musculițe scufundătoare aici trăiesc peste 2 milioane de păsări migratoare, între care și o specie endemică de pescăruș-californian. Un ecosistem simplu, al cărui lanț trofic s-a construit  pe condiții extreme de viață.  (Unul dintre călătorii  impresionați de Lacul Mono a fost Mark Twain, căruia îi datorăm descrierea plastică  a  locurilor de o stranie măreție  și a peripețiilor trăite de el aici în volumul Sub cerul liber.

Aflat într-o zonă aridă, cu veri călduroase, lacul și-a menținut volumul de apă timp de milenii datorită unor pâraie cu apă dulce  ce compensau pierderea prin evaporare. Din aceste pâraie fermierii captau volume mici pentru utilizări locale, dar aceste ape tot în Lacul Mono ajungeau.  Odată cu dezvoltarea orașului Los Angeles, setea tot mai mare a imensei aglomerări urbane a determinat Departamentul pentru Apă și Electricitate Los Angeles să capteze pâraiele de la Mono printr-un uriaș apeduct. Prin anii ’70 efectele au început să se vadă: nivelul lacului a scăzut cu câțiva metri, salinitatea s-a dublat, ecosistemul s-a dezechilibrat. Ecologiștii au făcut un studiu științific, demonstrând că  lipsirea de apă a bazinului lacustru va sfârși prin a distruge ecosistemul și peisajul și va alunga cele două milioane de păsări. Și fermierii locali au protestat. Aparent,  apărătorii lacului nu puteau avea câștig de cauză,  căci puternica municipalitate  din Los Angeles avea de partea sa argumentul greu al cererii de  apă pentru multele sale milioane de locuitori, și un lobby corespunzător. Dar în SUA există o lege potrivit căreia apele curgătoare trebuie folosite  în beneficiul tuturor, nu pot fi monopolizate doar pentru interesele unui grup sau al unei comunități. Cu acest articol de lege și cu concluziile studiului științific, Comitetul Lacului Mono și societatea pentru protecția naturii Audubon au pornit la luptă în justiție.  Confruntarea a fost urmărită de întreaga Americă. În 1983, o judecătoare de district a lovit cu ciocanul în pupitru: legea privind accesul la un bun public este mai tare decât legea ce reglementează utilizarea apei, deci captarea pâraielor Lacului Mono va fi oprită. Litigiile generate de această sentință au durat peste un deceniu, dar din 1994 pâraiele curg din nou în lac, nivelul său a crescut deja cu aproape 4 metri iar ecosistemul este în curs de reabilitare. Legea și implicarea civică au învins. – Cristian Lascu



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*