JUNGLĂ DE VÂNZARE

De la bromeliacee, ferigi și orhidee care acoperă un arbore-de-capoc la 50 m deasupra solului junglei și până la jaguarii care își caută prada la umbra lor, Parcul Național Yasuní, din Ecuador, adăpostește nenumărate specii de plante și animale. Dar toate sunt amenințate de exploatările petroliere. Foto: Steve Winter

Cererea de petrol stoarce de viață unul dintre cele mai sălbatice locuri din lume. Autorul Scott Wallace și o echipă de fotografi pătrund în inima Amazonului, acolo unde marile companii petroliere amenință una dintre ultimele frontiere ale sălbăticiei.

Stropi de apă încă se preling de pe frunze după ploaia torențială de peste noapte când Andrés Link își aruncă în spate rucsacul cu provizii pentru toată ziua și iese în răcoarea umedă a dimineții. Abia s-au ivit zorii, dar pădurea s-a trezit deja la viață, plină de chemări și triluri – răgetul răgușit al unei maimuțe-urlătoare, păcănitul sec al unei ciocănitori, chițăitul unor maimuțe-veveriță care se fugăresc de pe o creangă pe alta. O incantație stranie, ca o tânguială, începe undeva în depărtare, se stinge și apoi prinde din nou puteri.

„Ascultă! – spune Link, apucându-mă de braț și ciulind urechile. Maimuțe-titi. Le auzi? Sunt două. Cântă în duet.“ Imită țipătul pițigăiat și ritmic al uneia, apoi pe al celeilalte. Și abia atunci reușesc să disting cele două voci ale corului. Acest festival gălăgios alcătuiește fundalul muzical zilnic al lui Link de când iese din șuvoiul navetiștilor de dimineață și pătrunde în zona poate cu cea mai mare biodiversitate de pe glob. Link, primatolog la Universidad de los Andes, studiază maimuțe-păianjen-cu-față-albă, iar acum se îndreaptă spre un loc la o jumătate de oră de mers, unde un grup se adună adesea ca să lingă bulgări de sare.

Uriași ficuși și arbori-de-capoc, cu rădăcinile ca niște contraforturi răsfirate, se ridică înspre frunzișul junglei ca niște coloane romane. Crengile lor bifurcate sunt drapate în orhidee și bromeliacee care susțin comunități întregi de insecte, amfibieni, păsări și mamifere. Smochini-cățărători se încolăcesc pe trunchiurile lor într-o îmbrățișare sufocantă. E atâta viață aici, încât până și în băltoaca formată într-o urmă de animal înoată zglobii pești-killi. Coborâm printr-o pădure punctată de arbori bizari Socratea, numiți popular „palmieri umblători“, cu rădăcini-catalige lungi de un metru, care le permit să-și schimbe puțin locul, în căutare de hrană și lumină. Este una dintre nenumăratele milioane de adaptări evolutive din Stațiunea pentru Biodiversitate Tiputini (TBS), o zonă administrată de Universidad San Francisco de Quito: 650 de hectare de junglă virgină, situate la marginea Parcului Național Yasuní, incluzând și aproape 9.800 km2 de junglă virgină în Ecuadorul estic.

„Ai putea să-ți petreci toată viața aici – și să fii surprins în fiecare zi de altceva“ – spune Link. Există zece specii de primate în pădurea din jurul TBS și o diversitate de lilieci și broaște mai mare decât aproape oriunde altundeva în America de Sud. Aici, pe un singur hectar de pădure virgină trăiesc la fel de multe specii de insecte câte se cunosc în SUA și Canada la un loc. Poziția zonei Yasuní explică această abundență. Parcul e situat la intersecția dintre Anzi, ecuator și regiunea Amazonului, un adevărat nod ecologic, unde se întâlnesc comunități extrem de bogate de plante, amfibieni, păsări și mamifere din America de Sud. Ploile torențiale sunt aproape zilnice, pe tot parcursul anului, iar modificările perceptibile în funcție de anotimp sunt relativ puține. Lumina soarelui, căldura și umiditatea sunt nelipsite.

În această parte a Amazonului trăiesc și două populații indigene, kichwa și waorani, în așezări risipite de-a lungul drumurilor și râurilor. Primul contact pașnic între waorani și misionarii protestanți a avut loc la sfârșitul anilor 1950. La ora actuală, cele mai multe comunități waorani se implică în relații comerciale și turistice cu lumea exterioară, la fel ca și foștii lor dușmani, kichwa. Însă două grupuri de waorani au întors spatele acestui gen de contacte, preferând să rătăcească printr-o zonă de pădure mai înaltă, așa-numita Zona Intangible – Zona Intangibilă –, creată pentru a-i proteja. Din păcate, această zonă, care se suprapune cu sectorul sudic al Parcului Yasuní, nu include tot habitatul lor tradițional, iar războinicii nomazi au tot atacat locuitorii și tăietorii de lemne, atât în interiorul, cât și în exteriorul acestei suprafețe, chiar și recent, în 2009.

Adânc în subteran, Yasuní ascunde însă și o altă comoară, care reprezintă o provocare majoră pentru prețioasa rețea a vieții de la suprafață: sute de milioane de barili de țiței de Amazon, încă neexploatat. De-a lungul anilor, terenuri petrolifere au fost concesionate pe teritoriul parcului, pe măsură ce interesele economice au învins eforturile de conservare în lupta pentru soarta Parcului Yasuní. Cel puțin cinci concesiuni active se întind în partea de nord a parcului, iar pentru o țară săracă precum Ecuadorul presiunea de a fora s-a dovedit aproape irezistibilă. Jumătate dintre veniturile obținute din exporturile națiunii provin deja din țiței – aproape în întregime extras din provinciile estice ale Bazinului Amazonului.

Într-o propunere înaintată pentru prima dată în 2007, președintele Rafael Correa s-a oferit să lase neatins, pe durată nelimitată, un volum estimat la 850 de milioane de barili de țiței, ascuns în colțul nord-estic al Yasuní, cunoscut sub numele de Lotul ITT (după cele trei câmpuri petrolifere pe care le conține: Ishpingo, Tambococha și Tiputini). În compensație pentru conservarea sălbăticiei și prevenirea intrării în atmosferă a 410 milioane de tone de emisii de carbon estimate, generate de arderea combustibililor fosili, Correa a cerut întregii lumi să urce miza în lupta împotriva încălzirii globale. El caută să obțină despăgubiri în valoare de 3,6 miliarde de dolari, adică aproximativ jumătate din veniturile pe care le-ar fi obținut Ecuadorul din exploatarea acestor resurse, la prețurile din 2007. Banii ar fi folosiți – a declarat președintele – pentru finanțarea unor proiecte de dezvoltare comunitară și energii alternative.

Aclamată de suporterii săi ca un moment de referință în dezbaterea asupra schimbării climei, când a fost propusă prima dată, așa-numita Inițiativă Yasuní-ITT s-a bucurat de o enormă popularitate în Ecuador. Sondajele de opinie la nivel național demonstrează din plin că populația este tot mai conștientă că Parcul Yasuní trebuie protejat, fiind o comoară ecologică. Dar reacția internațională la această inițiativă n-a fost prea înflăcărată. Până la jumătatea lui 2012, fuseseră promiși aproximativ 200 de milioane de dolari. Ca reacție, Correa a emis o succesiune de ultimatumuri furioase, determinându-și detractorii să compare propunerea lui cu șantajul. Deși inițiativa stagna, iar Correa avertiza că timpul trece în defavoarea proiectului, activitatea de la frontiera țițeiului continuă să înainteze prin Estul Ecuadorului, chiar și în interiorul Parcului Yasuní. În fiecare zi, încă o bucățică de sălbăticie cade pradă buldozerelor și excavatoarelor.

La o jumătate de oră după ce plecăm din laboratorul TBS, Andrés Link ajunge la gura unei peșteri joase, pe fundul unei râpe abrupte. E pojghița de sare pe care o căuta, dar în dimineața asta nu mai sunt maimuțe. „Se tem de prădători – îmi spune el, privind prin desișul de frunze la cerul lăptos. Când e așa înnorat, nu le place să coboare.“ Maimuțele se tem de jaguari sau de acvilele-harpie. Dar Link se gândește la o amenințare pentru animale pe termen mai lung și posibil definitivă: frontiera petrolului, care înaintează.

„Sunt interese foarte mari pentru găsirea unor rezerve de țiței – spune el. Mă tem că e nevoie de foarte puțin ca să înceapă ceva și apoi…“ Vocea i se stinge, de parcă ideea ar fi prea dureroasă ca să fie rostită.

ÎNAPOI LA LABORATORUL TBS în seara aceea, stau de vorbă pe terasă cu Kelly Swing, director și fondator al organizației, despre schimbările sesizate de el pe măsură ce frontiera petrolului se apropie de această zonă. „Categoric, simțim presiunea – spune Swing, privind spre pădurea care se întunecă. Au ajuns suficient de aproape ca să ne dea emoții.“ Cele mai apropiate facilități de producție se află la numai 13 km spre nord-est, pe o concesiune unde operează compania petrolieră deținută de stat, Petroamazonas. Cercetătorii îi spun adesea că aud zbârnâitul generatoarelor când sunt în pădure, iar elicopterele care zboară la mică altitudine sperie și împrăștie tot mai des animalele panicate pe care ei ar trebui să le studieze. Lumina slabă a flăcărilor de gaz strică imaginea, altminteri tulburătoare, a cerului nopții, așa cum se vede din turnul de observație al stațiunii, cocoțat la 36,5 m înălțime între ramurile unui maiestuos arbore-de-capoc.

Succesul sau eșecul Inițiativei Yasuní-ITT nu va avea, probabil, un impact direct asupra acestui petic de junglă – spune Swing. Dar el se teme că nereușita ar putea să dea o lovitură grea eforturilor de conservare și să dezlănțuie un val de extinderi care să pătrundă și în jumătatea sudică a rezervației, dacă nu chiar și în Zona Intangibilă.

„Cu timpul, concesiunile au devenit un fel de trepte – spune el. Cu fiecare exploatare, cresc tot mai mult presiunile pentru dezvoltarea zonelor rămase mai departe, spre est și sud.“

Oficialii din Ecuador insistă că țițeiul poate fi extras în mod responsabil chiar și în habitate sensibile. Ei spun că practicile actuale marchează o îmbunătățire considerabilă față de metodele intens poluante care predominau în anii 1970 și 1980, când se pare că Texaco, gigantul industriei petroliere a SUA, a lăsat în urmă situri contaminate care au târât Chevron, compania-mamă a lui Texaco, într-un proces de mai multe miliarde de dolari cu comunitățile indigene. Însă dezvoltarea are consecințe mult mai grave pentru mediile bogate în specii ca Yasuní – spune Swing –, începând cu nenumăratele milioane de insecte, multe, fără îndoială, încă necunoscute științei, transformate în scrum în fiecare noapte de vâlvătaia gazelor arse. În pădurile afectate de forajele petroliere mor aproximativ 90% dintre speciile care trăiau în jurul siturilor defrișate – spune el. „Trebuie să ne întrebăm dacă așa ceva este acceptabil și pentru cine este acceptabil.“

„E cazul să împingem la limită capacitatea noastră de a îmblânzi natura și de a folosi toate resursele în folosul nostru? – s-a întrebat Swing. Și chiar vom ști când vom ajunge în acel prag?“ Peste 19 km dintr-un drum în construcție al companiei petroliere Petroamazonas au fost defrișați în interiorul parcului. Conservaționiștii sunt îngrijorați, fiindcă drumul urmează să aducă muncitorii petroliști și utilajele lor pe Lotul 31, ecologic vulnerabil. De asemenea, ar putea ajunge în lotul încă neatins dinspre est, pe care riscă să-l distrugă. FOTO: IVAN KASHINSKY

„E cazul să împingem la limită capacitatea noastră de a îmblânzi natura și de a folosi toate resursele în folosul nostru? – s-a întrebat Swing. Și chiar vom ști când vom ajunge în acel prag?“ Peste 19 km dintr-un drum în construcție al companiei petroliere Petroamazonas au fost defrișați în interiorul parcului. Conservaționiștii sunt îngrijorați, fiindcă drumul urmează să aducă muncitorii petroliști și utilajele lor pe Lotul 31, ecologic vulnerabil. De asemenea, ar putea ajunge în lotul încă neatins dinspre est, pe care riscă să-l distrugă. FOTO: IVAN KASHINSKY

CÂTEVA ZILE MAI TÂRZIU, pe o burniță ușoară, urc împreună cu o echipă de biologi de la Wildlife Conservation Society (WCS) la bordul unei ambarcațiuni cu care vom coborî spre est, pe Râul Tiputini. Arbori din genul Cecropia, cu scoarța albă, mărginesc meandrele râului, care urmează parțial granița de nord a parcului, de forma unui C întors. Deasupra noastră, ramurile înalte ale masivilor arbori-de-capoc sunt doldora de cuiburile păsărilor oropendola. În afară de huruitul motorului bărcii noastre, râul pare complet lipsit de orice prezență umană. Sau cel puțin așa pare, până când facem o curbă și dăm peste o barjă lungă, motorizată, trasă la mal. Locul geme de muncitori cu căști de protecție și cizme de cauciuc, iar pământul dezgolit e roșu și răvășit de rănile lăsate de șenilele excavatoarelor și buldozerelor. O defrișare asemănătoare de pe malul opus – lată și sângerie – lasă impresia că drumul a sărit ca prin farmec peste râu, intrând în rezervația națională după bunul său plac. Îmi ridic aparatul ca să fac o poză, dar doi soldați de pe barjă reacționează prompt, zbierând: „Fotografiile sunt interzise!“

Oficialii în salopete albastre și purtând căști de protecție nu scot nicio vorbă când ne cățărăm anevoie la bordul barjei, trecând prin mocirla care ne înghite bocancii. Dar un bărbat înalt, cu o talie generoasă, îmi oferă o labă vânjoasă și un bun-venit călduros. „Eu sunt unul dintre băieții răi“ – spune el în engleză râzând, chiar înainte să aflu cum îl cheamă. Robin Draper, 56 de ani, pare la fel de surprins de apariția noastră bruscă, pe cât suntem și noi de întreaga operațiune. „Lucrăm aici de săptămâni întregi, dar voi sunteți prima ambarcațiune care a coborât până acum pe râu“ – ne spune el.

Draper, născut în Sacramento, California, un veteran al câmpurilor petrolifere din Prudhoe Bay, Alaska, este proprietarul și operatorul barjei Alicia și lucrează sub contract pentru Petroamazonas. Acționând în mare parte departe de ochii publicului, compania petrolieră de stat înaintează evident cu toată viteza în interiorul Lotului 31. Ecologiștii s-au bucurat acum câțiva ani, când au împiedicat o altă companie petrolieră, Petrobras, să construiască același drum. Însă concesiunea i-a revenit ulterior companiei Petroamazonas, iar acum – spune Draper – drumul de 14,5 km  care merge de la sud de Napo până la Râul Tiputini a fost terminat. Și asta nu e totul: buldozerele au înaintat deja mult în junglă, pe malul opus al lui Tiputini.

Manevra va stârni în mod clar controverse, fiindcă reprezintă o nouă intruziune în rezervație. De asemenea, criticii afirmă că rezervele de țiței cunoscute din subsolul Lotului 31, adică 45 de milioane de barili, sunt prea mici ca să justifice o investiție atât de mare. Adevăratul motiv pentru intrarea pe Lotul 31 – spun ei – ar fi realizarea infrastructurii care să permită o eventuală mișcare spre Lotul ITT, de alături. Astfel, demersul devine o amenințare la adresa credibilității inițiativei, dar și un pericol pentru speciile sălbatice și grupurile izolate de indigeni care cutreieră pădurile din regiunile înalte. Rapoarte recente subliniază că în zonă e posibil să se afle asemenea grupuri, pe care guvernul e dator să le protejeze.

Deși Draper nu are păreri personale în această privință, el spune că se face tot posibilul pentru minimizarea factorilor perturbatori din zonă, începând cu folosirea barjei lui. „N-au de gând să construiască un pod peste râu – ne spune el la o cafea, în timoneria Aliciei. Aici va rămâne mereu o barjă.“ Draper ne descrie „un proces complet nou pentru construirea de drumuri“, care se derulează pe malul îndepărtat al râului: muncitorii aștern pe jos un strat de material sintetic în zona de mlaștini și junglă, care în final va putea fi rulat ca un covor și dat la o parte. Colegii lui ecuadorieni denumesc acest drum sendero ecológico – un drum ecologic – când discută cu localnicii angajați ca muncitori necalificați. „Ideea e că, la un moment dat, acest spațiu va putea fi redat naturii.“

Dar Draper nu e convins. „Au intenții bune – spune el –, dar, după părerea mea, nici n-ar trebui să ne aflăm în locul ăsta.“

ÎNTORCÂNDU-NE PE RÂU, îl întreb pe Galo Zapata, unul dintre biologii WCS de la bordul ambarcațiunii noastre, cum va afecta acest drum jungla virgină. „Sunt convins, compania va face tot posibilul să controleze accesul pe acest drum – spune el. Dar n-au cum să-i împiedice pe indigenii kichwa și waorani să se stabilească acolo.“

Toate astea s-au mai întâmplat,  explică el. Când companiile petroliere au construit Șoseaua Maxus (denumită după Maxus Energy Corporation, o firmă de explorare petrolieră din SUA) în Yasuní, în anii 1990, s-au luat măsuri pentru blocarea accesului celor din afară, dar indigenii din rezervație și-au mutat satele la drum și au început să vâneze animale ca să le vândă pe piața neagră. „Cum aici se vor muta o groază de oameni, va crește mult cererea pentru carne de vânat, ceea ce nu va fi bine pentru animalele și păsările mari. Impactul social va fi defavorabil. Povestea se va repeta.“

Pornim mai departe pe râu. Peisajul se nivelează până ajunge să semene cu o luncă mlăștinoasă uriașă, presărată cu palmieri açaí. GPS-urile noastre ne arată că am intrat pe Lotul ITT, punctul central al controverselor iscate de țiței. Ne oprim lângă un mal jos, unde un afiș pictat de mână ne anunță că suntem în Yana Yaku, o comunitate mică a indigenilor kichwa.

César Alvarado, șeful comunității, apare de sub acoperișul scund de frunze al casei sale și ne povestește despre vremurile când, copil fiind, au sosit companiile petroliere în zonă. Primii reprezentanți au venit cu elicoptere care, înainte să aterizeze, zumzăiau aproape de vârfurile palmierilor-Moriche de dincolo de sat. Au sosit apoi barjele încărcate cu barăci pentru muncitori și tractoare care au doborât pădurea și au cărat instalațiile mari. „Era un întreg orășel de muncitori – își amintește el, fluturând din mână spre tufișurile încâlcite de sub copaci. Erau prietenoși. Mi-au dat și mie din mâncarea lor.“

Acum la 49 de ani, Alvarado, desculț și slab, îmbrăcat într-un trening care atârnă pe el, ne conduce pe o potecă noroioasă, pe lângă colibele grosolane din Yana Yaku. Vrea să ne arate ce au venit să facă acei muncitori de demult și ce monument solitar au lăsat în urmă. Intrăm într-un luminiș umbros, unde ne întâmpină o priveliște uluitoare. Pare un soi de sculptură, un crucifix abstract, asamblat din conducte, valve și racorduri cu cot pentru țevi. Înalt de aproape 4,5 metri, și-a pierdut luciul și e acoperit de mușchi, ca o relicvă pierdută dintr-un film al lui Steven Spielberg. Dar nu e deloc uitat. Aceasta este axa centrală în jurul căreia se învârte întreaga problemă Yasuní-ITT – un puț de explorare sigilat, pentru câmpul petrolifer Tiputini. Datorită acestuia și altora la fel, oficialitățile știu că Lotul ITT ascunde peste 20% din rezervele de petrol ale Ecuadorului – aproximativ 850 de milioane de barili de țiței de Amazon. Cu greu ți-ai putea imagina un testament mai bine ascuns pentru presupusa bogăție petrolieră a Ecuadorului.

Ce se întâmplă dacă se întorc muncitorii? – întreb eu. Alvarado ar fi de acord ca ei să pompeze petrolul ascuns sub satul lui? „Ne dorim ca satul nostru să aibă parte de educație și îngrijiri medicale – spune el. Dacă ei au grijă de mediu, noi suntem de acord.“

DIMPOTRIVĂ, PENTRU CEI MAI MULȚI INDIGENI waorani, viitorul nu arată nici pe departe la fel de promițător. Într-o dimineață înnorată și sufocantă, plec din orașul Coca cu localnici drept ghizi, îndreptându-mă spre sud pe așa-numita Șosea Auca. Construită de Texaco în anii 1970 ca să-și transporte instalațiile de foraj la câmpurile petrolifere și să așeze conductele de la ele, drumul a despicat în două fostul teritoriu waorani. Ca să agraveze afrontul, compania a botezat acest drum „Auca“ – un cuvânt care înseamnă „sălbatic“ și care era porecla dată indigenilor waorani de dușmani. Pornim spre podul de pe Râul Shiripuno, poarta de intrare spre Zona Intangibilă, unde cel puțin două grupuri de indigeni waorani – taromenane și tagaeri – trăiesc în izolare voluntară de restul lumii.

Navigând pe meandrele de asfalt, traversăm un peisaj cu coline despuiate de vegetație și ferme ce vorbesc despre graba nestăvilită a coloniștilor avizi de pământuri, care au apărut acum 40 de ani, după terminarea drumului. Câteva comunități sărace de kichwa și mestizo (amestecați) se înșiră de-a lungul drumurilor care se leagă de Șoseaua Auca.

Într-un loc unde drumul cotește mult la dreapta și dispare în frunzișul des, noi ne hurducăm la stânga, pe făgașele roților de mașini, urcând un deal abrupt. Am auzit că grupuri de indieni care încă n-au luat contact cu lumea civilizată au apărut de curând în afara zonei de excludere, într-un loc unde proiectele industriei petroliere sunt în plin avânt. După puțin timp, ajungem într-un labirint de drumeaguri lăturalnice care deservesc un număr tot mai mare de puțuri petroliere și stații de pompare. Derapăm într-o curbă în ac de păr și ne trezim față în față cu un zid înalt de junglă, unde drumul se termină brusc. Mai în față, în dreapta, o nouă instalație de foraj se ridică în spatele unui gard de sârmă. Inscripția de pe poartă indică puțul petrolier Nantu E. Undeva în stânga, un pâlc de cocioabe cu acoperișuri de frunze e la adăpostul pădurii – satul Yawepare al indigenilor waorani.

Înconjurați de potăi care schelălăie, sărim din camion. Un bărbat musculos, în pantaloni scurți și cu un tricou mulat, vrea să știe ce treabă am eu acolo. Mulțumit că nu sunt de la compania petrolieră, ne sugerează să stăm de vorbă în coliba comunală, neacoperită, din apropiere. Numele lui este Nenquimo Nihua – spune el într-o spaniolă fluentă –, în prezent liderul comunității pentru un mandat de doi ani.

„E o zonă periculoasă“ – ne avertizează Nihua. Tensiunile sunt în creștere de câteva luni, de când au sosit muncitorii companiei petroliere ca să se ocupe de puțul învecinat. Sătenii se tem că zarva mașinilor și a utilajelor grele ar putea stârni o reacție violentă din partea grupurilor necontactate care trăiesc în jungla din jur. Aceste grupuri izolate simt că teritoriile lor se micșorează mereu. „Sunt alungați din junglă – spune el. Nu vrem să intrăm în conflict cu ei. Vrem ca ei să fie tranquilos.“

Nihua ne mărturisește că unii dintre membrii triburilor nomade sunt chiar rude ale lui. „Soacra mea are un frate care trăiește în acel grup izolat“ – spune el. Cam 25 de oameni din acel grup au venit chiar în acest loc, în urmă cu doar trei săptămâni. Tatăl lui Nihua i-a văzut cu ochii lui. Se trezise în toiul nopții, alarmat de câinii care lătrau, și ieșise afară să arunce o privire. Aprinzând o lanternă în coliba comunală, s-a speriat să vadă războinici goi – toți bărbați și toți fluturând amenințător sulițe și sarbacane. Abia intraseră în colibă și se părea că intenționau să înnopteze acolo. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, tatăl lui Nihua se retrăsese în casă, fără să scoată o vorbă. Cel mai bine era să-i lași în pace – zicea el. „Au venit aici să se odihnească“ – adaugă Nihua. În dimineața următoare, războinicii deja dispăruseră.

În ciuda legăturilor de familie, mulți indigeni waorani din zona civilizată se tem de atacurile triburilor taromenane și tagaeri. Însă clanurile nomade sunt și un motiv de mândrie, un simbol puternic al rezistenței tribale și un prilej de aducere aminte a tradițiilor lor ancestrale. Nihua spune că el și familia lui lasă în junglă topoare și macete pe care rudele lor să le poată lua. Plantează diverse culturi ca să le asigure hrană și organizează patrule înarmate, care să-i țină la distanță pe intrușii ce le-ar putea face vreun rău. „Aici, noi luăm atitudine – spune Nihua, umflându-și pieptul. Gata cu puțurile petroliere! Gata cu coloniștii! Gata cu tăietorii de lemne!“

SPRE CAPĂTUL Șoselei Auca am ajuns la un pod care se cam clătina și ne-am descărcat echipamentele într-un schif, ca să continuăm coborârea pe Râul Shiripuno, spre Râul Cononaco și apoi să pătrundem în Zona Intangibilă. Cum persoanele din afară pot intra în această zonă doar la invitația populației waorani, am aranjat să fac această parte a călătoriei împreună cu Otobo Baihua, un ghid waorani.

Scund și robust, cu umeri lați și zâmbet spontan, Otobo, 36 de ani, spune că a lucrat la un moment dat pentru companiile petroliere, dar și-a dat demisia ca să-și câștige existența într-un mod mai ecologic. „Multă poluare – îmi spune el într-o spaniolă stâlcită. Am văzut multe animale murind. Mi s-a făcut silă.“ Acum are o firmă de ecoturism, cu care aduce turiștii iubitori de aventură să-i viziteze tribul, mult în interiorul zonei de excludere.

O panoramă spectaculoasă de sălbăticie se derulează sub ochii noștri: maimuțe care se leagănă pe ramuri, străbătând frunzișul des; tucani care țipă strident în vârful copacilor. Un capibara masiv alunecă leneș în apă. Otobo se oprește ca să ne arate locuri unde, în vremuri de mult apuse, războinicii waorani organizau ambuscade împotriva muncitorilor petroliști și unde, mai de curând, cei din triburile tagaeri și taromenane i-au împuns cu sulițele pe tăietorii ilegali de lemne, apoi s-au retras în umbra pădurii.

În următoarele seri, așezați în jurul focurilor de tabără din așezările riverane, cei din tribul waorani povestesc despre istoria lor agitată și despre uriașa lor lipsă de încredere în companiile petroliere. Ei descriu paradisul pe care l-au pierdut din cauza țițeiului și paradisul pe care încă îl împart cu rudele lor retrase. Două zile mai târziu, ajungem la destinația noastră finală, satul Bameno. Construcții din blocuri de beton și colibe de lemn flanchează o pistă de aterizare de 560 m, acoperită cu iarbă. Acolo îl găsim pe Penti Baihua, vărul lui Otobo și șeful comunității, într-o discuție aprinsă cu o adunare a sătenilor, în apropierea pistei de aterizare. E desculț și gol până la brâu, cu părul negru, ondulat, și fața zâmbitoare. Se desprinde de grup ca să ne iasă în întâmpinare.

„ITT reprezintă doar o mică parte din Yasuní“ – spune el, când îl întreb de inițiativă. Cel mai tare îl îngrijorează că triburile waorani n-au drepturi de proprietate clare, recunoscute de guvern, asupra pământurilor care intră în Zona Intangibilă. „Fără aceste documente, vor cuceri acest loc puț după puț – spune el. Nu știm ce planuri are guvernul pentru teritoriile noastre.“

Penti ne conduce pe pista jilavă până la o colibă comunală, în celălalt capăt al satului. Vrea să mi-l prezinte pe unchiul lui, un bărbat cu păr cărunt, pe nume Kemperi. Unul dintre ultimii șamani-jaguar ai populației waorani, Kemperi este foarte respectat pentru că poate să comunice cu spiritele pădurii. Poartă pantaloni scurți și un tricou albastru; șuvițe lungi de păr argintiu îi încadrează zâmbetul larg și dinții de un alb sclipitor. Nu știe exact câți ani are – spune el –, dar era deja om în toată firea când a intrat într-un grup de războinici care au organizat o ambuscadă și au omorât mai mulți muncitori petrolieri ai companiei Shell, în anii 1940.

În total, 12 muncitori au pierit în mâinile războinicilor indigeni. Ulterior, compania și-a abandonat operațiunile din Estul Ecuadorului, iar prospecțiunile pentru țiței au fost reluate aici abia după ce misionarii i-au calmat pe „Auca“. Câți oameni au ucis Kemperi și camarazii lui, în acea zi? Numără pe degete. Cinci sau poate șase. „I-am omorât ca să nu se mai întoarcă niciodată.“ În ciuda violențelor pe care le descrie, vorbește cu voioșia unui combatant veteran, care își amintește de zilele de tinerețe din război. Dar ce ar face dacă oamenii cu căști de plastic și uniforme s-ar întoarce acum?

„Dacă se întorc, o să-i omorâm – îmi spune el pe un ton neutru. O să facem ce ne-au învățat părinții și bunicii noștri.“

DUPĂ APROAPE TREI SĂPTĂMÂNI de mers cu camionul, barca și avioneta prin Yasuní, mă îndrept spre capitala Quito, aflată la mare altitudine, în Anzi. Mi s-a oferit ocazia de a vorbi direct cu președintele Correa despre zbuciumata Inițiativă Yasuní-ITT. Gărzile iau brusc poziția de drepți când trec pe lângă colonadele Palatului Carondelet, o clădire din perioada colonială. Intru într-o cameră decorată opulent, cu draperii de brocart și mobile cu muchii aurite. Charismatic, elocvent și inteligent, Correa, 49 de ani, trece direct la subiect în timpul convorbirii noastre. Inițiativa Yasuní-ITT – spune el – rămâne valabilă. „Întotdeauna am declarat că, dacă nu primim sprijinul necesar într-un interval de timp rezonabil, va trebui să exploatăm rezervele de țiței – spune el – cu maximă responsabilitate ecologică și socială.“ Inițiativa ridică o veritabilă dilemă – adaugă președintele. „Ecuadorul e o țară săracă. Încă avem copii neșcolarizați. Avem nevoie de programe de asistență medicală, avem nevoie de locuințe decente. Ne lipsesc multe lucruri. Cel mai bine pentru țara noastră ar fi să exploatăm aceste resurse. Însă suntem conștienți și de răspunderea pe care o avem în lupta împotriva încălzirii globale, a cărei principală cauză este arderea combustibililor fosili. Aceasta este dilema.“

La finalul interviului, Correa vorbește ca un om care deja a luat o hotărâre. „Eu insist să exploatăm resursele de care dispunem, așa cum fac toate țările lumii – declară el. Nu putem rămâne ca niște cerșetori care stau pe un sac cu aur.“ Cu toate acestea, el încheie spunând că ar fi dispus să supună votului popular ceea ce în Ecuador e bine cunoscut drept Planul B – exploatarea rezervelor de țiței din ITT.

AFARĂ, PE TREPTELE palatului prezidențial, mă gândesc la drumul pe care l-am văzut în construcție pe Lotul 31, simbolul violării acelei zone sălbatice. Indiferent de rezultatele Inițiativei ITT, porțiuni semnificative din Yasuní vor rămâne sub asediu. „Dacă Inițiativa Yasuní-ITT pică, o să ne gândim cum putem salva o parte din ea – mi-a spus Kelly Swing, în timp ce stăteam pe terasa stațiunii de cercetări, de parcă și el s-ar fi văzut deja în fața faptului împlinit. Ce mă îngrijorează cel mai tare este că fiecare compromis pentru dezvoltare sărăcește natura.“ Un vânticel făcea să foșnească vârfurile copacilor. Undeva s-a auzit țipătul unui macac. „E cazul să împingem la limită capacitatea noastră de a îmblânzi natura și de a folosi toate resursele în folosul nostru? – s-a întrebat Swing. Și chiar vom ști când vom ajunge în acel prag?“



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*