Pene îndoliate

O prigorie (Merops apiaster) adultă planează peste Lesbos, în Grecia. Foto: Rebecca Nason, colecţia foto Frank Lane/Corbis

Nota Editorului din ediţia de iulie 2013

În cazul prigoriei, natura s-a întrecut pe sine. E o pasăre micuţă, cu ciocul ca un iatagan şi penaj ca un mozaic trăsnit: gât de culoarea şofranului, piept turcoaz, creştet castaniu. Prima dată când am privit mai cu atenţie prigorii, eram cu barca pe Fluviul Zambezi. Păsările îşi săpaseră cuiburi în malurile nisipoase. Săgetau pe lângă noi, ca nişte curcubee în lumina soarelui,  la vânătoare de libelule pentru puii lor.

Cele mai multe prigorii trebuie să facă un adevărat tur de forţă ca să ajungă în Africa, zburând an de an din Sudul Europei peste Mediterana, pe deasupra Saharei şi ajungând, în sfârşit, în Sudul Africii. Multe nu supravieţuiesc. Pe unele le doboară greutăţile migraţiei, pe altele păsările de pradă. Dar mai au un prădător: omul.

„Ultimul cântec“, articolul de luna aceasta, scris de Jonathan Franzen şi ilustrat de David Guttenfelder, vorbeşte despre nepăsarea oamenilor şi lipsa oricărei consideraţii pentru aceste vietăţi minunate. În fiecare an, de la un capăt la altul al Mediteranei, vânătorii ucid sute de milioane de păsări migratoare precum prigoriile. Ei folosesc puşti, plase de nailon ultrafin şi capcane unse cu clei. Păsările nu sunt omorâte pentru hrănirea populaţiei. E un masacru sălbatic, care nu face diferenţa între victime. Grangurii, sfrânciocii şi alte păsări cântătoare mărunte despre care scrie Franzen – precum sturzul din romanul lui Harper Lee – „nu strică grădinile oamenilor, nu-şi fac cuib în grânare, nu fac altceva decât să ne cânte din toată inima.“
Mai au un prădător: omul.

– Chris Jones
Redactor-şef al revistei National Geographic, ediţia internaţională

Citiţi articolul despre vânătoarea de păsări cântătoare în ediţie de iulie a revistei National Geographic.

 

1 iulie 2013

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*