Pe urmele caravanelor trans-Sahariene, Maroc

Pe urmele caravanelor trans-Sahariene, Maroc #1

Deşertul Sahara a fost dintotdeauna o provocare pentru caravanele de cămile care s-au înhămat în traversarea sa încărcate de mărfuri.

Numeroase rute au împânzit nordul Africii pentru a uni principalele centre comerciale. Drumurile trans-Sahariene şi-au pierdut însă rolul lor de altădată, dar creativitatea Berberilor le-a transformat în trasee inedite pentru doritorii de experienţe autentice. Dacă deşertul vine cu provocări precum dune abrupte uneori imposibil de urcat şi călduri copleşitoare care te fac să juri că nu vei mai călca niciodată pe acolo, ospitalitatea, acceptarea şi perseverenţa localnicilor te fac să vezi o altfel de latură a acestei lumi. Odată avanposturi în calea deşertului, micuţele oraşe din extremitatea sud-estică a Marocului – Zagora şi M’Hamid, supravieţuiesc agăţând turişti cărora le facilitează accesul la o lume diferită. În Zagora, un semn ruginit şi decolorat din alte vremuri arată că până la Timbuktu mai sunt doar 52 de zile.

Trekking cu cămilele

Există nenumărate trasee care pot fi parcurse cu cămilele în zona Zagora – M’Hamid şi majoritatea includ o noapte petrecută la poalele celei mai înalte dune din Maroc – faimoasa Erg Chegaga. Alegerea unui traseu variat şi complex sporeşte înţelegerea locurilor şi oferă, după caz, experienţe complementare, cum ar fi trecerea de la munţi la deşert. Mi-am ales traseul cel mai lung din cele propuse de ghidul meu, care presupunea traversarea din munţii Jbel Bani până la dunele de nisip din Sahara (Erg Chegaga), de la Zagora până la M’Hamid, şi am avut un singur raţionament: cu cât mai lung, cu atât mai provocator şi mai autentic.
Traseul ales începe din Platoul Faija, unde se ajunge din drumul care leagă Zagora de Foun Zguid. Se urcă în munţii Jbel Bani, o grupare montană mai mică din sudul masivului Anti Atlas, iar din şaua Oum Laachar se coboară în lungul văii Oued Lemhasser până la oaza Tighrghrin. A doua zi traseul urmează firul văii Ouad Mhasser, se trece prin Afrokh – locul obişnuit al unei tabere de nomazi, apoi se ajunge pe seară la baza dunelor de nisip din Sahara, Erg Chegaga. A treia zi se merge paralel cu dunele de nisip spre o altă zonă de dune, denumită Bogarne. Ultima zi se ajunge până la graniţa cu Algeria, în oraşul de frontieră M’Hamid, unde traseul ia sfârşit.
Traversarea munţilor Jbel Bani până la deşertul Sahara este un mod aparte şi autentic de a te apropia de experienţa deşertului, care se lasă descoperit treptat. Deşertul nu este numai o formă de relief greu de traversat, dar are şi o accesibilitate mai dificilă. Fiecare zi a traseului presupune în medie cam 20 km de mers pe jos sau călare pe cămile. În primele două zile, traseul se suprapune cu ruta provocatoare de la Marathon du Sables, iar din când în când pe pietre se vede câte un punct portocaliu fosforescent care marchează dificila încercare a alergătorilor.

Logistică

Pe urmele caravanelor trans-Sahariene, Maroc #4
Pregătirea cămilelor în fiecare dimineaţă pentru o nouă zi de mers.

Dacă a explora Marocul pe cont propriu este posibil fără mare bătaie de cap, un trekking cu cămilele se bazează exclusiv pe experienţa localnicilor şi necesită prezenţa unui ghid înzestrat cu abilităţi nebănuite. Deşi poate părea neaşteptat, logistica unui trekking cu cămile implică şi tehnica motorizată. Un jeep jerpelit ne-a transportat la intrarea, respectiv ieşirea din traseu de la/către cea mai apropiată aşezare umană (Zagora, respectiv M’Hamid); în rest, am mers numai pe jos sau călare pe cămile. Cămilele parcurseseră deja traseul în sens invers, venind în două zile din M’Hamid, pentru a ne aştepta gata pregătite de plecare la intrarea în traseu dinspre Zagora. Strictul necesar a fost încărcat exclusiv pe cele două cămile: cort mare de bucătărie, saltele, mâncare pentru 4 zile – inclusiv o mare caserolă de ouă legată în vârf, apă îmbuteliată şi bidoane pentru apa din fântâni, aragaz de voiaj cu o mare butelie proaspăt reîncărcată, corturi şi saci de dormit. În fiecare zi la amiază, când căldura era copleşitoare, am luat pauză şi am mâncat la umbra unui copac, de regulă un acacia. Nopţile am dormit în corturi în proximitatea unei fântâni sau într-o oază. Ca un ghid veritabil, Mohamed a dormit în nisip şi a mers tot timpul pe jos.

Călătorind singură ca femeie

Călătorind ca femeie singură printr-o ţară musulmană, am cerut la prietenii care mai fuseseră în Maroc numele unui ghid de încredere. Mi s-a recomandat un oarecare Mohamed, care locuieşte şi are o agenţie de turism în Marrakesh, dar este originar din satul Tamatert – Imlil, de la poalele celui mai înalt vârf din nordul Africii – Toubkal-ul. Cu un zâmbet mare mereu pe faţă, purta o verighetă, deşi nu era însurat, justificându-se că nu avea timp de aşa ceva ca ghid. Mohamed şi îngrijitorul de cămile, Lahssen, s-au ocupat de tot: încărcatul şi descărcatul cămilelor, scos apa din fântâni, pus şi strâns corturile, gătit de trei ori pe zi, spălat vasele, îndrumat cămilele pe unde să meargă şi să nu fugă cu mine călare. Lahssen vorbea doar Berberă, dar Mohamed îmi explica tot ce se întâmplă. Mohamed ştia foarte bine drumurile, nu l-am văzut niciodată folosind o hartă sau un gps, iar orice îl întrebam răspundea cu promtitudine.

Provocările deşertului

Să călăreşti o cămilă pentru mai multe zile nu este deloc uşor, mai ales dacă marfa în vârful căreia stai cocoţat alunecă mereu într-o parte şi îţi pierzi echilibrul. Îndurând totuşi durerea unei poziţii incomode experimentezi de fapt ce înseamnă cu adevărat să mergi pe cămilă, iar mişcările la început dificile ţi le însuşeşti natural. A te sui şi a te da jos de pe cămilă, când aceasta se mişcă brusc, devine ceva firesc, a face poze din mers devine o dexteritate, iar a călări aproape nemişcat devine o oportunitate de a te bucura de traseu cât mai mult.
Pe cât de atrăgătoare sunt dunele cafenii, mersul prin nisipul fin nu este deloc uşor, iar timpii de deplasare cresc considerabil. A te afunda în nisip, mai ales la urcare, este ceva firesc. Din acelaşi motiv, cămilele sunt îndrumate cu atenţie de către îngrijitor, astfel încât să şerpuiască printre dune pe unde se afundă mai puţin în nisip.
Căldura din timpul zilei poate fi o provocare şi numai la 40 grade Celsius, iar muştele interminabile atrase de mirosul transpiraţiei completează această încercare când te asaltează în roiuri. Prin contrast, noaptea temperaturile scad brusc, iar geaca de puf este un obiect de vestimentaţie folosit zilnic. Datorită diferenţelor de temperatură între zi şi noapte, vântul poate sufla puternic în zonele deschise, ameninţând stabilitatea unui cort precar ancorat.
În ciuda chemării nisipului fin al deşertului, a umbla desculţ la discreţia unor insecte autohtone poate fi uneori soldată cu inflamaţii dureroase cu puroi şi antibiotice. Furtunile de nisip, precum şi soarele arzător te fac să înţelegi de ce oamenii deşertului îşi acoperă faţa, fără să se plângă că le este cald, iar întâlnirea cu o turmă de peste o sută de cămile sălbatice te face să intri în contact cu realitatea omniprezentă a firescului din deşert.

Ritmul vieţii în deşert

Pe urmele caravanelor trans-Sahariene, Maroc #2
Mergând cu caravana de cămile în lungul văii Ouad Mhasser

Cămilele merg aparent încet, dar constant, astfel încât o cămilă depăşeşte cu uşurinţă un om care merge pe jos şi se mai opreşte din când în când. Am putut observa toate aceste lucruri din şaua improvizată a cămilei, din poziţia mea cocoţată în vârful mărfii. Copitele mari şi păroase ale cămilelor lăsau urme regulate şi se afundau uşor în nisipul fin, în timp ce mersul legănat îmi dezvăluia un ritm de viaţă pe atât de lent pe cât o cere clima locului. Totul este în echilibru în deşert, de la permutările nomazilor la rezistenţa cămilelor.
Dacă locul de prânz depindea de găsirea unui copac care să ne facă umbră pentru câteva ore până la trecerea caniculei, locul de înnoptat era ştiut dinainte, iar traseul trecea condiţionat şi pe la fântânile de apă din drum. Un lanţ de bidoane era umplut cu apă şi cămilele erau adăpate. Seara, Lahssen lega picioarele cămilelor pentru a le lăsa apoi să pască în voie uscături prin zonă.
Obiceiurile berbere le-am regăsit şi în deşert. Ceaiul marocan îndulcit la maxim era turnat în păhărele mici de sticlă de la înălţime, tradiţionala tajine sfârâia pe aragazul de voiaj în fiecare seară, iar carnea de miel era mai gustoasă ca oricând după ce fusese păstrată în saramură pentru a rezista caniculei de peste zi. Când nu am mai avut pâine proaspătă, Lahssen a copt o pâine direct în nisipul fierbinte. Procedeul pare foarte simplu. Se face foc cu uscături în nisip şi este lăsat să se facă jar. Se înlătură jarul şi coca frământată din făină şi apă se acoperă cu nisipul fierbinte. Cu un beţişor este verificată coca până se coace bine, se mai întoarce de pe o parte pe alta, şi se mai pune din când în când nisip fierbinte şi jar pe deasupra. Pâinea rezultată este fierbinte, crocantă şi deosebit de gustoasă.
Dimineaţa nu eram încă trează la prima rugăciune şi nici moschei nu erau în deşert ca să se audă cântarea muezinului, dar seara observam cum fiecare îşi găsea câte un loc liniştit şi cu faţa către Mecca se ruga în şoaptă. „Allaaaaah. Allaaaaaah,” îl auzeam pe Mohamed din cortul meu. Rugăciunea oamenilor sună parcă altfel în deşert, iar comuniunea cu divinitatea este diferită.

Întâlnirea cu nomazii

Pe urmele caravanelor trans-Sahariene, Maroc #3
Pauză pentru un ceai marocan în tabăra de nomazi de la Afrokh

La graniţa dintre munţii Jbel Bani şi deşertul Sahara, la gura văii Ouad Mhasser este locul obişnuit unde familiile de nomazi îşi stabilesc tabăra de iarnă. Nomazii stau în munţii înalţi pe timpul verii toride şi vin în zonele deşertice doar de toamna până primăvara. Tabăra şi-o aleg lângă o oază – Afrokh, unde există o sursă de apă permanentă şi totul este verde, astfel încât caprele lor au ce mânca. Îşi iau alimentele de bază din localitatea cea mai apropiată şi se duc la cumpărături cu cămilele sau cu măgarii.
Tabăra din Afrokh aparţine unei singure familii şi este de fapt doar o gospodărie care cuprinde câteva colibe din bolovani şi un mare cort berber plin cu de toate. Fiecare colibă are o funcţionalitate, iar bucătăria se distinge prin faptul că are un cuptor din pământ construit direct pe sol. În fiecare colibă este aparent o îngrămădire de obiecte, pungi, şi cutii, dar pare-se că nu le lipseşte nimic, iar ceaiul negru cu care suntem serviţi este de firmă „Moroccan Royal Tea.”
Bărbaţii (tatăl cu fiul mai mic) erau plecaţi cu cămilele la oază, iar la tabără era doar o femeie cu cinci copii, dintre care cel mic (care încă nu mergea) era ţinut în spate şi plimbat pe la toate treburile gospodăriei. Imediat am fost serviţi un ceai marocan făcut pe jar, curmale scorojite de la oaza din apropiere, lapte şi unt de capră proaspete, ulei de măsline, precum şi pâine caldă tocmai coaptă.
În aşa-zisa bucătărie, o copiliţă ghemuită stătea cu ochii aţintiţi la jarul din cuptorul de pământ şi cocea pâine. Operaţiunea pare foarte simplă, deşi nu oricine ar putea s-o facă. Pâinile sunt de fapt nişte bucăţi rotunde destul de mari de aluat pregătit în prealabil, acoperite cu o pânză din care sunt sustrase cu două beţe pentru a le introduce cu repeziciune în cuptor pe un blat metalic. Pâinea este manevrată cu o viteză remarcabilă, întoarsă pe ambele feţe doar cu ajutorul a două beţe, apoi trântită rapid într-o altă pânză. Proaspăt coaptă, pâinea este servită aburind.
Stilul de viaţă al nomadicilor are un specific unic. Prin prisma durităţii sale nu poate exista în afara echilibrului dintre acceptarea condiţiilor locale şi perseverenţa locuitorilor săi temporari. Este un stil de viaţă adaptat locului şi bine conturat prin prezenţa unor constante de-a lungul timpului care îi dau o identitate aparte: duritate, perseverenţă şi acceptare.

Cu ce am rămas

Trekkingul cu cămilele în deşert a fost o experienţă autentică, în cadrul căreia am luat contact direct cu o realitate existentă, despre care auzisem doar în cărţi sau la televizor. Majoritatea localnicilor cunosc alte lumi doar din auzite, iar ceea ce mi-au arătat mie este singura lume pe care o ştiu şi nu se pot imagina în afara ei. Viaţa dură din deşert şi tradiţiile moştenite i-au determinat să se adapteze şi să accepte nişte limite (uneori imposibile pentru noi), justificate adesea de lozinca „Life is difficult.” La orice lucru care îmi sfida comoditatea, mi se spunea: „Yes, it is normal.” Ceea ce pentru ei este firesc, pentru mine este o picătură din diversitatea culturală a lumii pe care o explorez în călătoriile mele. Peste două zile Mohamed urma să meargă din nou în aceeaşi zonă cu alţi turişti: ceea ce pentru mine a fost o experienţă unică, pentru el a fost o normalitate care îi asigură subzistenţa.

Text și foto: Iuliana Marchian



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*