O zi cât o săptămână în Iordania

O zi cât o săptămână în Iordania #2 (2)
Turiști, însoțiți de un beduin, se plimbă pe cămile de la teatrul roman pe Strada Fațadelor, spre Tezaur/ Foto: Corina Matei

Deja încep să-mi pierd răbdarea. Sunt la al șaselea ghișeu, unde prezint din nou pașaportul. De la fiecare am plecat ba cu o foaie, ba cu o ștampilă, ba cu un cod de bare și nici măcar nu știu la ce folosesc toate astea. Știu că m-am trezit la ora 5, că deja ora 13, că am condus 350 de kilometri din Tev Aviv până în Aqaba și că vreau să văd Petra. Azi!

Text și foto: Corina Matei

„Doar voi trei…fete?”, ne întreabă mirat unul dintre vameși la unul dintre multele ghișee din graniță. „Da, doar noi!”, după care urmează rafala de întrebări despre ce vizităm, cât stăm, unde stăm, pe cine cunoaștem. „Stați doar o noapte? Atunci o să primiți o amendă de 70 de dinari pentru că nu ați stat minimum recomandat, de trei nopți consecutive!”, și ni se întinde o foaie să semnăm că am luat la cunoștință. „Dacă veniți cu ștampilă de la un obiectiv turistic, amenda scade la 50 de dinari!” Acum știu că vreo 300 de lei o să dispară ca prin minune, mâine. Deși nu stăm la nicio coadă că suntem singurele ce tranzitează, scăpăm într-o oră din vama impecabilă cu floricele plantate la linie. Ieșim direct în parcarea de taxiuri – ei știu foarte bine că firmele de închirieri nu permit călătorilor să iasă cu mașina din Israel.

Un domn înalt, negricios, cu mustață vine spre noi. Deși cu o figură ce pare extrem de tăioasă și autoritară, ne întreabă politicos de unde suntem, unde vrem să mergem, unde stăm. Și ne zâmbește sincer. Este șeful taximetriștilor autorizați. Ne propune un preț de 60 de dinari până la hotel, în Wadi Musa și, oricât încerc, nu vrea să scadă sub 56. Acceptăm, nu avem altă variantă.

Ne urcă bagajele în spate și plecăm pe drumul flancat de palmieri plantați obsesiv la aceeași distanță, între care există aranjamentele florale în forme geometrice perfect conturate. Încep să mă calmez. Inspir adânc și mă uit spre prietenele mele care ar vrea să moțăie pe bancheta din spate. În față, un peisaj de documentar: munții aurii, care par că nu au mai văzut o ploaie de secole, cresc semeți cu fiecare minut parcurs pe autostrada ca-n palmă. În dreapta, celebrul canion Wadi Rum se vede în depărtare. Taximetristul îmi atrage atenția că e frumos acolo. Încerc să leg o conversație cu el, însă engleza sa e ca araba mea – vreo 20 de cuvinte uzuale pe care habar n-am să le leg.

Semnal din scurt, o frână apăsată și ne vedem opriți pe banda de urgență. „He’s my friend!”, zice taximetristul și coboară repede din mașină. Ne uităm una la cealaltă, apoi vedem că în spatele nostru a oprit un alt taxi, galben, adică neautorizat pentru graniță. Cei doi stau de vorbă câteva minute, apoi necunocutul vine și-și pune coatele pe geamul meu, deschis: „Here’s the deal!”, începe, într-o engleză promițătoare. Și ne propune să ne ducă el cu mașina pentru 50 de dinari. Mă prind imediat de combinație, cunosc arabii destul de bine, așa că încerc să învârt lucrurile și mai mult în favoarea noastră. Îi zic că nu, că ne grăbim tare, că vrem la hotel, apoi la Petra. Și așa îl facem să spună că, în cei 50 de dinari, ne așteaptă să facem check-in-ul, apoi ne duce chiar el la Petra. În mai puțin de un minut aveam bagajele mutate în mașina din spate. Noul nostru șofer, Ali, îi dă 50 de dinari celui ce ne-a dus până acolo ca să se întoarcă la graniță. Mă bucur că Ali știe engleză, așa că ne întindem la vorbă. Defect profesional, nu mai încetez cu întrebările. Dar așa aflu că ei trăiesc doar din turism, că moneda lor e crescută artificial, că au un rege pe care-l iubesc deoarece le-a ridicat țara din necunoscut și a modernizat-o intens.

Ieșim de pe autostradă și începem să urcăm pe un drum destul de periculos, iar el conduce repede, dar cu mare grijă, în timp ce povestește despre familia sa, o soție și trei micuți. Da, l-am întrebat și câte neveste are și care e condiția femeii în țara lor. A ținut să mă roage să nu-i compar cu Arabia Saudită, care sunt încă „departe, în istorie”. Coranul le permite partu neveste – o situație familiară costisitoare, deoarece bărbatul e obligat prin lege să le ofere case fiecăreia și cadouri asemănătoare ca valoare. Ne povestește de un văr și soția sa, care nu putea face copii. Evident, cum ei țin mult la moștenitori, după doi ani, a cerut acordul soției și familiei să-și mai ia încă o soție. L-a primit, a găsit și fata care a fost de acord să se căsătorească cu el și…surpriză! Femeile au rămas însărcinate în aceeași perioadă. Iar acum, râde prietenul nostru, vărul său e sărac lipit și cu cinci copii. Și mărturisește că nu ar rezista nervos să aibă o asemenea familie.

Râdem, glumim, dar să revenim la treburi mai serioase: „Vreun restaurant local, tradițional în zonă?!”, întreb eu, pornită să-i urmez sfatul, că doar omul e din oraș. Ne spune că sunt câteva chiar aproape de hotel, însă sunt destul de turistice. „Am o idee!”, continuă el…„am un prieten care gătește Mandi. Știți ce e Mandi? Pui cu orez, gătit în foc mare, ca în Iordania! Dacă vreți, pot să-l sun, să se pregătească pentru diseară, și vă duc eu, să vedeți și cum se gătește! Vă iau de la Petra și mergem direct!” Iar ne uităm una la alta, zâmbitoare. Știm în ce ne băgăm? Clar, nu, dar dorința de a sta printre localnici și a vedea tot ce ține cu cultura lor e prea puternică. Știm că Iordania este o țară sigură, în care locuitorii au fost efectiv dresați să fie civilizați prin pedeapsa capitală. Așa că, fără teamă, nu mai stăm pe gânduri și pentru „only 60 dinars” ne rezervăm cina printre localnicii din satul vecin. Dacă tot suntem la capitolul negocierilor, ne aranjăm și cursa de întors la graniță, de mâine de la 6 dimineața, cu încă 50 de dinari.



1 Comment

  1. Foarte frumos ! Fascinanta lume
    De apreciat devotamentul sincer si placerea de a oferi al acestor oameni si nu in ultimul rand, siguranta si protectia turistului aflat in vizita la ei

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*