În căutarea Chinei tradiționale 

Orașul montan Lijian 

Am aterizat în Lijiang destul de târziu în noapte. Petrecusem ziua întreagă în Chengdu pentru a ne atinge țintele stabilite inițial, iar singura opțiune către Lijiang era un avion care decola în jurul orei 20:00. Eram cam obosiți și înfometați, iar gândul ne fugea la acel hot-pot tradițional pe care îl avusem cu Costas cu o noapte înainte în Chengdu.

Lijiang este un oraș montan situat la o altitudine destul de înaltă (circa 2.400 m) și cunoscut pentru centrul vechi istoric care face parte din patrimoniul UNESCO. Aveam rezervarea făcută pe telefon, așa că ne-am recuperat bagajele și am ieșit din aeroport după un taxi. Le-am arătat unor taximetriștii ce vorbeau între ei telefonul cu numele hotelului. Au început să ridice toți din umeri și să continue discuția. După un timp când începusem să-mi pierd răbdarea că nu ne înțelegeam cu ei un taximetrist s-a uitat la mine și mi-a spus de sub mustață “not in Lijiang”. Ne-am întors cam descumpăniți în aeroport să găsim o alternativă.

În timp ce Costas încerca să sune la hotel, eu căutam prin tot aeroportul pe cineva care știa să lege două cuvinte în limba engleză pentru a reuși să aflăm ceva informații despre hotel. Am găsit, după multe încercări, un student japonez care studia în China. Într-o engleză impecabilă mi-a spus că din câte știe el hotelul nu este în Lijiang ci în Suche, un mic sătuc situat la câțiva kilometri de Lijiang. A ieșit cu noi afară, a vorbit cu un taximetrist ceva în chineză. Taximetristul a dat din cap fericit și ne-a deschis ușa mașinii. Totul părea simplu dacă știai să lipești două trei cuvinte în chineză. Așa am pornit ușurați spre hotelul nostru. Atunci am realizat cat de important era să învățăm câteva cuvinte și expresii în limba chineză, lucru pe care l-am și făcut până la finalul călătoriei noastre.

Shuhe, satul ascuns intre păduri la poalele Muntelui Jade Dragon Snow (Zăpada Dragonului de Jad)

Shuhe, satul ascuns între păduri la poalele Muntelui Jade Dragon Snow (Zăpada Dragonului de Jad), sau satul de la piciorul unui vârf de munte, așa cum ii este traducerea in limbaj autohton, este comparat de mulți, la o scară mai mică cu Lijiang, deși mie personal mi se pare o comparație cam forțată dat fiind faptul că Lijiang este un oraș cu peste un milion de locuitori în care turismul s-a dezvoltat exponențial în ultimii 10 ani și în care este greu să găseși atât de multă tradiție concentrată într-un loc, așa cum este Shuhe.

Recunoscut ca o așezare pentru micul grup etnic “Naxi”, Suche este un mic sătuc, parcă ascuns de păduri, în nordul orașului Lijiang și la piciorul muntelui Jade Dragon Snow, care a reușit să-și păstreze parca mai mult decât alte mici orașe și sate o parte importantă din tradițiile vechi chinezești. Situat pe una dintre rutele importante de comerț cu ceai în China dintre sudul provinciei Yunnan si orașul Lhasa din Tibet, Shuhe a reușit să se dezvolte in timpul dinastiilor Song, Yuan, Ming si Qing fiind martor al unui proces important de dezvoltare a grupului etnic Naxi de la agricultură la comerț

În limbajul autohton, “Na” înseamnă senior iar “ Xi” înseamnă oameni, iar acest mic grup etnic care se găsește cu precădere în Nord-Vestul provinciei Yunnan dar și în Sud-Vestul provinciei Sichuan, este recunoscut, printre altele, pentru folosirea pictogramelor ca și mod de scris, deși astăzi majoritatea pot scrie în limba chineză.

Arhitectura tradițională a caselor cu coame ușor arcuite, luminile din abundență (căci în China totul este luminat noaptea în exces) și străzile înguste pavate cu piatră și pline cu mici comercianți care, atunci când am ajuns, începuseră să-și tragă obloanele de lemn te ducea parcă într-o călătorie în trecut. Singurele lucruri care îmi aduceau aminte de realitate erau câteva mici baruri pline de tineri veseli unde se asculta muzică live. Era locul pe care așteptam să-l văd în China, atunci când am plecat în această călătorie, iar emoția că în sfârșit eram acolo începuse să mă cuprindă cu totul. Taxiul ne-a oprit aproape de hotel, lângă niște clădiri în construcție ce se doreau a fi moderne, dar care erau din cu totul alt film, ne potrivindu-se deloc cu arhitectura caselor vechi. Din păcate, nu de puține ori am văzut clădiri neterminate sau hoteluri mici chicioase și nefinisate pe exterior în locuri încărcate de istorie și tradiție veche. Am comentat mult pe această temă cu Costas, fiind amândoi dezamăgiți de acest aspect. Unul dintre ghizii noștrii, cu care am comentat în Xinping, (un mic sat de lângă Yangshuo) despre aceste „greșeli ” arhitecturale ne-a spus la un moment dat că cei care primesc astfel de autorizații sunt oameni aproape de Partidul Comunist.

La ieșirea din taxi, am fost întâmpinați de doi tineri, mici de statură, care ne-au luat bagajele și ne-au spus doar “follow me”. Aproape că am fugit după ei. Am intrat într-o curte mică tradițională iar apoi într-un mic salon unde era aranjată un fel de recepție, câteva scaune sculptate în lemn și o masă de ceai tradițională. Unul dintre tineri s-a prezentat a fi Songyun care ne-a transmis printr-o aplicație de telefon că lucrează la hotel de câteva zile și că el se va ocupa de noi și de tot ce avem nevoie.

Ne-am tras sufletul pe o canapea de lemn sculptat, cu un model tradițional, așteptând cu nerăbdare să ne cazăm, în timp ce Songyun prepara un ceai sub ochii noștri curioși. A durat ceva până să ne cazăm întrucât singurii bani pe care puteam să-i lăsăm ca și garanție era o bacnotă de 50 € la care cei de la recepție au dezbătut timp de câteva minute neștiind nici ce este, nici cât valorează. Songyun a rezolvat situația și tot el ne-a ajutat a doua zi, pentru o sumă nu foarte mare, cu o mașină cu șofer să ajungem în satul Baisha, unul dintre punctele noastre de interes pentru această zonă.

Baisha, locul în care timpul a încremenit 

Dimineață când ne-am trezit, Songyun era la masa de ceai pregătindu-ne ceaiul sub razele soarelui care pătrundeau în încăpere printr-o fereastră de lemn. Ne-am savurat ceașca cu ceai și după ultimile indicații primite prin aplicația de telefon am pornit spre satul Baisha.

Satul Baisha, ferit parcă de invazia turiștilor și foarte puțin promovat, este o așezare mică unde Naxi își trăiesc viața de zi cu zi așa cum o făceau și acum câteva sute de ani.

Agricultura și arta manuală sunt principalele îndeletniciri ale acestui mic grup etnic, recunoscut pentru blândețea și zâmbetele lor care încearcă, prin micii comercianți așezați de o parte și de alta a străzii, să promoveze o parte din măiestria lor în mici spații amenajate destul de rudimentar. Un sat antic construit în timpul dinastiei Tang (618-907), Shuhe a devenit un centru politic și religios în timpul dinastiei Yuan (1271 – 1368) reușind să păstreze foarte multe din tradițiile acestui mic grup etnic.

Neavând nicio destinație, am pornit încet la picior fără direcție, cu prietenul meu Costas Dumitrescu, pierzându-ne pe străzile micuțe și pline de comercianți locali. Zâmbind, Naxi te invitau în curțile lor să le admiri arta manuală, broderiile și eventual încercau să-ți vândă și câte ceva.

Ne atras atenția o curte mică, unde o localnică ne-a invitat înăuntru, într-o engleză impecabilă, să ne arate o școală de broderie tradițională. Ne-a povestit că este o școală de broderie pentru viitorii profesori care urmau să transmită această artă mai departe în câteva state și localități învecinate. Am fost uluiți de detaliile broderiilor care așteptau să fie admirate expuse pe pereții din încăpere. Multe erau de vânzare, iar prețul varia în funcție de detaliile lucrăturii putând ajunge la o sumă destul de consistentă pentru locul respectiv.

Nu puteam pleca de acolo fară un mic suvenir, iar după o negociere de câteva minute, căci in China toată lumea negociază, am reușit sa mă lipesc de o mică broderie cu o ursoaică Panda cu doi pui. Am plecat satisfăcut de achiziția mea, mai ales ca mi-am dorit să cumpăr ceva similar in Beijing, dar renunțasem. Ne-am continuat apoi plimbarea prin Baisha timp în care am facut și câteva poze unui mic grup de muzicanți care cântau la huluqin (intrument muzical folosit de Naxi). Spre prânz am început să căutam un loc unde să poposim și să beam o cafea sau un ceai.

Ne-a atras atenția un mic local cu un aer puțin vestic. Alex și Sue, proprietarii restaurantului dădeau câteva indicații turistice unui cuplu de europeni care tocmai ce consumaseră micul dejun. Ne-au primit cu un zâmbet tipic locului unde eram și ne-au spus în engleză că la ei găsim cafeaua cea mai bună. Alex ne-a povestit că e din Argentina, a studiat în SUA și de un an s-a mutat în China. A cunoscut-o pe Sue, fata unui înalt membru militar din Partidul Comunist și își făcuseră împreună o cafenea, iar din banii pe care încercau să-i strângă aveau de gând să pună pe picioare o firmă de turism local. Am savurat cafeaua și discuția cu Alex care ne-a și ajutat cu câteva recomandări de obiective fotografice din împrejurimi pe care să le exploram, precum Palatul Daboji, Templul Fuguo și satul Yuhu. Din vorbă în vorbă le-am propus mai în glumă mai în serios să înceapă afacerea cu noi și să le fim primii clienți. Încercam să ajungem cu o mașină la Shangri-La și de ce nu să avem cu noi și niște ghizi cu care să putem comunica. Sue mi-a zâmbit și mi-a spus că ea e șefa și că ne vor face o ofertă.

Am schimbat numerele de telefon, am mai ascultat cateva povești din partea locului spuse de Sue și ne-am întors la mașină, mulțumiți de ideea că putem avea o soluție până la Shangri-La. Intenționam să ajungem la Templu Fuguo, un un mic templu budist tibetan nu foarte departe de satul Baisha.

Am ajuns repede. În jurul templului era o liniște totală iar in templu erau doar câțiva călugări care erau preocupați sa-și termine activitațile zilnice. Mănăstirea fusese în trecut cea mai mare din zona Lijiang trecând acum mulți ani printr-un proces de restaurare. Cele două căprioare (simbolul masculin și feminin) de deasupra porții prin care am pășit în templu simbolizează în budism pacea și liniștea făcând o aluzie directă la predica lui Budha de la Varansi. În tradiția budistă, căprioarele sunt animale foarte timide iar prezența lor deasupra porților templelor budiste denotă puritatea locului și lipsa oricărui pericol. Ușile erau larg deschise, așa că am pășit în liniște în templul parcă ne dorind să speriem cele două căprioare admirând frumusețea acestui loc uitat de timp, fără ca nimeni să ne bage in seamă. Din când în când câte un călugăr ne mai zâmbea, deși am simțit că nu erau foarte încântați să le facem poze și nici nu cred că înțelegeau ce căutăm pe acolo. Noroc cu o familie de fotografi din China, care au reușit să convingă un călugăr să ne lase să-l fotografiem în templu. Am mai schimbat câteva impresii cu cei doi fotografi și ne-am îndreptat către satul Yuhu nu înainte de a face schimb de numere de telefon cu călugarul budist care ne rugase să-i trimitem câteva fotografii

Satul caselor din „capete de maimută” 

Situat la piciorul muntelui Jade Dragon Snow, satul Yuhu este renumit prin casele tradiționale de piatră unde Naxi poartă și azi costumele lor tradiționale. Cu o vechime de peste 1,000 de ani satul Yuhu este o mică așezare formată din câteva case făcute dintr-o piatră unică numită “ cap de maimuță”, îmbinate cu un fel de lut având ferestre și uși din lemn păstrând arhitectura fidelă a caselor vechi tradiționale. Primii localnici, acum o mie de ani, au fost paznici la Palat în timpul dinastiilor Yuan (1271-1368), Ming (1368-1644) și Quing (1644-1911).

Am înțeles rapid de ce botanistul și exploratorul Josef F. Rock a ales să stea în acest mic colț de lume și să exploreze natura la poalele muntelui Jade Dragon Snow, încercând să promoveze cât mai mult din cultura locală și tradițiile Naxi în occidentul îndepărtat.

Liniștea străzilor era întreruptă, din când în când, de către un localnic care mergea încet, cu mâinile la spate, uitându-se îndelung la noi. Nu le plăcea să le facem poze așa că nu am insistat prea mult, concentrându-ne să admirăm și să cuprindem cat mai mult din minunăția acestui loc, desprins dintr-o filă de poveste. O altă poveste decât ceea ce văzusem până atunci.

În liniștea aceea, mi-a amintit ce civilizație doar câteva cupluri de tineri ce purtau haine tradiționale, si care erau preocupați să facă poze înainte de cununie. Nu aveam cum să plecăm din Shuhe fără un alt hot-pot tradițional servit la un mic restaurant tipic locului, recomandat de Songyun, ce avea doar căteva mese mici de lemn. În timp ce savuram câteva bucăți de carne de vită pregatite de proprietarul localului într-un sos de chilli ce era din abundență într-o oala adâncă așezată pe soba încinsă încorporată în masa de lemn unde ne așezasem, Alex și Sue ne-au anunțat printr-un mesaj că au acceptat oferta noastră și că sunt bucuroși ca ne vor fi ghizi în următoarele două zile în Shangri-la. Deși cred că l-am dezamăgit un pic pe Songyun, care ne găsise deja un ghid, cel mai probabil un prieten, decizia de a merge cu Alex și Sue s-a dovedit ulterior a fi una inspirată.

Am plecat a doua zi de dimineață către Shangri-La într-un SUV vechi și probabil plin de experiențe după modul în care arăta, cu gândul și dorința de a mă întoarce încă odată în acest loc și a petrece câteva zile pentru a mă bucura din nou de ceea ce înseamnă China tradițională. Mi-a atras atenția o carte mare pe bordul mașinii care nu era altceva decât un dicționar explicativ cu poze din care Alex avea temă de la Sue să învețe zilnic. Ne-am amuzat toți pe chestia asta și dupa căteva glume pe seama lui Alex, alimentate bine înteles de umorul lui Sue am trecut toți dicțonarul din mână în mână încercând să prindem câteva cuvinte pe care am învățat să le pronunțăm sub îndrumarea lui Sue.

Text și foto : Cristian Agalopol

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*