Dune, o călătorie în viitor

Foto: Dubai Tourism

Dubaiul văzut de la etajul 148, cafea cu cardamon și o plimbare prin deșert

Mă aflu la unul din etajele superioare ale Citadelei. Camera spațioasă are numai pereți de sticlă, care lasă liberă perspectiva asupra Rakisului. Sau Dune, cum i se spunea cândva, când oamenii locuiau în peșteri în deșert, nu în clădiri din plastoțel, ca acum. Forfota mulțimii de jos pare departe acum, iar mașinile care se mișcă ordonat pe străzile suspendate au dimensiunile unor gândaci. E ușor să pierzi contactul cu realitatea aici, la peste 500 de metri înălțime. Mai aproape de cer, ar zice unii. Mai departe de oameni, mă simt eu, ca un supraveghetor șef. E ușor să aluneci pe nesimțite spre blasfemie la astfel de înălțimi. Sunt în Burj Khalifa, la etajul 148. Doar până aici pot ajunge vizitatorii obișnuiți. Ultimele 12 etaje sunt birouri și rezervate oficialilor. Iar eu nu sunt oficială. Chiar în vârful clădirii de peste 800 de metri se află o moschee. Unul este Dumnezeu, iar ochiul lui veghează asupra tuturor. Credincioși și infideli. Am ajuns aici cu liftul care se deplasează cu 10 m/s. Și din când în când face câteva mișcări ușoare laterale, poate pentru a contracara efectul de împingere în sus cu viteză.

Oricum mi s-au înfundat urechile. Călătoria spre cer durează ceva mai mult de un minut, iar la ieșirea din lift suntem întâmpinați cu cafea cu cardamom, în cești mici și elegante, dar și cu câteva gustări tipice: baclavale, stafide și curmale umplute cu coajă de portocală. Și apă rece, desigur. Nou și vechi, din nou, dându-și mâna la înălțime. Fac turul spațiului și mă simt ca într-o navă spațială, camera rezervată oaspeților. Amfitrionii sunt, ca de obicei, invizibili. Îi văd doar pe cei care lucrează pentru ei, veniți din diferite colțuri ale lumii: pakistanezi, indieni, afgani, africani, indonezieni, chinezi. Fac fotografii, căci perspectiva e magistrală. Sunt în cea mai mare clădire din lume și de jur împrejur văd deșert și mare. Aici se afla cândva un ocean, suntem pe fundul lui acum. Aici s-au descompus milioane de animale marine, balene și delfini. Aici s-au transformat în grăsimile atât de prețioase, care ne alimentează mașinile și visurile. Civilizația petrolului, pe cele mai înalte culmi. Coborâm, după jumătate de oră, la etajele 124 și 125. Cumva deja ne simțim în oraș, din nou, căci aici e multă lume și multă gălăgie. Facem fotografiile regulamentare, toată lumea vrea să aibă aripi în poze, și coborâm.

O după amiază în contemporaneitate

Wassim ne așteaptă la ieșire și constat, din nou, că viața aici se desfășoară mai ales în interior, în interioare. “Afară” nu este primitor, cel puțin nu în acest anotimp, iar localnicii nu ies pe străzi. De aceea văd doar turiști sau lucrători în servicii, care nu au încotro. Pornim din nou, de data asta spre Dubaiul modern. Ajungem pe Alserkal Avenue, am auzit de acest loc din prima zi, sunt curioasă și mă așteptam la o stradă modernă, de tipul celor occidentale, cu galerii pe ambele laturi, un loc monden de întâlnire pentru artiștii și lucrătorii în industriile creative din Dubai. Sosirea e un șoc, ajungem pe locul unei foste fabrici de marmură, unde au mai rămas doar depozitele și containerele din tablă.

Nu prea înțeleg ce se întâmplă. Wassim zâmbește și spune că vine să ne ia peste 2-3 ore. Dumnezeule, mă gândesc, unde suntem și ce facem aici? Este cald și acum înțeleg de ce oamenii deșertului umblă complet îmbrăcați. Nu suport să simt aerul fierbinte pe piele, soarele care mă arde la atingere. Am din nou pantaloni lungi, cămașă cu mânecă lungă și glugă. Din fericire intrăm într-un container și aerul condiționat mă readuce la viață. E un fel de cafenea, dar nu apucăm să ne dezmeticim că facem cunoștință cu Roxana. Ea va fi ghidul nostru aici.

Roxana s-a mutat în Dubai acum 3 ani, soțul ei a primit o ofertă de muncă. S-a acomodat destul de repede și locuiește în unul din zgârie nori, la etajul 43.

“E plăcut. Nu se pot deschide ferestrele la înălțimea asta, dar ne-am obișnuit. Când mă întorc în vizită în România mi se pare totul plat”, zâmbește ea.

Și ne conduce într-o sală de cinema, unde ne așezăm, desigur pe perne. Un grup de studente vor vizita Alserkal împreună cu noi. Majoritatea poartă basmale pe cap. Sunt tinere, frumoase și studioase.

“Sunt studente la facultatea de design interior”, îmi spune Roxana. Mi-ar fi plăcut să aflu că studiază medicina sau jurnalismul, dar mă bucur că merg la școli superioare. “Mi-e un pic milă de ele, se află între două lumi: nici complet tradiționale, dar nici complet moderne.”, spune Roxana.

Condiția femeii în lumea musulmană, iată subiectul uneia dintre primele galerii pe care le vizităm aici. Sama Alshaibi s-a născut în Basra, dintr-un tată irakian și o mamă palestiniană. Acum trăiește și predă în Arizona, Tucson. Noua ei expoziție de fotografie se numește Staging the Imagined. A preluat fotografii ale femeilor musulmane, care purtau mereu greutăți pe cap, și le-a transformat. În majoritatea lucrărilor este prezentă artista însăși, purtând pe cap obiecte improbabile. E un manifest puternic care prezntă condiția femeii, dar ea însăși nu mai este supusă acestor exigențe. Mă uit spre fetele tinere cu basmale și mă întreb cât de mult le ating aceste imagini pline de forță, vehemente. Nu-mi dau seama, din expresiile lor.

Mergem mai departe și descoperim, în fiecare container, mici bijuterii contemporane. O sală de teatru, o sală de cinema pentru filme independente (acum doi ani au proiectat și câteva filme românești), o japoneză care imprimă pe veșmintele arabe modele de pe kimonouri, un salon auto pentru mașini vintage de colecție, un atelier de reciclare a obiectelor, ținut de două surori din Palestina și, nu în ultimul rând, o fabrică artizanală de ciocolată. În răcoarea de aici vedem meșterii la lucru, prin pereții transparenți, și gustăm cele mai variate sorturi de ciocolată, cu cele mai variate arome. Preferatele mele sunt ciocolata neagră cu apă de trandafiri și cea cu curmale. Cumpărăm câteva, “de cadou”, și ieșim în sauna de afară. Ne luăm rămas bun de la Roxana și pornim spre hotel. La 4 avem întâlnire cu cei care ne vor duce în deșert.

Foto: Dubai Tourism

Pe urmele beduinilor

Nu am vrut să aflu nimic dinainte, am vrut să fiu surprinsă. Și exact așa s-a întâmplat. La hotel ne așteptau Ibrahim, în kandora albă și lungă (veșmântul tradițional al bărbaților), cu guthra pe cap (eșarfa albă legată cu un cordon roșu cu alb) și Eddie, îmbrăcat în haine nisipii și ghete. Eddie urma să fie șoferul nostru, Ibrahim conducea mașina grupului de polonezi. Am pornit și am avut parte de un mic curs de istorie pe drumul care a durat 50 de minute.

“Știți când s-au unit Emiratele?”, ne-a întrebat Eddie din prima. Nu știam. “În 1971. Ziua Națională se sărbătorește pe 2 decembrie, au și un muzeu aici, Muzeul Etihad, înseamnă unire. Pe 2 decembrie 1971, 7 emirate au semnat tratatul de uniune. Trebuiau să fie 9, dar Qatar și Bahrain nu au vrut să-și împartă bogăția cu statele sărace. Câteva dintre emirate nu au deloc petrol.”

Iată cât de bine e să ai un șofer european, mă gândesc. “De unde ești, Eddie?”, îl întreb. “Din Australia. Am venit aici acum 8 luni, sunt astronomul echipei de la rezervația Al Marmoom. Știți ce m-a uimit cel mai tare când am ajuns în Dubai?” Nu știm, dar e clar că vom afla curând. “Cursele de cămile. Ați auzit de ele?” Nu, din nou. “Ei bine, până de curând călăreții erau oameni. Dar după ce mai mulți jochei au fost răniți, arabii s-au gândit să folosească jochei roboți. Îmbrăcați cum trebuie, de dimensiunile unor copii. Și sunt controlați cu telecomanda. Problema e că trebuie să fii destul de aproape pentru a-i controla, așa că proprietarii cămilelor merg în mașinile lor luxoase în jurul pistelor de curse, ca să fie aproape de roboți. Toți fac asta. Imaginați-vă o pistă mai mare, de mașini, în jurul pistei cu cămile. Cămilele aleargă, iar mașinile gonesc și ele pe pistă. E o nebunie!”

Da, așa e, râdem toți în mașină. Eddie e tânăr, vesel, dornic să cunoască și să trăiască experiențe noi.

“Dar steagul Dubaiului, știți ce înseamnă cele patru culori?” Iar ne-a prins, nu știe nimeni. “Roșul simbolizează sângele vărsat până la unirea Emiratelor. Verdele semnifică bogăția, albul pacea și puritatea, iar negrul nu este petrolul, cum ați putea crede, ci semnifică victoria și forța minții.” Bun, Eddie, ne-ai adus unde ai vrut. Suntem ca niște copii care-ți sorb cuvintele de pe buze.

Dar drumul a luat sfârșit, am ajuns în deșert. Mă așteptam să vedem cămilele, să facem poze cu ele și cu beduinii care rânjesc la noi și să avem parte de încă o lecție de istorie, printre dune. Pe Dune. Dar nu. Vom călări cămilele și când aud asta mi se înmoaie genunchii. Am făcut 4 ani de echitație în București și iubesc caii. Dar cămile? Mă apropii de una și văd cei mai blânzi și mai mari ochi din viața mea. Ochi curioși, căprui și moi, cu gene incredibil de lungi. Cămila se apropie și mă miroase. O miros și eu, ăsta e ritualul când cunoști un cal nou. Ne amușinăm. “Au gurile acoperite nu ca să nu muște”, ne spune Ibrahim, “ci ca să nu se oprească pe drum și să mănânce ierburi.” Primim fiecare câte un șal, negru pentru femei, alb pentru bărbați. “Veți călători ca vechii beduini”, continuă Ibrahim, care îmi leagă șalul pe cap în stilul tradițional. “Se numește shiela la femei, guthra la bărbați.” Conducătorii cămilelor se uită la noi amuzați. Și eu aș face la fel. Ni se explică cum trebuie să urcăm pe cămile.

Voi călări împreună cu o colegă de drum, din fericire, suntem mai mulți decât numărul cămilelor. Mă urc prima, apoi se urcă partenera mea de drum. Sunt patru șiruri de cămile, conduse de 4 beduini. Cămila noastră e a treia în șir, legată de șaua celei din față. Pornim, în sfârșit, în râsetele beduinilor tineri din fața noastră. “Fiți atenți când coborâm dunele”, spune unul din ei, “țineți-vă bine, nu vrem să cadă nimeni.” Mulțumesc de încurajare, simt cum îmi transpiră palmele.

Foto: Dana Verescu

După 5 minute îmi dau seama cum să mă relaxez ca să mă bucur de drum. Avem soarele în spate, care apune curând, iar dunele au căpătat o nuanță de roz.

Pasul lent al cămilelor mă leagănă și în curând intru în zonă, într-o relaxare profundă, și sunt atentă la deșertul din jur, la senzațiile pe care mi le trezește. Un șir de cămile și oameni, călătorind în deșert.

Timpul se măsoară altfel aici. Am senzația că au trecut 10 minute, dar călătoria de aproape o oră a luat sfârșit și descălecăm. Un alt bărbat ne arată cum se vâna cu șoimul în trecut.

Din 1971, vânătoarea este însă interzisă, pedeapsa fiind închisoarea. Dar am ocazia să o țin pe brațul stâng pe Helwa, o pasăre de 1 an, cu ochi curioși. Ali, un bărbat de 42 de ani, cu ochelari și kandora, ne conduce spre corturile unde vom mânca. Are 3 joburi și ne spune că vine deseori cu copiii în deșert.

“Centrul de conservare a construit lacuri cu lungimea de 10 km. Avem corturi peste tot și facilități de cazare. Suntem bogați acum, dar vrem ca toți copiii noștri să știe cum trăiam când eram săraci și nu aveam nimic. Aici, în deșert, nu au voie cu telefoane și tablete. Stăm 3 zile sau o săptămână. Unii oameni își fac aici concediile.”

Nu mă mir deloc, e fascinant deșertul. Și simt, pentru prima dată, răcoarea. Mergem în cort și ne așezăm pe perne. Pe jos, în centru, sunt mâncărurile. Tocăniță de cămilă, miel, pilaf și pui cu legume. Gust din toate și mănânc cu mâna, tradițional. La desert avem gogoșele cu sirop, curmale și mango. Bem lapte de cămilă (e ca un lapte de vacă gras, ușor sărat) și cafea cu cardamom. “Cămila era sfântă pentru beduini”, spune Ali. “Era purtătoarea spiritului deșertului. Când o cămilă murea, oamenii luau carnea și pielea, dar lăsau oasele pe loc, pentru ca spiritul ei să se întoarcă în deșert.”

Eddie ne arată stelele și privim, prin telescop, luna în descreștere, un corn subțire. E prima oară când o văd atât de mare, de aproape, și nu-mi pot înăbuși exclamația de uluire. “Da”, zice Eddie, “așa fac toți copiii când se uită prima oară prin telescop.” Ne așezăm pe pături groase și ascultăm poveștile despre stele și planete, despre personajele de basm care populează cerul Arabiei.

“Beduinii erau nocturni. Ziua stăteau la adăpost, din cauza căldurii, și călătoreau noaptea. Erau un popor nomad și aveau nevoie de puncte de orientare. Luna este foarte importantă pentru ei. A devenit cu timpul blazonul religiei lor.”

Arabii au fost primii și cei mai mari astronomi ai istoriei orientale și occidentale. Unul dintre ei, se pare, l-a devansat pe Copernic și a arătat că Pâmântul se învârte în jurul Soarelui. Nu este clar dacă Copernic a aflat sau a descoperit la rândul lui acest lucru. Dar vechile texte arată măiestria astronomică a arabilor. Pornim spre oraș după 10 seara, iar Eddie ne arată, în bătaia farurilor, gazele de munte. Căprițe albe, care au ieșit printre dune când s-a lăsat liniștea. Se sperie, dar nu prea tare. Suntem mai tăcuți pe drumul spre casă, iar Eddie ne încântă cu povești despre semnele zodiacale. Ne îmbrățișăm la plecare, cu salutul învățat acum: ne vedem mâine în deșert.

Citește și

1001 de nopți, viziunea viitorului și lux calm

Ecoturism în Dubai

Noi atracții în Dubai

Text: Dana Verescu
Foto: Dubai Tourism

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*