Chișinău, dragostea mea

Ziua Vinului în Chișinău, foto: Călin Stan

Trei zile în Republica Moldova, vizite la crame și plimbări prin capitală, alături de Dana Verescu

După amiaza leneșă de duminică trece lent, iar soarele galben de noiembrie se oglindește în paharul cu vin din fața mea. Chardonnay de la Castel Mimi, abia acum am deschis sticla, iar amintirile despre Moldova se revarsă și ele la fel de solar. Mi-e greu să cred că acum mai mult de o lună coboram din avion pe aeroportul din Chișinău, într-un sfârșit de septembrie răcoros și proaspăt. Mă aștepta un șofer, cel puțin așa am crezut, iar în drum spre oraș am aflat, în aproximativ o oră, multe despre numele cartierelor pe lângă care treceam (Zmeura roșie e preferatul meu, alături de Parcul Trandafirilor), salariul mediu, costul vieții, lăcomia politicienilor și starea civilă a moldoveanului de lângă mine, cu obraji roșii și umor molcom. Mai fusesem o dată aici, dar pe grabă, cu mașina, într-o vară în care am mâncat cireșe în parcul central și am admirat femeile care traversau aleile. Dar acum, ascultând graiul dulce, mi-am adus aminte de copilăria petrecută pe dealurile Neamțului și, rapid, m-am simțit ca acasă. Aproape de hotel am aflat că șoferul era chiar proprietarul firmei de transport angajate de agenția care urma să ne arate cramele moldovenești, mândria țării.

“Acum stau mai mult la birou, dar uneori îmi place să ies pe teren”, mi-a spus el, “așa mai cunosc oameni, văd ceva diferit.”

I-am strâns mâna la plecare și i-am urat succes. M-am cazat rapid în cea mai mare cameră de hotel pe care am văzut-o vreodată. De la etajul 9 vedeam parcul central, catedrala orașului și clădirea guvernului. Perfect, colegii mei sunt undeva la Purcari acum, așa că am timp, până seara, să colind orașul. Frigul e plăcut, după câteva săptămâni toride în București, și mă îndrept agale spre centru. Circulația în fața guvernului e oprită, pentru că a doua zi începe sărbătoarea pentru care sunt aici: Ziua Națională a Vinului. Da, exact asta. A 18-a ediție. Majoratul merită atenție din partea tuturor. Cu aproape 10 ani în urmă, din cauza unor condiții economice dificile, Moldova a început să-și revizuiască patrimoniul viticol. Și a descoperit că are o resursă valoroasă, dar prea puțin pusă în valoare. Așa că, după investiții masive în acest sector, cramele Moldovei au ajuns celebre în toată lumea. Purcari, Gitana, Fautor, Castel Mimi, Mileștii Mici și multe alte nume vând vin în toată lumea. Doar 7% din producție este consumată local, restul merge în China, Japonia, Europa și America. Revoluția vinului a relansat țara, iar acum licoarea dionisiacă are parte de o sărbătoare națională. Pentru care mă aflu și eu aici.

Un oraș vechi, cu oameni calzi

Ocolesc guvernul, mă plimb un pic în parc, apoi mă îndrept, aproape la întâmplare, pe o straduță mai liniștită. Trec pe lângă Muzeul de Istorie, închis vinerea. “Nu vă putem lăsa să intrați”, mă anunță portarul, prietenos, “veniți mâine.” Nu prea cred, voi fi ocupată, dar dau din cap și ies. Peste alți 100 m însă am mai mult noroc. Muzeul de Artă este deschis, plătesc 10 lei moldoveneștiși sunt ghidată spre o sală cu icoane din secolele XVII-XVIII. Mă gândeam că o să mă pot încălzi vreo oră, umblând de capul meu pe coridoarele aproape goale, dar nu. Din loc în loc câte o doamnă îmi face semn spre ce sală să mă îndrept. Mă supun, iar după ce ajung la etaj am partea de revelația artistică a anului. Ivan Marchuk, pictor ucrainean, este expus în 5-6 săli generoase. Pe bună dreptate. Artistul a fost inclus de revista Times în topul 100 al geniilor în viață, unde ocupă locul 72, pentru tehnica inovatoare. Îmi amintește ușor de grafica lui Giger, creatorul Aliens, dar și de un Grigorescu din epoca digitală. Peisajele de iarnă mă tulbură, e greu de explicat fascinația organică și melancolia fină pe care o trezesc. Străbat sălile de două ori, fac fotografii și ies din nou în frig, mulțumită de mine. Mănânc ceva la hotel, cu un pahar de Pinot Grigio de Purcari, în așteptarea colegilor. Seara trece repede și abia aștept a doua zi.

Turiștii din toate colțurile lumii încearcă vinurile moldovenești, foto: Călin Stan

Gusturi pe alese

Sâmbătă dimineața, după micul dejun colosal, dăm un tur prin Piața centrală, unde asistăm la deschiderea festivităților. Degustăm câteva vinuri și ne plimbăm printre corturile primitoare, unde doamne și domni te îmbie să închini un păhărel în sănătatea ta, a lor, a tuturor. E o etalare inimaginabilă de vinuri de lux, de cea mai bună calitate, dar într-o ambianță veselă și relaxată, ca un târg popular. Participă la deschidere ambasadorul SUA, cel al Marii Britanii și ambasadoarea Suediei. Pe lângă oficialitățile locale, desigur, dar și reprezentanți ai cramelor premiate în acest an. După ce facem turul pieței, pornim, pe la 12.30, spre Castelul Mimi. Sunt curioasă, dar nu întreb, nu mă informez înainte, vreau să fiu surprinsă de ce văd. Mergem cu microbuzul pe un drum național desfundat, din fericire doar vreo 40 de minute. Microbuzul oprește într-o parcare, traversăm o cale ferată dezafectată și intrăm într-un fel de sală de primire, cum au toate castelele franțuzești, construită acum, în timpurile noi. De aici luăm bilete și așteptăm ghida care ne va prezenta proprietatea. Văd, dincolo de pereții de sticlă, castelul. Care arată exact ca un chateau franțuzesc, cu o parte veche, se vede, la care a fost adăugate, după 1950, două aripi în formă de L, mari, transformate de sovietici în fabrică de vin, după cum ne spune ghida. Pășim în curte și aici suntem întâmpinați de fântâni arteziene. După suprafața pavată urmează grădina carteziană, cu gazon încadrat de garduri vii de tuia. Există, desigur, și o boltă de viță, dar tot în stil franțuzesc, lată și bine întreținută. Aici ne întâmpină Cristina și Adrian Frolov, cei doi frați proprietari ai acestui loc improbabil din inima Moldovei.

“Am început să renovăm castelul de acum 10 ani”, ne spune Cristina. “Nu vă putem spune valoarea investițiilor și nici de unde le avem, dar preconizăm că peste 10 ani vom atinge vom amortiza investițiile.”

Înaintăm toți pe aleile pavate cu pietriș și Cristina ne arată o zonă din stânga, unde se construiește ceea ce va fi un wine spa. Da, am auzit bine, spa cu vin. Adică piscine cu vin, masaj cu vin, băi cu vin. Mai franțuzesc de atât nu se poate, iar Cristina parcă mi-a citit gândurile. “Păstrăm procedeele franțuzești de vinificație, dar și stilul arhitectural și de grădinărit. Guvernatorul Constantin Mimi, cel care a construit castelul la 1903, a studiat în Franța și a adus aici metodele și tehnicile de preparare a vinului. În 1924 îl vizitează Carol al II-lea, regele României, care îi propune să devină director al Băncii Naționale din România.” Ceea ce Constantin Mimi acceptă în 1925. După Al Doilea Război Mondial se construiește crama propriu zisă, iar după 1991 castelul, aflat într-o stare avansată de degradare, necesită reparații și renovări. Astăzi aici există un hotel și se pot organiza cele mai variate evenimente.

Intrăm în sfârșit și în beciuri, mândria celor doi frați. Adrian preia conducerea și ne ghidează prin sălile mari și răcoroase, pline de butoaie. “Toate butoaiele sunt construite din stejar adus din Franța, care crește la altitudini mari. Avem mai multe soiuri de vin, desigur”, și ne oferă spre degustare un Chardonnay din 2018, o băbească neagră (ii zic rară neagră aici), încă “în lucru”, și o fetească neagră impecabilă. După ce fotografiem beciurile, cei doi frați ne conduc spre locul de luat masa, în aer liber. Tot aici se află o scenă pe care mai mulți liceeni de la o școală de muzică ne încântă cu bucăți din Ciprian Porumbescu, George Enescu și Mozart. Arteziana de la intrare saltă pe ritmurile clasice, iar noi ne ospătăm un pic grăbiți, pentru că mai avem de făcut o vizită azi. Din sala de intrare cumpăr o sticlă din Chardonnay-ul care mi-a furat inima. Dau 50 de lei moldovenești, adică vreo 12 lei de-ai noștri, pe un vin de o calitate incredibilă. Mai târziu îl văd la supermarketul din Chișinău, unde costă 140 de lei moldovenești. Merită, mă gândesc, să faci tura cramelor.

Mileștii Mici, foto: Călin Stan

Orașul subteran din Mileștii Mici

Ne întoarcem spre Chișinău și cotim la stânga înainte să intrăm în oraș, spre Mileștii Mici. Se întunecă deja, dar noi intrăm cu microbuzul în beciuri. Da, cu microbuzul. Care se oprește după vreo 15 minute și ghida de aici, Maria, ne povestește puțin despre acest loc.

“Săpăturile au început acum 200 de ani aici, era o carieră de calcar. La un moment dat mina a fost dezafectată, dar tunelurile au fost păstrate și extinse, apoi întărite și transformate într-o cramă uriașă. În total există 200 km de galerii subterane, dar noi folosim în prezent 55 km. Am intrat în Cartea Recordurilor pentru cea mai mare colecție de sticle de vin, care numără peste 1,5 milioane de sticle.”

Deja sunt amuțită. Ne plimbăm prin galeriile largi, flancate cu caze, adică nișe mici în care se păstrează sticlele cu vin. Cazele pot fi închiriate de doritori, dar, desigur, nu sunt foarte ieftine. Facem fotografii și la un moment dau auzim iar glasul Mariei. “Am ajuns la 85 m adâncime.” Bun, zic, e momentul de poză, după ce am urcat la peste 800 m în Dubai, în Burj Khalifa, ar trebui să am o poză și de la cea mai mare adâncime la care am fost vreodată. Cel mai înalt loc și cel mai adânc, în aceeași săptămână. Mă pozez lângă un perete boltit, pe care se văd urmele săpăturilor în piatră de acum sute de ani. După vizită urmează masa în restaurantul subteran. Antreuri, o zamă de potroace, delicioasă, mămăliguță cu tochitură de porc și o prăjitură cu foi la desert. Avem nevoie de toate astea, pentru că degustăm, în ordine, un Traminer din 1988, un rose decent, un Merlot pentru care crama Mileștii Mici este celebră și un licoros parfumat. Plecăm aproape doborâți, mai facem o dată turul pieții centrale din Chișinău și adormim înainte de 10 seara.

Ziua Vinului în Chișinău, foto: Călin Stan
Foto: Călin Stan
Foto: Călin Stan

Minunea durează 3 zile

Duminică e ziua plecării. Dar nu cu noaptea în cap, din fericire. La 9.30 vizităm Artcor, un centru modern pentru industriile creative construit într-o anexă a facultății de Arte Plastice din Chișinău. Clădirea, ne spune Anatol, directorul centrului, a fost inițial hotel, construit de nemți, apoi a devenit Facultatea de Arte. Centrul Artcor a fost construit în ultimii ani cu bani de la US Aid și funcționează ca un loc unde start-up-urile și tinerii artiști sunt încurajați să nu trăiască din granturi, ci să învețe să-și vândă produsele. În curtea interioară, arhitectul Maxim Golujac a construit o clădire premită la un concurs de arhitectură din Moscova, care funcționează ca teatru în aer liber, sală de film și birou, dar aici se pot audia și concerte.

Oțelul corten și betonul se integrează perfect, iar în curte, ne spune Antol, putem observa trei clădiri din trei epoci diferite: o casă de locuit din secolul al XIX-lea, Facultatea de Arte, construită în 1940, și casa lui Maxim, care indică direcția viitorului. După o oră ajungem din nou în piața centrală, unde Adrian Digolean, de la Oficiul Național al Viei și Vinului, nu ne lasă să plecăm înainte de altă degustare. Număr, pe cât îmi pot aminti de bine: un spumant de la Cricova și Pinot gris de Purcari, catifelatul meu, din care nu rezist să nu beau 3 păhărele. “Luați și niște nuci, să vă meargă cu vinul”, spune Adrian. “Noi avem o vorbă aici: sus paharul, jos amarul!” Așa să-i rămână numele, răspund, în gând. La plecare mă pupă de 3 ori pe obraji, ca rușii, și mă cadorisește cu un album extraordinar, cartea de aur a vinurilor din Moldova. Mă bucur că voi aprofunda studiul și plecăm, mulțumiți, spre aeroport. Cătălin are prea multe sticle în bagajul de cală, așa că îl ajutăm câți putem și îi preluăm din greutate. Nu putem lăsa în urmă nici una dintre sticlele prețioase. Chișinău, dragostea mea, sper să te revăd curând!

Citește și

Înapoi în Republica Moldova

Cum își surprinde Moldova turiștii

Transnistria, un spectacol absurd

Text: Dana Verescu
Foto: Călin Stan

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*