Congresul jovialității

Tradiții de nuntă din Avrig, cu schimbarea hainelor miresei. Foto: Skyfoto Studio

Dana Verescu descoperă la Sibiu decoruri și tradiții culinare de nuntă din Ucraina, Republica Moldova, Dobrogea, Algeria, Azerbaidjan și Malaezia.

Când am primit invitația de a merge la Congresul Mondial al Tradițiilor Culinare, a cărui temă a fost Nunta în acest an și care urma să se desfășoare la Sibiu în perioada 17-21 noiembrie, am răspuns imediat cu Da. Și m-am așteptat să fiu martora unor bucătari vestiți din toată lumea, care urmau să prezinte meniuri de nuntă din țările lor. Zis și făcut. Socoteala de acasă s-a potrivit cu cea din târg, ba mai mult, a fost depășită de ce am găsit acolo. Am ratat deschiderea lucrărilor Congresului, pentru că am venit cu un tren care a ajuns la 3 după amiaza. Așa că am intrat direct în pâine. Sau mai bine zis în cozonac. Sala Centrului cultural “Ion Besoiu“ din Sibiu era plină, iar pe scenă președinta asociației ACEEA, dr. Iulia Drăguț, stătea de vorbă cu ES Ambasadorul Slovaciei. Am căutat niște scaune libere și ne-am așezat, colega mea și cu mine, printre numeroșii Chefi îmbrăcați în tunici impecabile, care ne priveau cu amuzament. Și imediat am simțit cozonacul. Nu am cum să descriu altfel atmosfera. Era ca și cum sunt printre prieteni, la o șueta informală și ne bucurăm să ne vedem. Era o căldură și un sentiment de ospitalitate pe care rareori l-am simțit. Dar și de jovialitate bonomă. Nici urmă de scrobeală, de ifose, de mândrie de clan sau de breaslă. Doar bucurie de a fi acolo și curiozitate legată de ce va urma. Pentru că ce urma era de ordinul epicului. Colosalului. Nemaivăzutului. Extraordinarului. În loc să mă plimb prin lume, așa cum m-am obișnuit, și să vânez obiective, experiențe, tradiții, locuri și oameni care sunt altfel și de la care învăț lucruri noi, acum s-a întâmplat invers. Lumea întreagă a venit la mine. Și mi-a arătat cum se aranjează o masă de nuntă pe o mulțime de meridiane ale globului.

Iulia Drăguț, Robert Rainford, maestrul grătarelor, Carmen Siminie de la conacul Maria Theresa și Konrad Geiger, din Germania, alături de doi dansatori de lângă Sibiu. Foto: Skyfoto Studio

Conferința continua cu prezentarea țărilor și Chefilor invitați, a urmat Tunisia, cu ES Ambasadoarea și bucătarul din această țară. Urechile erau ciulite spre scenă, dar privirile îmi fugeau de jur împrejur, spre mesele pline de bunătăți din toată lumea. După ce prezentările de pe scenă s-au încheiat, ne-am apropiat toți de masa din mijloc. Accesibilă de pe toate cele patru laturi, aici tronau bunătăți din Slovacia. Echipa alcătuită din 4 bucătari a asamblat o masă ca o operă de artă. În mijloc tronau câteva păpuși, simbolizând mirii și nuntașii. Pe o tavă înălțată se afla tortul de nuntă, iar de jur împrejur, pe platouri generoase, ne așteptau brânzeturi de toate felurile, gustări asemănătoare cu cele in România, șunci apetisante, salate colorate, mai multe specialități de cașcaval, fursecuri și prăjiturele cu dulceață, cozonaci. Aici am îmbrățișat-o pe Iulia, amfitrioana evenimentului, doamna dirigintă, mama, sora mai mare, jandarmul și copilul teribil care a făcut posibil un congres de cinci stele. A organizat toate astea pentru toți bucătarii veniți aici, care o sorbeau din priviri și care urmau întocmai instrucțiunile pe care le împărțea cu generozitate. Nimeni nu ieșea din cuvântul ei, iar bărbații de toate vârstele, obișnuiți să comande unor echipe mari de oameni, șefi în bucătăriile și restaurantele lor, se transformau în mielușei supuși când le vorbea ea. Greu de descris alchimia care a avut loc acolo, dar sigur are de-a face și cu meseria. “Nu a fost mereu așa”, mi-a spus Radu Zărnescu, soțul dr. Iuliei Drăguț, manager general al asociației ACEEA, care a organizat evenimentul și președinte Euro-Toques România, filiala românească a Euro-Toques Internațional (Comunitatea Europeana a Bucatarilor), organizație profesională internațională ce reprezintă elita Maeștrilor Bucătari din Europa și a proprietarilor de restaurante care respectă regimul de alimentație sănătoasă. “La alte adunări de felul acesta mai ieșea cu scântei, așa că am stabilit niște reguli. Și în felul acesta oamenii s-au selectat singuri. Cei mai conflictuali au renunțat să mai vină, în schimb au venit alții, din aceleași țări, care ne împărtășesc sentimentele”, a continuat Radu Zărnescu,

Asociația ACEEA e cea mai mare organizație gastronomică din România. Iar Iulia și Radu o conduc cu o grație și o eleganță care ar merita exportată și în alte domenii. Sunt profesioniști, au o decentă umană și profesională impecabilă și iubesc viața cu pasiune. Nu puteau atrage decât oameni ca ei, Congresul de la Sibiu purtând astfel amprenta lor discretă, dar atotprezentă. Ziua întâi, plină de efuziuni, emoții și trac s-a încheiat cu o cină veselă. Și nimic nu m-a pregătit pentru ca urma să văd a doua zi.

Helmi Touhami, reprezentantul Tunisiei. Foto: Skyfoto Studio

Lucrările celei de-a doua zile s-au deschis la 10 dimineața. Echipele mai multor țări trebăluiau pentru a crea decorul și mesele tradiționale. Ucraina, Republica Moldova, Dobrogea, Algeria, Azerbaidjan și Malaezia, în ordinea deja stabilită, urmau să ne încânte cu bunătăți la care mintea n-a gândit și ochiul n-a tânjit. Lady Chef Galina Losieva, însoțită de fiica ei și traducătoarea pentru limba engleză, lucrează la cel mai mare restaurant din Tripolje, Ucraina. Numele nu este întâmplător, căci ea și echipa ei aduc în meniu tradiții străvechi, care nu ne sunt străine nici nouă. Cultura Cucuteni-Tripolje a marcat spațiul ocupat azi de Moldova și Ucraina și este una dintre cele mai vechi culturi de pe aceste meleaguri. De altfel, colacii și unele plăcinte de pe masă erau decorate cu roata, cu crucea și cu alte simboluri asociate acestei culturi. Dar să nu mai lungim vorba, să înceapă nunta. Din spatele unei mese îmbelșugate, mireasa și însoțitoarea ei se apropie de noi, iar prima începe să cânte, în timp ce cealaltă femeie o ajută să îmbrace hainele de nuntă. Ilice colorate și bogat brodate, cu blăniță la cusături. Șaluri mari, cu flori țesute manual. Parura specifică ucrainencelor, în care lucesc cioburi de oglindă, menite să alunge spiritele rele. Mireasa ne înmoaie inimile cu cântecul ei, iar când termină ne împarte porumbei din aluat dulce și un rachiu galben, făcut din hrean și miere. Dau pe gât un păhărel, aici nunțile încep devreme, și mușc din porumbelul bine copt. În timp ce stau de vorbă cu nuntașii, băieții aduc o masă mică, pe care așază un vas mare de lut, plin cu o tocăniță de rață cu prune uscate și păsat. Dar Gâtul îngust al vasului e acoperit cu un capac conic. Galina se apropie cu o sabie curbată și, în ritmurile unei tobe din fundal, sabrează paharul. Audiența izbucnește în aplauze și suntem invitați să ne apropiem. Pește în aspic cu legume, gogoșele de cartofi, colțunași de două feluri, clătitele umplute cu brânză sărată și dulce, o varză murată cu sfeclă și hrean, toți colacii din lume, un animal mic pe proțap, tocănița de rață. Gustăm și ne minunăm, ajungem lângă un dovleac uriaș, însoțit de câțiva mai mici, umpluți cu prune uscate. “Dovleacul e un tort”, râde Galina, “dar mai e ceva legat de el. Dacă mireasa nu-l accepta pe mire, îi dăruia un dovleac mic umplut cu prune.” Râdem și ne veselim, dar timpul trece și Iulia anunță următoarea nuntă. În Republica Moldova. Cu bucatele de aici sunt mai familiarizată, dar numărul lor mă copleșește. Tot felul de salate la aperitiv, nelipsitele clătite cu brânză sărată și dulce, pește marinat, gogoșele, poale-n brâu, babă albă și neagră, turte cu mac, cornulețe cu vișine, ține-mă, Doamne. Mă apropii cu o farfurie generoasă și o umplu cu tort, cornulețe, turte cu mac și plăcinte. După festinul ucrainean, desertul moldovenesc pică numai bine. Chef Elena Pădurariu povestește, în timp ce stăm cuminți ca niște copii și ne lăsăm impresionați de peisajul culinar de peste Prut, că tradiția spune că mireasa trebuie să primească un păhărel de rachiu, înainte de nuntă, să devină mai docilă. O calitate foarte apreciată pe atunci, spune Chef Elena. Mda, mă gândesc eu, unele tradiții nu mor niciodată. Și privesc ușor nostalgic rața umplută cu hrișcă, copanele de pe tăiței și colacii cu mac.

Dar Iulia ne aduce aminte că nuntim și în Dobrogea. Oamenii pun pe masă aici ce au mai bun pe lângâ casă. Pește, găină, porc, brânzeturi, plăcintele dobrogene. Chef Vasile Spînu, jovial, cu ochi vii și zâmbitori, ne prezintă rapid meniul, apoi un coleg ne prezintă dansul găinii. Toată audiența râde cu lacrimi, în timp ce dobrogenii ne împart flori.

Pauza e scurtă, căci ne așteaptă Chefii algerieni. Trei domni discreți au pus la punct o masă orientală. Atrăgător peste poate, mai ales după ce ridică un soi de clopot menit a ține mâncarea caldă. Tajine pe numele lui, e o tehnică specială, iar unele preparate realizate astfel se numesc și ele tajine. De sub el aburește un cuscus cu șofran, urmează mai multe farfurii cu o tocăniță cu sos de roșii, niște rulouri cu carne de miel, perfect potrivite, un fel de clătite groase și ceaiuri. Doi dintre Chefi poartă costumul tradițional al mirilor, o tunică lungă și albă și o robă albă. Râdem și întrebăm ce poartă mireasa. Alaiul de nuntă se îndreaptă apoi spre Maramureș. Chef Vasile Hotca, care și-a pus peste tunică un ilic cu ciucuri colorați, abia ne așteaptă. O supă de rață aburește îmbietor și suntem purtați în regatul cărnurilor de toate felurile. Pe un platou, o găină e așezată în picioare peste rădăcinoasele care au fiert în supă, brânzeturile se simt bine alături de ridichi și ceapă verde, nu lipsesc colacii și nici cozonacul. Mi-e poftă de supa care-mi amintește de copilărie, iar Chef Vasile se întristează puțin când refuz să iau carnea. N-am ce face, nu pot jigni Chef-ul, accept până la urmă tot ce-mi dă. Plus un păhărel de palincă.

Timpul a zburat sau a stat pe loc, nu mai știu exact, iar Iulia ne cheamă la masa Malaeziei. Două vase cu flori mari și roșii din material textil tronează aici. “Fiecare invitat la nuntă”, ne explică Chef Ahmad, “primește o astfel de floare.” Deci și eu. Mă uit la ea acum, când scriu și madlena florală e la fel de eficientă ca cea a lui Proust. Îmi vine în minte încheierea apoteotică a unei zile de nunti prin lume: o tocăniță de porc cu sos de curry. Sunt convertită, pot spune cu mâna pe inimă, eu, care afirm sus și tare că nu mănânc picant. Ei bine, pentru că nu știam ce înseamnă picant. După primele linguri, simt cum curge electricitatea spre degetele de la mâini și picioare. După alte trei linguri, furnicăturile îmi curpind capul, combinate cu senzația de căldură în stomac. Totul e bine în lume. Și avem o oră să ne pregătim pentru cina care va avea loc la Sadu.

Pot să povestesc despre drumul cu autocarul de o jumătate de oră, apoi oprirea în fața Căminului Cultural, unde oamenii care îi așteptau pe Chefi au izbucnit în urale și aplauze, apoi primirea cu pâine și sare, femeile îmbrăcate în port popular, pot povesti despre dansurile de nuntă jucate pe scenă, în timp ce ne cinsteam cu palincă, pot povesti cum o trupă de copii cu chitări ne-au făcut să plângem și să râdem în același timp, cum la “Ciuleandra” n-am mai putut sta pe scaun și m-am prins în horă, pot spune cât de fericiți au plecat copiii, dar fericirea lor nu era nici pe jumătate cât a noastră, pot povesti despre supa de găină și despre rață sau despre prăjitura cu mac. Dar n-o s-o fac. Pentru că vreau să povestesc despre cum bucătari din toată lumea, creștini, musulmani, budiști și agnostici și-au dat mâna și au dansat pe ritmuri populare, dar și pe AC/DC și YMCA. Da, toți pe scenă, fericiți ca niște copii, mână-n mână. Atunci, pentru prima oară în viață, am trăit ceea ce spunea vizionarul John Lennon într-un cântec:

Imagine all the people
Living for today

Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too

Imagine all the people
Living life in peace.

Nici o religie, nici o țară, toți oamenii trăind în pace. Da, nu doar că mi-am imaginat asta. Am văzut-o pe viu. Nu știu dacă mâncarea ne-a unit sau bucuria de-ai hrăni pe alții. Și poate nu contează motivul. Contează doar că viziunea a prins viață. Și am fost printre fericiții martori ai acestui miracol.

Dansul a continuat și a fost nevoie să ne smulgă din sală, noaptea târziu. Cu greu. Robert Rainford, maestrul canadian al grătarelor, s-a așezat pe trepte la ieșire și a spus că nu mai pleacă de acolo. Iulia a trebuit să facă uz de toată autoritatea de dirigintă pentru a-l duce la autocar.

A treia zi a trecut ca un iureș. Am prezentat, cu colega mea, live pentru o televiziune națională, și alte tradiții: meniul de nuntă din 3 perioade diferite din Transilvania, prezentat de Chef Sorin Berar și echipa lui, bucatele alese de la Conacul “Maria Theresa” din Orlat, Sibiu, Bucovina cu colacii ei delicioși, grecii Chef Christos și Chef Spiros, tunisianul Chef Helmi, mare specialist în cuscus sărat și dulce, meniurile italiene, sarmalele incredibile ale socăcițelor din Avrig. Și alte câteva tradiții românești, tot din Avrig, unde mireasa trebuie să fie “frummoasă, deșteaptă, supusă și bogată.” Iată, măcar știu de ce nu sunt căsătorită. Dar aflu și de ce mâncăm noi peste tot sarmale la nunți. Fata care devine soție trece printr-un ritual, în care schimbarea hainelor indică noul statut. Primește o fustă nouă și în timpul ăsta se prepară sarmalele. Iar ele sunt servite la masă când fata se îmbracă în hainele de soție. Mâncarea și consumarea actului, ritualul de trecere al femeii evocă obiceiuri ancestrale, care-mi dau fiori. Iată cum participarea la un Congres al Chefilor s-a trasformat într-o călătorie de antropologie culturală. Mă bucur din nou că trăiesc în cea mai bună lume de până acum și înțeleg de ce mă emoționează obiceiurile de nuntă. Mai vorbim puțin în microfoane, traducând pentru invitații din Olanda, Finlanda, Mexic, Uzbekistan și Azerbaidjan în fața camerelor de luat vederi. Olandezul Chef Ted Janssen, cu părul alb vâlvoi și o mustață de Albert Einstein, a adus filme de la nunta fiicelor sale mai mari. Oameni veseli care iau masa în grădină, glumesc, râd și mănâncă. Finlandezul Chef Jere ne povestește că e de rău augur să se termine băutura la nuntă, iar Chef Jose, din Mexic, ne scufundă într-o lume stranie, a obiceiurilor și mâncărurilor mayașe. Costumele lor sunt reprezentări ale cosmosului, tunica de nuntă a femeii prezintă calendarul acestui popor străvechi, iar mâncarea poartă mereu simboluri cu ea. Chef Jeyran, din Azerbaidjan, vorbește rusește, eu citesc varianta în engleză, iar Roxana traduce în română. Zahărul e foarte important. El nu simbolizează doar dulceața, ci și lumina pură, ziua, albul curat. Conul de zahăr primit la nuntă poate fi folosit de cei doi soți doar după ce se naște primul copil.

Iulia, alături de o fetiță în port popular din Avrig. Foto: Skyfoto Studio

Ultima zi e românească, în mare parte. Un grup de copii din Oltenia dansează “Călușarii“ și toți ne strângem roată în jurul lor. Iar Dolhești, Suceava vine cu un vechi obicei moldovenesc, în care mirelui i se prezintă mai întâi cel mai urât bărbat din sat, îmbrăcat în mireasă, și abia apoi vine fata lângă el. Sarmalele și plăcintele abundă, la fel și voia bună. O îmbrățișăm pe Iulia, care ne-a unit, și pornim spre gară. În minte mi se învârte o horă veselă, într-o buclă fără sfârșit. Imaginează-ți că toți oamenii trăiesc în pace.

Citește și

Sibiu – Păstrătorii Cheilor

Ziua Universală a Iei, la Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului

Text: Dana Verescu
Foto: Skyfoto Studio

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*