Corsica, de pe mare

Iahtul clasic Serenade, câștigătorul regatei Corsica Classic 2017, cu o istorie legendară, actualmente în posesia negustorului de artă Alain Moatti, imortalizat cu pânza emblematică. Foto: Philippe Azara

Insula frumuseții descoperită de pe velierele regatei Corsica Classic

În portul din Ajaccio, m-au întâmpinat catargele aliniate și punțile de lemn lăcuit care străluceau și se clătinau încet sub lumina lunii reflectate în apă. Bertrand de Broc, căpitanul vasului Pampero și o figură legendară în Franța, m-a condus la cabina unde aveam să-mi petrec săptămâna. Un tip înalt și subțire, cu pielea bronzată, parcă bătută de toate vânturile pământului, cu părul castaniu ciufulit și cu doi ochi albaștri mari, adânci, plini de blândețe – câteva trăsături după care am învățat repede să îi identific pe participanții la regată, fie ei organizatori, proprietari ai vaselor, căpitani, marinari, voluntari și iubitori ai acestui sport.

Când am rămas singură în cabina, formată de fapt dintr-un pat mare, am avut primul moment de wow! din această călătorie: nu era nici de bine, nici de rău, ci constatarea că va fi într-adevăr o experiență diferită, unică, și că dacă m-am aruncat în ea, acum ori înot, ori mă retrag urgent. M-a calmat și m-a adormit sunetul valurilor și legănatul bărcii.

A doua zi, m-au trezit la 7 fix vocile și pașii echipajului, zgomotul pregătirii micului dejun și al plecării pe mare. Am urcat în cabina principală a vasului și am făcut cunoștință cu restul echipajului. Era vorba de fapt doar de Sarah și Stephane, care, ca majoritatea celor pe care i-am cunoscut aici, vin din alte zone de port și practică sailing-ul de mici. Am ieșit apoi pe punte și am avut al doilea moment de wow! Soarele strălucea deasupra apei turcoaz și eram înconjurată pe o parte de bărci elegante și grațioase de lemn, iar pe cealaltă parte de clădiri impunătoare, galben-maronii, încadrate de palmieri, flancând munții masivi, bine conturați în zare.

Ajaccio este și prefectura departamentului Corse-du-Sud, al doilea oraș escală de croazieră din Franța după Marsilia, și locul de naștere al lui Napoleon Bonaparte, motiv pentru care este supranumit și „oraș imperial”. A cunoscut un boom demografic în anii ʼ60, ceea ce explică prezența clădirilor moderne mai impozante decât în alte orașe de pe coasta corsicană.

După micul dejun, a avut loc în port întâlnirea zilnică dintre organizatori și echipaje, la ora 11 am plecat din port, iar la prânz a început competiția. Primele două zile au fost cumva de acomodare: să cunosc vasul pe care stăteam, cu toate încăperile și regulile lui, și să mă obișnuiesc cu echipajul (și ei cu mine). Mi-a fost clar că nu pot să țin pasul cu niciun alt membru al echipajului, dar fiecare m-a învățat câte ceva despre etapele zilei și ale competiției. După ce am ieșit din golful Ajaccio, cu multe plaje și golfulețe, ne-am liniștit parcă și Sarah a pregătit primul prânz delicios dintr-o serie cu care ne-a încântat de-a lungul săptămânii. Am fost răsfățați, de altfel, de către organizatori cu festinuri culinare de mare clasă. Bucătăria corsicană este un amestec de influențe franceze și italiene, bazată mult pe pește și măsline.

Viața în comun pe vas e una dintre marile lecții ale unei regate, de la start la finish. În general, chiar și o excursie în comun pe uscat, alături de oameni pe care îi cunoști bine și cu care petreci timp zilnic, este o provocare. Cu atât mai mult o călătorie contra cronometru și în bătaia vântului, în care în majoritatea timpului ești înconjurat de apă cât vezi cu ochii.

Spre deosebire de celelalte vase, Pampero, catamaranul pe care am fost cazată, nu era în competiție. E un vas mai mare și mai modern decât iahturile din regată, care, deși elegante, aveam să descopăr că au cabine mai mici decât a mea, găzduind câteva persoane. Faptul că nu eram în competiție nu a încetinit în niciun caz ritmul și programul nostru, dar ne-a permis momente ca acest prânz, când nu ne mai săturam să privim spectacolul regatei și al naturii. Aveam să descopăr pasiunea arzătoare a participanților pentru iahturile clasice. Vorbesc despre ele folosind pronume feminine (ea/ele), ca și cum ambarcațiunile ar fi niște făpturi, care au de obicei și niște povești fantastice, la fel ca și skiperii lor. Am aflat de la Katia Kulawick-Assante, care organizează Corsica Classic împreună cu fondatorul și soțul ei, Thibaut Assante, că Bertrand, căpitanul nostru veteran, a avut un accident în care și-a tăiat limba în timp ce naviga departe de uscat, și și-a cusut-o singur la loc după instrucțiunile live pe care i le-a dat un doctor pe Skype.

În fiecare zi am străbătut cam 32 km pe ruta de coastă. Destinația zilei următoare a fost Propriano, un orășel din interiorul Golfului de Valinco, renumit pentru plajele de nisip mult căutate și apreciate din jur. Pe coasta corsicană, trecerile de la stânci și munți la apa Mării Mediterane sunt adesea abrupte.

Un alt moment pe care nu ni l-am fi putut permite dacă am fi concurat a fost când, odată aflați în golf, am zărit o plajă mică și absolut pustie. Apa era verde cristalină și nu se vedea nici un semn de viață umană nicăieri. Colegii de vas au hotărât că e timpul pentru o baie în mare și, câteva secunde mai târziu, înotam toți în jurul bărcii. Abia când am ajuns în mare, liberă să înot în orice direcție, în lumina mângâietoare a soarelui care apunea, m-am detensionat după călătorie și după prima zi de adaptare la noul mediu. Deși totul pare plăcere și distracție, pentru a coordona, realiza și a fi parte din acest spectacol e nevoie de multă concentrare, secondată de energie fizică. Atunci am înțeles de ce participanții la o regată spun uneori că vacanța lor e în tot restul anului. Am înotat înapoi la vas și ne-am continuat drumul spre port. Când ne-am apropiat de Propriano, am zărit-o dintr-odată pe Sarah sus pe catarg, strângând pânzele împreună cu Betrand. Ei au coordonat cu multă pricepere ancorarea, la fel ca în fiecare zi a competiției.

A urmat prima cină și petrecere pe plajă, la care au fost invitați toți participanții la regată, în jur de 200 de persoane. A avut loc la Le Lido, o plajă renumită de lângă Propriano, într-un restaurant construit în anii ʼ30 chiar pe o stâncă deasupra mării, de un rafinament cald și discret, în perfectă comuniune cu natura. Mâncarea a fost pregătită de chef Romuald Royer, un tânăr star, premiat cu o stea Michelin, care gătește modern și lejer, folosind mirodenii și produse corsicane tradiționale, ca brânza albă Brocciu, cimbru, clementine, ulei de măsline. Pe trei mari suporturi de jar amplasate în mijlocul curții, am avut parte de un spectacol culinar live: frigărui cu clementine, rozmarin și ulei de măsline, ceviche, tartar de pește cu cremă Chantilly de brânză Brocciu și cu lapte de cocos, focaccia cu branzino, gravlax (somon marinat) și mărar, burger cu sos Bearnaise și lichior de maquis. Au urmat deserturi seducătoare: piersică cu ciocolată albă și cimbru sălbatic și înghețate create de chef Pierre Geronimi.

În ziua următoare am călătorit pe iahtul Hygie, aflat în competiție, pe care naviga familia Assante, cu tot cu copii, alături de alți oaspeți. Un vas din lemn extrem de elegant, cu două catarge, construit în stilul cel mai pur al navelor clasice, mult mai îngust, care brăzdează apa cu viteză și putere. Pe el e practic imposibil să stai complet în picioare și să mergi în timp ce se deplasează. Faci sport doar aflându-te la bord și încercând să îți coordonezi mișcările trupului cu cele ale bărcii. Am stat pe punte câteva ore bune și am admirat peisajele care se derulau în jur, dar și în apă, atât de limpede încât zăream în adâncurile ei delfini și pești care însoțeau pe alocuri barca. Zona Golfului de Valinco și porțiunea de coastă din sudul lui, înspre Bonifacio, orașul din extremitatea sudică a Corsicii, este renumită pentru frumusețea sa naturală miraculos prezervată, care include multe golfulețe, plaje cu nisip foarte fin și aproape alb, insulițe și stânci pe care s-au păstrat numeroase vestigii, în special turnuri din timpul dominației genoveze a insulei (între secolele XIII-XVIII). Toată lumea aștepta cu nerăbdare destinația zilei, exclusivul Domeniu Murtoli, unde organizatorii erau foarte mândri că au reușit să organizeze o cină pentru prima dată în istoria regatei. E o proprietate veche, de 2.500 ha, înconjurată de mare, de munți și de valea unui râu, cu terenuri cultivate care alternează cu natura sălbatică, cu un teren de golf și un complex hotelier unic de cinci stele, format din 19 case ciobănești de secol XVII restaurate și stâne decorate cu antichități, cu piscine private, bucătării de vară și spații pentru tratamente spa. Specialitățile locale și mediteraneene sunt servite pe plajă, într-o grotă sau la fermă. Proprietarul Paul Canarelli își rezervă dreptul de a selecta oaspeții care se aliniază cu filozofia de viață a domeniului, bazată pe un lux relaxat și neostentativ, unde președinți de stat și vedete hollywoodiene știu că se pot bucura de intimitate și discreție absolută. Noi urma să ne răsfățăm simțurile cu o cină corsicană.

Foto: Philippe Azara
La o cină corsicană cu lumânări albe aprinse pe plajă, în lumina apusului. Foto: Philippe Azara

Am ancorat aproape de plaja Erbaju, care mărginește domeniul. Când ne-am apropiat, am observat că era presărată cu pungi mici de hârtie albă. În fiecare se afla o lumânare albă, încă neaprinsă. Ne-am deplasat până la țărm cu o barcă cu motor, îmbrăcați în cămăși albe (ei), rochii de cocktail (ele), și în picioarele goale (toată lumea). Trupa de sandale și pantofi cu toc pe care mi-o adusesem a rămas nefolosită în cabina mea, pentru că indiferent cât de prestigios și elegant era locul unde avea loc evenimentul, picioarele tuturor rămâneau goale. Restaurantul de pe plajă e amenajat într-o veche cabană de pescari, între măslini și arbori de cătină. Aspectul și serviciul ireproșabil, savoarea felurilor de mâncare, de la frigăruile de vițel rumenite ore întregi de chef Jacques Abbatucci, un corsican, la felurile de pește (tartar de ton, crab, scoici) servite cu legume și mirodenii cultivate la ferma Murtoli, vinurile producătorilor locali Pero Longo, Sant Armetu și Mademoiselle D, ambianța caldă și romantică, toate au confirmat renumele de cel mai chic domeniu privat din Corsica, iar concertul de muzică retro al artistului Jean Menconi a iscat o petrecere cu dans cât se poate de informală. Eu m-am îngropat în conversații și mi-am bucurat ochii cu priveliștea pe care au creat-o gazdele odată cu lăsarea întunericului, când au aprins cele 4.000 de lumânări pe plajă, în fața apei liniștite și a vaselor care luau o binemeritată pauză. Într-un final, ne-a cules pe toți o barcă cu motor și, sub lumina lunii, ne-am spus povești până am ajuns înapoi pe Pampero.

Dimineața următoare m-am trezit cu imaginea serii de dinainte în minte, dar momentele matinale de visare nu prea au loc în acest sport și a trebuit să mă dezmeticesc repede pentru că ieșeam în larg. Am rămas și în această zi pe Pampero, o decizie inspirată care mi-a permis să admir pe îndelete priveliștile amețitoare din drumul spre Bonifacio, orașul portuar din extremitatea sudică a Corsicii în care aveam să poposim în ziua aceea. Plaja Erbaju, unde ancoraserăm, se învecinează cu plaja Roccapina, una dintre cele mai frumoase și faimoase plaje din Corsica, atât datorită micului golf dreptunghiular cu apă limpede, albastru-azur, din fața ei, a nisipului foarte fin, a vegetației maquis din jur, cât și a stâncii de granit sculptate de natură în formă de leu, care domină golfulețul alături de un turn genovez. Roccapina nu este ușor accesibilă: de pe uscat nu se poate ajunge la ea cu mașina pentru că relieful este foarte muntos, iar drumul pe jos este destul de lung și anevoios. Asta e însă valabil pentru majoritatea plajelor din Corsica, izolare care explică starea intactă a naturii, lipsa turiștilor (ai șanse foarte bune să fii singurul vizitator) și a urmelor prezenței umane. Zona are numeroase golfuri, iar pe măsură ce navighezi spre sud apar din ce în ce mai multe stânci albicioase din calcar și granit, foarte abrupte și înalte, cu grote în care se poate intra cu barca și înota, cu forme excepționale în care au fost săpate turnuri și biserici. În acest context descoperi, mai întâi de la distanță, superbul oraș Bonifacio, în golful cu același nume, o trecătoare ca un fiord, și situat pe o peninsulă calcaroasă. Mai întâi își face apariția în zare farul roșu La Madonetta, construit în secolul al XIX-lea pe un promontoriu ce semnalizează intrarea în Golful Bonifacio, iar pe măsură ce înaintăm încep să se vadă și casele suspendate pe stânci, și zidul care înconjoară orașul. Apoi intrăm în golf, care se deschide încet, cu noi și noi peisaje care te lasă fără grai. Orașul ce se dezvăluie odată ajunși în port, cu numeroase trepte de construcție ce încep din zona marină și se termină cu o fortăreață cocoțată foarte sus, creionează pe cer una dintre cele mai impresionante așezări pe care am văzut-o. Istoria ei este, în mare, istoria insulei. Primul sit datează din preistorie, mai precis din 6570 î.H., și este reprezentat de locul de înmormântare al așa-zisei „doamne din Bonifacio.” Următoarea consemnare datează din epoca romană, iar după scurte perioade de ocupație de către vandali și de către maurii din Spania, insula a intrat în posesia statului toscan, care a fondat și construit fortăreața actuală în secolul al IX-lea. Genovezii au clădit apoi câteva turnuri de apărare împotriva piraților barbari (Torra di Sant’Amanza și Torra di Sponsaglia), și bisericile Saint-Dominique de Bonifacio (cea mai mare din Corsica, construită în stil gotic în secolul al XIII-lea), și Sainte-Marie-Majeure de Bonifacio.

După ancorare, am fost liberi să explorăm orașul. Unul dintre cele mai vizitate monumente din Corsica este scara regelui de Aragon, care a asediat insula timp de 5 luni în 1420, formată din 187 de trepte tăiate într-o singură noapte în stâncă, pe marginea Mediteranei. Străzile orașului vechi sunt înguste, iar casele medievale înalte de 5-6 etaje. Pe strada Deux Empereurs (Doi Împărați) au poposit Carol Quintul, în 1541, la numărul 7, și Napoleon Bonaparte, în 1793, la numărul 4. Bastionul Etendrad, construit în secolul al XV-lea, este emblematic pentru orașul Bonifacio și domină portul de la 25 de metri, fiind cel mai înalt bastion din Franța. Vizitarea lui este un bun prilej de a admira stâncile, falezele, portul, marea și Insula Sardinia, aflată la circa 11 km și despărțită de Corsica prin Rezervația Naturală Bouches de Bonifacio, cea mai mare rezervație a Franței metropolitane. Odată cu lăsarea întunericului, orașul prinde viață. Noaptea, cetatea este luminată în culori puternice și portul răsună în ritmul muzicii cluburilor din zonă. Atmosfera nu este însă nici pe departe atât de turistică precum în alte orașe franceze de pe coasta Mediteranei, cum ar fi Saint-Tropez sau Cannes.

Port Bonifacio, din extremitatea sudică a Corsicii, este construit în trepte și în diferite perioade istorice într-o trecătoare ca un fiord. Foto: Emmanuel Kirch / Upside Productions

Ziua următoare m-a trezit șuieratul vântului, care de altfel ne dăduse de furcă și în ziua precedentă și pentru care Bonifacio este renumit. Deși afară era cald și soare, vântul era prea puternic pentru a naviga în siguranță și, după câteva deliberări, organizatorii au decis să amâne cu trei zile ultima fază a competiției. A fost cea mai destinsă zi a excursiei, și finalul perfect pentru mine. În timp ce restul echipajului de pe Pampero a ales o zi de aventură, cu surfing și băi în mare, eu am rămas în port și am avut timp să merg pe iahtul câștigător, Serenade, și să vorbesc puțin cu proprietarul lui, Alain Mouatti, un cunoscut colecționar și vânzător de artă, originar din Algeria. De altfel, arhitectura și designul acestor vase reprezintă o industrie și un meșteșug în sine. După-amiază, toți participanții ne-am urcat în autobuze care ne-au transportat până la plaja Palombaggia, unde ar fi trebuit să ancorăm dacă nu s-ar fi oprit competiția. E la sud de Porto-Vecchio, oraș de pe coasta estică a insulei, fondat de greci și devenit o iubită stațiune de iahting și a treia cea mai vizitată destinație din Corsica. Am fost găzduiți chiar pe plajă, la Sea Lounge, un local cool și zen, unde piesele futuriste de mobilier alb semnate Phillippe Starck se îmbină armonios cu lemnul meselor, șezlongurilor și paturilor și cu un Buddha imens adus din Indonezia. Ne-am delectat cu feluri din pește create de chef Stephanie Ruelle, cu înotatul în mare în lumina apusului și dansul pe nisipul foarte fin, într-o ambianță de petrecere destinsă și prietenoasă, între albastrul clar al mării și verdele întinderii de maquis.

A doua zi dis-de-dimineață, navigatorul care m-a condus la aeroportul din Figari mi-a povestit că a cunoscut mulți oameni care au vrut să încerce sailing-ul și, după un sfert de oră pe vas, li s-a făcut rău și au vrut să se dea jos. S-au reîmbarcat, dar li s-a făcut rău din nou, așa că au plecat și nu s-au mai întors. Adică acest sport și stil de viață ori îți place, ți se potrivește și te prinde de la început, ori niciodată. Eu plecam după cinci zile, plină de vânătăi de la efortul pe care-l presupune navigatul și viața pe vas, plină de nisip și înțepături de țânțari de la statul pe plajă, dar cu un zâmbet mare pe față. Cred că m-a prins microbul din prima.

Citește și

Grecia, de pe velier

O zi pe Adornate

Text: Doris Sângiorzan
Foto: Emmanuel Kirch / Upside Productions, Philippe Azara

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*