Un an de hoinăreală prin Asia

Explorând Nepalul la pas. Foto: Vlad Poenaru

Suntem Vlad și Andra, doi oameni simpli, dar iremediabil de îndrăgostiți de viață. Dragostea care se manifestă prin călătorii, prin dorința de a descoperi lumea.

Totul a început în 2014, cu prima noastră călătorie exotică, în Thailanda, care ne-a teleportat în altă lume. Ne-am întors acasă și visam cu ochii deschiși la plimbările noastre pe scuter pe insulele cu vegetație luxuriantă, printre plantații de arbori de cauciuc, cocotieri, palmieri. Au urmat Vietnam și Cambodgia, cu care Asia ni s-a strecurat definitiv în inimi. Pentru că am decis să înlocuim camerele de hotel cu un pat în casele localnicilor, homestay-uri. Ne fascinau poveștile lor, trocul cultural, farmecul unei lumi complet diferite.

Într-o seară, într-un homestay din Delta Mekongului, stăteam la povești cu alți călători. La cei 26 de ani ai mei și cei 30 ai lui Vlad, eram cei mai bătrâni, dar și prea plictisitori ca să ne impresionăm interlocutorii. Ei erau liberi. Unul renunțase la job în urmă cu 6 luni și de atunci luase Asia la pas. Celălalt absolvise facultatea și urma să călătorească doi ani. Era și un tânăr IT-ist care își întreținea pofta de călătorii prin mici proiecte online. Și o tânără absolventă de liceu trimisă în lume de părinți înainte de începerea facultății.

Îi sorbeam din priviri și știam că lumile noastre de birou sunt prea departe de ei. Ei erau nomazii, cu rucsacuri în loc de corturi. În seara aceea ne-am dus în cameră, și nu ne-am spus niciun cuvânt. Eram fiecare cu gândurile lui, dar știam că sunt convergente. De ce ei pot și noi nu?

Ne-am întors acasă, înapoi la birou, la rutina cotidiană presărată cu visuri pline de lumi îndepărtate. Ca să ne potolim setea de hoinăreală, am decis să înlocuim plajele și palmierii cu iubiții noștri munți. Și unde altundeva să ne satisfacem pofta nesfârșită de munți dacă nu în Nepal?!

Au urmat pregătiri serioase pentru cele 20 de zile în Himalaya. Dar în aprilie 2015, Nepalul a fost lovit de un cutremur devastator. Cu lacrimi în ochi am știut că nu mai putea fi următoarea noastră destinație. Erau probleme prea mari cu apa, alimentația, drumurile. Nu era momentul să fim acolo, poveri pentru oameni în criză.
Dar cu ce să înlocuim Nepalul? Indonezia era o variantă. Dar fără munți. Îmi era greu să dau giganții Himalaya pe vulcanii indonezieni. Vlad, în schimb, avea altă propunere. India! Când l-am auzit, am simțit fiori pe șina spinării. Cu un stomac capricios și o gastrită cât casa, India era cu siguranță ultima pe lista mea, un cocktail de hepatită, malarie, diaree, febră tifoidă, toate bolile pământului. Și nu o asociam deloc cu sufletele calde din Asia de Sud-Est, ci cu oameni dornici să ne tragă pe sfoară.

Ca orice avocat încăpățânat, am început să ticluiesc un plan prin care să mă asigur de o extirpare sigură a Indiei din capul lui Vlad. Am pornit în căutare de argumente solide, dar pe care zeii le-au evaporat.

Cu cât citeam mai mult despre India, cu atât îmi stârnea curiozitatea mai tare. Îmi prinsese urechile și mă vrăjise cu enigmele ei. Voiam munți, iar nordul Indiei era presărat cu voinici de Himalaya. Voiam să descopăr budismul tibetan Mahayana, iar India avea colțuri de rai pline cu mănăstiri budiste. După zile și nopți de cercetări aprige, am capitulat. Cu o ușoară strângere de inimă am înlocuit Kathmandu cu Delhi.

Autobuz în Ladakh. Foto: Vlad Poenaru
În Ladakh, festivalurile care celebrează cultura locală sunt pline de culoare. Foto: Vlad Poenaru
După-amiază liniștită pe străzile din Ladakh

India a fost un adevărat roller coaster. După un drum de la aeroportul din Delhi presărat cu mormane de gunoaie, vaci în trafic, mii de motociclete, șoferi care nu știu să își țină banda, claxoane inutile și asurzitoare, oameni dormind pe stradă, am poposit la un refugiu de călugări budiști. Au urmat două săptămâni în Micul Tibet, Ladakh, unde altitudinea medie e de 3.500 m, iar munții își schimbă culoarea. Am luat munții la pas, am fost răsfățați cu povești și istorisiri despre cultura și tradițiile locale, influențate de budismul tibetan, am dormit numai în homestay-uri, ne-am mutat de la o familie la alta, am gătit cu ei, ne-au delectat papilele cu delicatese și ne-au făcut să plecăm de la ei cu lacrimi în ochi.

După Ladakh, am zis să gustăm adevărata Indie. Euforia și liniștea acumulate în munți s-au spulberat în mai puțin de 24 de ore. Căldura sufocantă din Delhi, amestecată cu praful, agitația, mizeria, înghesuiala de pe străzi, a dat un cocktail amețitor. Imaginea unor copii dezbrăcați care se jucau cu excremente într-un morman de gunoi m-au făcut să izbucnesc în plâns și să cedez pentru prima oară de când călătoresc. Voiam acasă.

Jodhpur, văzut de sus. Foto: Vlad Poenaru
Mâncare stradală în Jodhpur. Foto: Vlad Poenaru

Dar ne-am continuat aventura și am lăsat India să ne cucerească. Jodhpur, orașul albastru plin de case azurii, turcoaz și bleu, cu detalii arhitecturale musulmane lăsate de moguli, ne-a furat inimile. Și ne-a oferit prietenii surprinzătoare cu localnici. A urmat Jaipur, cu al lui aer roz, Agra, care ne-a demonstrat că Taj Mahalul merită toate superlativele, și am încheiat cu Varanasi. În zborul spre casă am realizat că India ne hipnotizase. Și a readus la suprafață visul din Vietnam. Să depășim vacanțele de doar două, trei săptămâni, să plecăm fără dată de întoarcere.

Și visul a devenit realitate în toamna lui 2016, după multe nopți nedormite, griji, anxietăți, bătălii interioare cu frici nejustificate, îndoieli, când am decis să lăsăm totul în urmă.

Am înlocuit birourile cu natura, cu o lume necunoscută; am semnat demisiile și am cumpărat biletele de avion. Cu rucsacurile în spinare și cu bocancii în picioare, după o despărțire de cei dragi siropoasă și hollywoodiană, ne-am trezit în avion. Aveam un singur scop – să descoperim oamenii și poveștile lor.

Prima oprire – Nepal!

Un soi de Mecca pentru iubitorii de munte. Totul se învârte în jurul munților, ei dictează, supraveghează și impun regulile. Ca să ne ținem de planul nostru încăpâțânat de a evita zonele turistice, am pariat pe traseul Tamang – Langtang – Gosaikunda. Și am ieșit câștigători. Turiștii încă ocoleau zona, speriați de cutremurul care făcuse ravagii. Ne-am bucurat de liniște și peisaje năucitoare, punctul culminant fiind urcușul pe un vârf de 5.000 m. Iar seara ne storceam ghidul de informații, ne traducea poveștile gazdelor noastre, demne de documentare. Aproape trei săptămâni, zi de zi aceeași rutină. Ore în șir de mers printre giganții Munți Himalaya. Am învățat să supraviețuim la altitudine bazându-ne pe bucătăria locală. Am făcut cunoștință cu celebrul dal bhat, un amestec de orez, supă de linte, curry de legume și murături nepaleze deloc de lepădat.

Călugăr în Kathmandu. Foto: Vlad Poenaru

Când ne-am întors în Kathmandu, nu ne venea să credem că ne luam adio de la Himalaya. Ne-am găsit alinare însă în serile petrecute împreună cu familia-gazdă, el hindus și ea newari. Newari reprezintă o comunitate care se învârte în jurul zeiței Kumari, întruchipată de o tânără virgină cu puteri de vindecare. Odată aleasă, rămâne Kumari până la prima sângerare. Femeile newari au parte de trei nunți. Una simbolică, numită Bel Bibah, când fetițele între 5 și 9 ani se căsătoresc cu un fruct, semnificând uniunea lor cu zeul hindus Vishnu, căsătoria cu zeul Soarelui și cea cu un bărbat. Astfel, dacă soțul lor moare, ele sunt protejate și nu vor deveni văduve, vor rămâne căsătorite cu doi zei nemuritori.

Am lăsat Kathmandu în urmă și am pornit în căutarea tigrului bengalez, în Parcul Național Bardia. După 19 ore într-un autobuz care scârțâia din toate încheieturile, am poposit la o familie jumătate olandeză, jumătate nepaleză. Am savurat un safari în junglă presărat cu zeci de căprioare, maimuțe, rinoceri, elefanți, șacali, șerpi, mistreți, insecte de tot soiul. Și care a culminat cu tigrul bengalez, ce ne-a încântat până la lacrimi.

Cu tolba plină cu povești, cu emoțiile prilejuite de panorama vârfurilor Himalaya și cu fluturii în stomac de la întâlnirea cu tigrul, am pornit mai departe – spre ingrata Indie.

Un grup de guru din Pushkar se relaxează la soare. Foto: Vlad Poenaru

După un popas relaxant în Pushkar, presărat cu localnici care ne invitau la diverse soiuri de substanțe halucinogene, ne-am reintrat în starea de spirit à la India. A urmat Jodhpur, să ne revedem prietenii, să stăm la povești și să ne reîncărcăm bateriile. Ne-am reîmprietenit cu orașul, am mers la mese în familie, am învățat să mâncăm cu mâna și să ne gâdilăm papilele cu mirodeniile arzătoare. Nu mai eram turiști, eram de-ai casei.

Cu greu ne-am luat inima în dinți și am plecat spre Mumbai, unde femeile nu mai purtau sariuri colorate, ci blugi și fuste scurte, iar tinerii nu se mai ascundeau, ci se sărutau în public. A urmat Kerala, cel mai verde stat al Indiei, poarta noastră către Munții Ghații de Vest, timizi și presărați cu plantații de ceai. Am făcut drumeții, am băut ceaiuri peste ceaiuri și am pornit spre Madurai unde o familie de pensionari ne-a bombardat cu întrebări despre Europa.

În Sri Lanka am explorat insula la bordul unui tuk-tuk, faimosul mijloc de transport asiatic, cauzator de multiple atacuri de panică. Vlad și-a demonstrat măiestria în ale șofatului, în timp ce eu cu greu am manevrat hărțile. Bestia noastră cu trei roți ne-a condus peste tot fără griji și fără frici. Începuserăm să ne obișnuim cu sentimentul de oameni fără casă, liberi. Familiile care ne-au găzduit ne-au umplut tolba cu povești. Am trăit războiul civil dintre cele două comunități, singalezii budiști și tamilii hinduși, prin ochii unui bătrân înțelept. Ne-a explicat durerea pe care a resimțit-o când peste noapte și-a pierdut prietenii de o viață din cauza religiei. Am devorat poveștile lui și seara ne-am îndulcit împreună cu câteva prăjituri.

În Maskeliya am fost adoptați de o familie cu patru copii și cu suflete mari, dornică de a găzdui călători curioși. Ne-am simțit ca acasă, ne-am jucat cu copiii și am furat ponturi pentru Vârful lui Adam (Adam’s Peak) pe care voiam să îl cucerim. Un vârf de 2.243 m în inima Insulei Sri Lanka, dar care a unit religiile lumii. Budiștii cred că ascunde amprenta piciorului lui Buddha. Hindușii spun că de fapt e a lui Shiva, iar musulmanii și creștinii cred că îi aparține lui Adam sau Sfântului Thomas. Noi nu am urcat desculți precum pelerinii, ci înarmați cu bețe de trekking ca să ne protejăm articulațiile de cele 5.500 de trepte până în vârf. Am pornit spre vârf în toiul nopții și ne-am delectat cu un răsărit peste dealurile și plantațiile de ceai stufoase.

Au urmat alte opriri, alte familii. În Haputale am ascultat povestea tristă a unei mame singure, care se chinuia să divorțeze de un soț abuziv. Dar am râs împreună când s-a ambiționat să mă învețe tainele gătitului curry-urilor delicioase, iar eu mi-am demonstrat cu grație antitalentul. În Ella ni s-a explicat de ce europenii sunt un pic ciudați. Ne-am plimbat cu trenul până în Nuwara Eliya, am străbătut păduri stufoase și plantații de ceai care se agățau de tren. L-am vizitat pe celebrul domn Lipton pe a lui plantație de ceai și am ajuns în Udawalawe, unde imaginea zecilor de turiști curioși înghesuiți în jeepuri ne-a făcut să ne temem pentru intimitarea bieților elefanți și să renunțăm la safari.

De Crăciun am început să simțim melancolia vieții de nomad

Ne era dor de familie, de o masă caldă cu sărmăluțe și slănină, de niște cârnăciori cu un pahar de pălincă. Dar am dat cu ochii de ocean și melancolia s-a evaporat, am înlocuit sarmalele cu creveți, slănina cu o salată de caracatiță și pălinca am uitat-o când am savurat un suc proaspăt de mango.

După o lună de hoinărit am predat cheile tuk-tuk-ului și ne-am suit din nou în avion. După o scurtă oprire în Kuala Lumpur, prilej să le facem cu mâna turnurilor Petronas, am pornit spre Myanmar.

Templele din Bagan

Visam la templele din Bagan de când plecaserăm de acasă

Miile de temple împrăștiate pe câmpuri nesfârșite ne-au cucerit cu răsărituri de poveste, cu cerul brăzdat de baloane cu aer cald. După o oprire în Mandalay, cu al lui pod din lemn de tec de peste 1 km, am ajuns în statul Shan, în Hsipaw. Cu negocieri aprige am reușit să ne aranjăm o incursiune în junglă, pe poteci ascunse. După o zi de cutreierat jungla am ajuns la o casă într-un sat care părea abandonat. Am fost primiți de familia adoptivă cu ceai și orez și, istoviți de oboseală, ne-am pregătit de somn, despărțiți de podea doar printr-o saltea groasă cât un deget, cu chițăituri de șoricei pe fundal.

Dimineața ne-a întâmpinat un tânăr cu pușca pe umăr. Nu era soldat, dar nici prietenos. Dar ne-a confirmat temerile privind traseul nostru, așa că am decis să ne întoarcem. Dezamăgiți, dar neputincioși în fața rebelilor înarmați, ne-am îndreptat spre Lacul Inle. Lac care ne-a cucerit cu a lui comunitate adaptată la o viață atipică, concentrată în jurul apei. Unde ca să ajungi la vecinul de vizavi trebuie să vâslești, unde bărbații pescuiesc din zori și până seară, iar femeile țes veșminte colorate în așteptarea capturilor delicioase.

Hpa An

Am încheiat aventura din Myanmar în sud, în Hpa An, ca să ne pierdem printre nenumăratele peșteri ale regiunii și să asistăm la dansul miilor de lilieci care la apus părăsesc o peșteră pe ritmul bătăilor de tobă ale localnicilor. 

2 Trackbacks / Pingbacks

  1. Tipuri de branza. Cum alegi sortimentul potrivit pentru tine
  2. Cum a fost lumea schimbata de mirodenii. O istorie fascinanta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*