Un an de hoinăreală prin Asia

Filipine!

O lună întreagă în care am stat numai cu zâmbetul pe buze. Ne-am lăsat cuceriți de faimoasa insulă Palawan, presărată cu nisip perfect alb și fin și stânci impunătoare care țâșnescu din mare. Iar în Coron, după trei ore de hoinărit cu motocicleta, am găsit o plajă pustie, Ocam Ocam, unde o filipineză blândă ne-a ieșit în cale și ne-a invitat la masă. Și-a trimis soțul la pescuit și într-o oră s-a întors cu o caracatiță care a ajuns în farfuriile noastre asezonată cu usturoi și piper. Am stat la povești, am aflat cât de mult le-au schimbat viața misionarii creștini, și cât de importantă e religia și credința în Dumnezeu. După atâtea luni de Buddha și milioane de zei hinduși a fost ciudat să auzim asiatici citând din Biblie.

În Cebu ne-am plimbat ore întregi pe scuter, printre plantații de orez, dealuri verzi și plaje ascunse și ne-am aventurat la canyoning până la cascada Kawasan. Dar insula noastră preferată rămâne Bohol, cu dealurile ei de ciocolată și minusculii tarsieri. Și unde am fost supusă unei probe de foc. După o zi de hoinărit, am simțit nevoia de o bălăceală și am găsit un colț de plajă retras, brăzdat de chicoteli de copii. M-am aventurat în hora lor veselă, iar Vlad a rămas pe ponton. Grupul terorist format din cinci micuțe filipineze m-au supus unui adevărat interogatoriu. Au început suav, cu întrebări banale: De unde sunteți? România e aproape de Franța? Vă place în Filipine? Dar pe urmă au urmat încercări demne de Prâslea cel voinic. De ce ai nasul așa subțire și ascuțit? Că noi ne tragem în fiecare zi de nasuri ca să crească.

Și nu s-au oprit: Câți ani ai? (…) Păi și de ce nu ai copii la 29 de ani, pentru că ești foarte bătrână? (uneori sinceritatea copiilor e de-a dreptul irezistibilă). Dar băiatul ală de pe ponton e prietenul tău? Păi și dacă e soțul tău, de ce nu faceți copii? Ar trebui să faci și tu niște fetițe drăguțe ca noi. Ba chiar au ajuns să îmi povestească despre cât de frumoase sunt fetele din România. Când le-am întrebat de unde știu asta, mi-au explicat mândre că se uită în fiecare an la Miss World, un fel de sport național.

Raja Ampat

Contrar așteptărilor, după Filipine nu a urmat o țară presărată cu munți

Am decis să ne testăm limitele și anduranța pentru peisaje exotice cu Insulele Raja Ampat, în Papua de Vest a Indoneziei. După trei zboruri, o noapte dormită în aeroport, un drum deloc scurt cu feribotul, urmat de echilibristică pe o bărcuță fragilă, am reușit să ajungem pe Insula Gam, mai precis, în Paradis. Unde copiii nu aveau tablete, ci undițe. Femeile pregăteau zi de zi pește proaspăt prins de bărbații care se întreceau din bărcile lor sculptate în trunchiuri de copac. Iar noi am plutit ore întregi în apa cristalină și am savurat biodiversitatea fascinantă. Ne-am întâlnit cu rechini de recif, familii de țestoase, pisici de mare, șerpi colorați și diavoli-de-mare.

De ziua mea am primit cel mai frumos cadou. O zi de snorkeling la Friwen Wall, un zid subacvatic acoperit de corali precum o grădină multicoloră, vegheat de mii de pești care alunecă nestingheriți pe lângă tine. Iar seara ne-am bălăcit sub cerul înstelat în apa plină de plancton fluorescent.

Printre nenumăratele ore petrecute în apă am reușit să strecurăm conversații cu familia gazdă, care ne-a subliniat importanța misionarilor și credința în Biblie. Am dat și o tură de sat și am interacționat cu pescarii mândri că prinseseră o imensă pisică de mare. Nu am putut să nu ne lăsăm vrăjiți de viața lor simplă lipsită de griji, de libertatea sufletelor lor, de dragostea față de natura care îi înconjoară.

Insula Sulawesi

Dar ne-am izbit și de ceva ce nu voiam, de fragilitatea corpurilor noastre, neobișnuite și neadaptate condițiilor mediului tropical în care ne regăseam de atâta timp.

M-am trezit în mijlocul nopții cu o febră aproape halucinantă, fără să îmi pot mișca membrele, cu o durere surdă în mușchi și o senzație de leșin. Paradisul ireal a venit la pachet cu un virus care m-a răpus. Am înghițit singurele antibiotice pe care le aveam cu noi și a trebuit să ne întoarcem în Sorong, capitala Papuei de Vest. Dar pentru că tratamentul medical dădea greș, am zburat în Makassar, în Insula Sulawesi. De aici urma să pornim într-un soi de expediție inconștientă printre jungle pline de traficanți de droguri, în căutare de familii ospitaliere și povești captivante. Dar a trebuit să renunțăm la aventură, ne-am cazat într-un hotel cu aer condiționat, primul hotel adevărat și cu televizor de când plecaserăm de acasă, și am pornit în căutare de spitale. Am început un tratament și în câteva zile eram mai bine. Precum cuceritorii coloniști neadaptați mediului umed, fusesem răpusă de o răceală tropicală. Conform planului de acasă, urma să explorăm Insula Lombok și să căutăm dragonii de Komodo. Dar doi bengalezi simpatici pe care îi cunoscuserăm în Nepal ne-au convins să uităm de insule în favoarea Bangladesh-ului.

Dar înainte de Bangladesh, am dat o fugă prin Singapore

Poate unii l-ar descrie drept prea perfect, dar nouă ne-a fost drag. Ne-a plăcut să ne strâmbăm gâturile printre sutele de zgârie-nori, să căutăm cu disperare un cartier de case despre care citiserăm că au pereții decorați cu ceramică Peranakan și să luăm un prânz cu vedere către celebrul hotel Marina Bay Sands. Și seara ne-am lăsat absorbiți de spectacolul de lumini și muzică din Gardens by the Bay, 100 și un pic de hectare de grădini pitite în spatele Marina Bay Sands. Unde după luni întregi de reticență la ideea de a sta pe jos pe stradă, ne-am culcat cu totul pe aleile dintre copacii metalici înveliți în plante care au prins viață pe muzică din Disney.

Pe aeroportul din Dhaka ofițerul de la imigrări ne-a oprit: De ce ați bifat viză de turism? Bifați business visa, pentru că voi ați bifat pentru turism și doar nu ați venit pentru turism. Ba fix pentru asta eram acolo.

În Bangladesh a fost un sentiment ciudat să nu vedem picior de turist. Peste tot unde mergeam eram în centrul atenției, întâmpinați cu zâmbete și căldură, cu mulțumiri că le vizităm țara. Pe lângă oameni prietenoși și mâncare delicioasă, Bangladesh ne-a cucerit cu a lui pădure Sundarbans, cea mai mare pădure de mangrove din lume, unde speram să revedem tigrul bengalez, dar a fost prea timid. Ne-am delectat însă cu maimuțe, căprioare, cobre, păsări multicolore și delfinii roz ai Fluviului Gange.

După Bangladesh ne-am îndreptat către Malaysia. După atâtea escale, Kuala Lumpur devenise un loc familiar, ne cazam în același loc, mâncam la același restaurant de indieni, ne plimbam pe aceleași alei. Dar virusul preluat cu grație în Indonezia încă mă chinuia, astfel încât am decis să ne retragem într-un loc răcoros. Și am dat de Cameron Highlands, munții din centrul Malaysiei peninsulare. Nu depășesc 2.000 m altitudine, însă cu siguranță ascund un aer răcoros imposibil de găsit în Kuala Lumpur. Am lăsat pastilele deoparte și m-am tratat cu aer proaspăt și rece, am înlocuit aerul condiționat cu plimbări prin păduri acoperite cu mușchi și pământ moale ca în spațiile de joacă pentru copii. Malaysia a devenit panaceul meu asiatic.

În satul Bardia, din Nepal

După Malaysia, trebuia să ajungem în Vietnam

Dar ne-am rătăcit și am ajuns în Noua Zeelandă. La volanul unui camper timid, ne-am aventurat pe cărările pustii ale tărâmului hobbiților și al elfilor. Țara unde am străbătut zeci de kilometri fără să vedem țipenie de om. Unde văcuțele și oile au decis cu siguranță anihilarea omului. Dar în calitate de fani ai lui Edmund Hillary, ne-am prezentat omagiile celebrului Mount Cook, campionul în altitudine din Noua Zeelandă. Ne-am aventurat pe munți pustii, am zărit câțiva ghețari pitici în comparație cu Himalaya, ne-am desfătat cu o croazieră în Milford Sound și am încheiat apoteotic în Mordor, tărâmul vulcanic al Insulei de Nord.

După un ultim popas în Kuala Lumpur ne-am trezit din nou în Himalaya, în Nepal. Pregătiți pentru un traseu de 29 de zile, noi singuri și munții. Nepalul e ca un drog; odată ce ai prins gustul, nu mai există cale de întoarcere. După patru săptămâni cu o medie de 6-7 ore de mers pe zi, dal bhat de trei ori pe zi, cu povești incredibile, localnici care au avut grijă de noi și ne-au adăpostit de furtuni, după ce am văzut Everestul de pe vârful Gokyo Ri, am știut. Alături de India, Nepalul va fi mereu locul în care ne vom reîntoarce cu lacrimi în ochi.

Un mic călugăr

Ne-am încheiat aventura acasă, în India

Nu am mai simțit mirosurile, nu ne-au mai deranjat gunoaiele, am învățat să evităm cu grație vacile pe care nu le mai consideram enervante. Simțeam privirile ațintite spre noi și le combăteam cu zâmbete, cea mai puternică armă. Ne-am reîntors în Ladakh care ne-a fost casă pentru o lună și jumătate. Am cercetat regiunea Zanskar, fără nicio urmă de turist, doar noi și munții colorați. Unde am fost răpiți de o familie vicleană în casa lor, una dintre cele trei din sat. Simplitatea cu care își petreceau zilele ne-a fascinat. Contrastul evident dintre ei și noi, vesticii mereu puși pe treabă, mereu pe fugă, obsedați de tehnologie, mereu cu ochii pe telefoane, ne-a lovit în moalele capului.

Ne-am întors în Leh ca să îl prindem pe Dalai Lama, care ne-a vorbit despre importanța comuniunii cu natura și reîntoarcerea la viața satului, și ne-am înscris la o școală de vară. Un curs de sustenabilitate și urbanism care ne-a deschis ochii către importanța construcțiilor simple, inutilitatea caselor impozante și mâncătoare de energie inutilă.

După cele șase luni cumulate în India am dat peste indieni incredibil de inteligenți, absolvenți de Oxford sau Harvard, mici întreprinzători sau pur și simplu artiști. Suflete curioase, calde și pline de povești și sfaturi înțelepte. Am încheiat aventura noastră în Jodhpur. Singurul loc din lume în care am fost de trei ori. Pentru oameni.

Pentru noi, anul nostru în Asia (plus Noua Zeelandă, să nu creadă că am inclus-o în Asia) ne-a demonstrat că încă există bunătate în lume. Că încă există suflete calde și dornice să împărtășească povești. Ne-a arătat că ceea ce avem în suflet e de un milion de ori mai important decât ceea ce avem în contul bancar. O lume în care oamenii primesc în casele lor străini doar ca să îi adăpostească și să îi hrănească.

Ne-am întors acasă cu lacrimi în ochi și teamă de oamenii care nu o să ne înțeleagă. Și am avut dreptate, e greu să împărtășim experiențele care ne-au modelat sufletele pentru totdeauna. Oricine poate face ceea ce am făcut noi. Și e cel mai frumos test pentru un cuplu. Ne-am cunoscut unul pe celălalt mai mult decât am fi putut să o facem într-o viață întreagă. Am învățat să ne vorbim din priviri, să ne recunoaștem fricile, dorințele, bucuriile, să ne iubim. Și am descoperit că nu e nicio țară care să ne dea fiori pe șina spinării precum sunt India și Nepal. India nu mai e doar India. E acasă. Cufărul nostru plin cu povești. Pentru că, până la urmă, nu peisajele, ci poveștile sunt cele care ne rămân în inimă.

Citește și

Plan de salvare pentru păsările cântătoare din Asia

Thailanda pentru începători

Pakistanul neștiut

Text: Andra Pădureanu
Foto: Vlad Poenaru
Articol publicat în ediția 38 a revistei National Geographic Traveler

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*