Cuibul liniștit de la Balcic

"Cuibul liniștit" (Tenha Yuvah, în turcă) așa îi plăcea să-și numească Regina Maria conacul de pe Coasta de Argint a Mării Negre. Acesta era numele, până în anii '20 ai secolului trecut al întregului litoral al Cadrilaterului. Foto: Helmut Ignat

Farmecul aparte al unui vis pe care Regina Maria l-a transformat în eternitate.

Text: Lucia Petre
Foto: Helmut Ignat

Sunt un călător curios, dar și fidel. Așa am ajuns să am un Top 5 al locurilor pe care îmi doresc să le revăd, dar și două destinații în care revin anual. Înainte de ’89 aveam un fel de fixații: iarna la Sinaia, începutul verii și al toamnei, la Mamaia. Între timp, datorită aglomerării excesive de oameni și construcții ciudate, dar și a altor oferte mult mai bune și în ceea ce privește prețul, le-am înlocuit cu Viena iarna și Balcic vara.

Așa încât, de când am început să-mi programez plecările în scurtele vacanțe, încep invariabil, după lunga iarnă, cu câteva zile petrecute pe litoralul bulgăresc la începutul fiecărei veri. Am ajuns prima oară la Nisipurile de Aur în 2006, cu ocazia sărbătorilor Paștelui, la invitația unor prieteni. Oferta era de nerefuzat, dar pentru cineva cotrobăitor și curios, destul de statică. În mai încă se mai lucra la amenajarea teraselor, a plajei, toate locurile erau însă invadate de zgomotoșii turiști conaționali.

Statuia Reginei, cu o corabie în brațe și privinf marea, domină colțul palatului și Aleea Secolelor. Foto: Helmut Ignat
Zona colecției de cactuși din Grădina lui Allah, parte a Grădinii Botanice, este pavată cu piatră adusă din Maroc. Foto: Helmut Ignat

Știam vag câte ceva despre Castelul de la Balcic, un domeniu lăsat în paragină și de izbeliște în perioada comunistă, dar renovat după 1989, cu ajutorul autorităților române.

Curiozitatea mi-a fost răsplătită. Am găsit un loc magic, care și-a exercitat atracția asupra mea din primul moment, am știut din prima clipă că voi reveni, că acesta era startul unei relații de fidelitate și încărcătură reciprocă.
Următorii doi ani am ajuns la Balcic absolut întâmplător. Corporația în care activam a organizat Conferințele anuale de vânzări la Kempinsky, devenit apoi Melia, un hotel imens din Nisipurile de Aur, capabil să găzduiască 1.000 de persone cu servicii de cinci stele.

Evident că am dat o fugă de ambele dăți la Balcic, cu un grup restrâns de colegi: devenisem o mică cunoscătoare. I-am dus prin toate cotloanele grădinii palatului, descoperite de mine, iar la final, ca un bonus, răsplată a efortului de a mă urma în excursia puțin solicitantă pentru niște oameni sedentari, la Crama Regală, sub apartamentele Prințului Nicolae. În acele timpuri încă se făceau degustări în interiorul cramei de vinuri și coniac din pahare de cristal, pe îndelete, în jurul mesei și așezați pe scaune din lemn, toate vechi, totul într-o atmosferă ruptă de realitate.

Doi ani am mai putut cumpăra din coniacul vechi și el de 50 de ani, apoi a dispărut. Maria, provenind dintr-o familie veche de producători de vin, care și astăzi se ocupă de Crama Regală, mi-a spus mai târziu, într-o limba română aproximativă, că rezervele s-au terminat, au fost cumpărate de turiștii ruși. Acum nici coniacul de 20 de ani nu mai există, vinul vechi s-a terminat și el, degustarea are loc pe fugă, afară din clădire, în picioare, din pahare de plastic. Eu nu beau nici vin, nici coniac, dar plăcerea de a respira locurile vechi, cu încărcătură, de a mă așeza cu Maria, care a ajuns să mă recunoască dintre miile de turiști, la povești în cramă, mă face să revin de fiecare dată aici, ca în cadrul unui ritual.

Plaja Kibella, clubul de golf Tracian Cliffs și Cap Kaliacra, văzute de pe faleza înaltă din nordul Balcicului. Foto: Helmut Ignat
Pe fleza pietonală plină cu terase și restaurante, turiștii sunt îmbiați cu meniuri în limba română. E cel mai bun loc pentru promenada de seară între Marina și Vila Stork, aflată în stare avansată de degradare. Foto: Helmut Ignat

Toți bulgarii care lucrează în servicii pe litoral vorbesc românește și sunt politicoși, într-un fel îndatoritori. La fel și la hotelul Regina Maria, ultimul bastion sudic al Balcicului, aflat între grădinile palatului și malul mării, unde am ajuns un fel de cunoștință veche cu personalul, unde sunt tratată ca un copil nazuros și răsfățat.

Meniurile sunt și în limba română, se poate plăti la restaurant cu lei, euro, leva, dolari, cu ce ai, sau combinat. O astfel de disponibilitate nu am mai întâlnit nicăieri, poate și ăsta e un motiv pentru care revin mereu în Bulgaria, mă simt cumva acasă, deși de fiecare dată descopăr ceva nou.

În următorii ani mi-am invitat prietenii în această experiență, devenită ceva foarte personal, apoi pe rând copiii cu prietenele, clienți.

Am descoperit o cale facilă de a ajunge la Balcic cu autocarul: pentru un preț modic și în condiții civilizate, se poate ajunge fără stresul condusului, fără grija parcării, a plății rovignetei sau a spaimei, încă prezente, de a-ți dispărea mașina.

Curios, dar e un fel de independență, o escapadă de câteva zile într-un peisaj maritim stâncos, diferit de litoralul plat românesc pe care îl știm. Scăpată de gunoaiele adunate în lungul drum european și deversate de Dunăre, marea este și ea mai curată, albastră sau verde. N-aș fi înțeles de ce se numește Marea Neagră dacă aș fi văzut-o aici prima oară.

Peisaj maritim stâncos. Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat
Marina Balcic este vizitată anual de zeci de mii de turiști români, unii vening cu ambarcațiuni pe mare. Foto: Helmut Ignat

Chiar dacă în alți ani am ales să stăm în cluburile luxoase de golf Tracian Cliffs sau Blacksearama, am revenit de fiecare dată la Balcic cu emoția primei mele vizite, un fel de pelerinaj personal, terminat de fiecare dată cu o masă de scoici din crescătoria Dalboca, proaspete și gustoase, la terasa Columna de pe malul mării, acolo de unde să pot arunca încă o privire către Castel, o ultimă amintire până data viitoare.

Am căutat în toți acești ani să aflu cât mai multe despre locul care, într-un mod bizar pe care Lucian Boia îl numește „fenomenul Balcic”, m-a cucerit definitiv, în care merg la începutul fiecărei veri cu o plăcere aproape vinovată: pentru că dacă mă întreabă cineva ce mă atrage, ce mă face să revin, nu am un răspuns foarte clar, cert e că ceva mă atrage.

Așa am aflat că, deși astăzi toată povestea Balcicului e dominată de personalitatea Reginei Maria a României, al cărei chip face obiectul marketingului local bulgăresc precum chipul lui Mozart marketingului vienez, cei care au descoperit locul la începutul secolului al XX-lea au fost pictorii români Alexandru Satmari, Iosif Iser, Cecilia Cutescu-Storck, Francisc Șirato, Henri Catargi, Nicolae Tonitza, Margareta Sterian și mulți alții, influențați de Impresionismul francez și cuceriți de lumina și sălbăticia locului, pe când Balcic era un sat cu ulițe noroioase, cu obiceiuri și apucături otomane.

Regina, fiind invitata familiei Storck în noua casă construită de artiști chiar pe malul mării, a demarat imediat lucrările pentru construirea castelului pe care îl va denumi în jurnalul său „Cuibul liniștit”. Departe de a fi cu adevărat un castel, eleganta și austera vilă regală are, dincolo de particularitățile arhitecturii cu influențe otomane, mici secrete care în timp s-au uitat: terasa unde musafirii fumau, aflată la baza clădirii a fost plasată acolo pentru acustica perfectă pe care o asigura, astfel încât Regina putea afla cu ușurință ce discutau invitații săi, mai ales când ea nu era prezentă; baia turcească foarte utilată și respectând toate canoanele are o singură ușă, și anume, prin dormitorul Reginei, aflat la ultimul nivel al vilei. Tot aici, am avut ocazia să văd o ușă care permitea accesul discret al vizitatorilor de taină, direct din sofisticata grădină, cu multe pasaje și porți ale căror chei le dețineau persoanele favorite. Astăzi, ușa e blocată cu un dulap pe interior, dar existența ei se poate încă observa la un tur strâmt în jurul clădirii. Deși Regina era protestantă, Capela Stella Maris respectă arhitectura și pictura bizantină, slujbele oficiate aici fiind de rit ortodox.

Foarte interesantă e dispunerea necropolei – în care, conform dorinței Reginei Maria, trebuia să-i fie înmormântată inima, dorință rămasă până astăzi neîmplinită: aceasta a fost plasată în mijlocul domeniului, cumva și pentru că toate drumurile trec pe lângă ea, dar și poate pentru că inima, niciodată ajunsă aici să domine locul, sufletul reginei care și-a marcat secolul, rătăcește însă discret pe aleile cu trandafiri din Grădina Ghetsimani, sau pe aleile cu crini, pe lângă umbrarele din vecinătatea bazinelor decorative, cu țestoase poate de pe vremea aceea.

Ca într-un remake, într-o vară, pe o terasă din mica marina, m-am trezit strigată pe nume. De data asta era un grup de artiști contemporani, aflați într-o tabără de pictură la Balcic. Pe unii dintre ei, Dumnezeu mi-a oferit șansa să-i cunosc: Marilena Murariu, Virgil Parghel, Doina Lavric.

Balcicul astăzi s-a schimbat din liniștitul și provincialul târg: ansambluri rezidențiale s-au prăvălit realmente peste faleza care desparte orașul de castel, hoteluri luxoase, poate prea monumentale, au luat locul căsuțelor întortocheate, cu terase pitorești la a căror umbră călătorul obosit sau turistul dornic de autentic putea savura o porție de hamsii prăjite și o bere locală Kamenitza, rece și nu foarte alcoolizată.

De ce recomand Balcicul? Nu știu, probabil ar trebui ca fiecare să-și urmeze propriile instincte și să se bucure de propriile experiențe. Sau poate că nici nu ar trebui recomandat, poate așa ar mai putea păstra din farmecul demodat câte ceva, poate sufletul Reginei ar putea pluti nestingherit prin grădinile pe care și le-a creat, astăzi invadate de turiști mai preocupați în a bifa vizita la castel decât a pătrunde tainele și farmecul aparte ale locului.

Citește și

Weekend de poveste la Richiș şi Mălâncrav

Sicilia în extrasezon

Hoinăreală în Thailanda: un paradis pe zi

1 Comment

  1. Balcic a fost locul in care l-am cunoscut, cu adevarat, pe sotul meu, acolo ne-am casatorit si tot acolo ne-am intors sa ne botezam fiul, pe malul marii. Intr-o zi, de aniversarea noastra, am gasit o mica si traditionala casuta bulgareasca, care a devenit, de atunci, a noastra. Un pas mai aproape de visul nostru: sa traim in praful alb si verile toride ale locului care ne-a daruit, cu generozitate, cele mai frumoase si sincere clipe de fericire…

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*