Cinci dintre cele mai frumoase sate coloniale din Columbia

Magazinele cu produse artizanale din Villa de Leyva își așteaptă turiștii. Foto: 123rf

Cinci dintre cele mai frumoase sate coloniale din Columbia, fiecare cu personalitatea și vibrația lui

Poți să fii tu cel mai împătimit orășean, convins că ziua nu-i zi dacă nu ți-a stat inima măcar o dată la auzul unui claxon ofuscat, și tot nu ți s-ar scuza aterizarea pe pământurile Columbiei și trecerea cu vederea a celebrelor sale sate coloniale. Așezările învelite în străzi pietruite, culorile halucinante ale clădirilor din piatră și din lemn și simplitatea oamenilor care-și duc veacul aici, trezesc toate o senzație puternică de platou de filmare pentru Dragoste în vremea holerei. Am selectat cinci dintre cele care, în criză de timp, trebuie, cu literă de lege, cunoscute; fiecare are o personalitate diferită, o vibrație proprie care te pătrunde odată cu prima năvală a aerului local.

Villa de Leyva

Aflându-se la numai trei ore de autobuz de Bogotá, e lesne de închipuit că străduțele pietruite din Villa de Leyva au cunoscut urmele de pași ale câtorva (deloc puțini la număr) turiști. Știe cum să-i trateze, știe cum să le servească ireproșabil micul dejun și cum să le așeze prosoapele pe pat în formă impecabilă de lebădă. Totuși (iar asta nu ar trebui să treacă neapreciat) oamenii arborează același entuziasm pe chip și același zâmbet pe față la vederea călătorului, ca și cum ar fi primul pe care-l salută, primul pe care-l cunosc.

Arhitectura colonială, minimalistă aduce, de-a fir a păr, a carte de istorie și pe nimeni n-ar surprinde auzul unor copite de cai lovindu-se de pietrele ce-mbracă străzile, în vreme ce pe fundal ar ieși în fugă de pe prispa unei casei spaniole vreo tânără sclavă de sorginte africană.

Satul e mic, îl străbați la pas lent în 20 de minute dacă nu te oprești să caști ochii în fiecare magazin artizanal, dacă nu te lași convins de mirosul de deliciu ce dă iama în univers, pornind-o din bucătăriile cafenelelor și nu te apuci să fotografiezi fiecare grilaj colonial de lemn colorat ce apără ferestrele. Dar probabil că o să le faci pe toate.

Pozos Azueles

Ține-te cu firea și păstrează câteva ore pentru o drumeție de doi kilometri prin natura muntoasă, presărată ici și colo de flori locale, pe un drumeag cu aer de eternitate, până ce dai cu ochii de Pozos Azules. Trândăvește puțin acolo, la malul ochiului de apă, aventurează-te în H2O când soarele începe să prăjească epiderma și lasă sunetul liniștii de la țară să mai închidă gura monologului mental.

Case colorate, pe străzile pietruite din Guatavita. Foto: 123rf

Guatavita

La distanță de două ore de capitală, în vecinătatea satului cu același nume, Laguna Guatavita stă cuibărită în craterul perfect rotund al unui vulcan ce s-a alăturat de mult istoriei. Își așteaptă probabil vizitatorii pentru a le face inima franjuri, plimbându-i prin parcul natural, spunându-le povești de mult apuse despre civilizația indigenă originară din Columbia centrală (cunoscută drept muisca), despre credințele acestor oameni atât de spirituali, atât de contopiți cu natura, atât de inocenți și vulnerabili la contactul cu lăcomia de nepotolit a cuceritorilor spanioli.

Zvonurile despre un oraș întreg clădit din aur au ațâțat într-atât pofta cuceritorilor încât aceștia i-au forțat pe indieni să sece laguna pentru a se alege cu toate bogățiile ce se credeau ascunse pe fundul acesteia. O solicitare oareșcum exagerată din partea spaniolilor (cum ar putea să scoată bieții oameni toate tonele de apă cu mâinile goale?) și, deși au găsit nenumărate obiecte sculptate în aur, în alte metale prețioase și în amintirea acestui popor spiritual care, departe de a le privi ca bunuri materiale, le oferea drept ofrandă zeilor, după doar 300 de ani au renunțat la mărețul proiect și considerat povestea încheiată. Orașul mistic de Aur a rămas o legendă și nimic mai mult, în ochii spanioli; o amintire făcută bucăți, în ochii indienilor.

Turiștii și localnicii se întâlnesc pentru rugăciune la biserica din Guatape, apoi iau o gustare în apropierea ei. Foto: 123rf
Foto: 123rf

Guatapé

Aceasta-i călătoria preferată din vecinătatea celui de-al doilea cel mai mare oraș columbian: Medellín. O zi cap-coadă, de când răsare soarele și până când iese din scenă în dansuri hawaiiene este suficientă pentru tot ce poți face aici, dar, așa cum îmi place mie să spun, de ce să nu rămâi o noapte-acolo, să-ți tragi sufletul?

De nepus la îndoială este faptul că atracția principală a acestui așezământ rural este Piedra de Peñol, o rocă granitică a cărei rezistență împotriva trecerii timpului și a impermanenței a transformat-o în loc de pelerinaj pentru vânătorii peisajelor care gâtuie răsuflări. Cele 740 de scări oferă drept recompensă în schimbul exploatării gambelor unul dintre cele mai frumoase tablouri în nuanțe de verde-albastru.

Din depărtare, scările care duc spre vârful stâncii seamănă cu un fermoar imens. Foto: 123rf

Piedra de Peñol

Iacătă că roca nu se află tocmai în inima orașului, ci la 4 kilometri de aceasta, kilometri pe care i-aș parcurge la pas (molcom de e necesar, dar la pas) pentru că niciodată nu știi când un lac neprevăzut se gândește să-ți taie calea și să te îmbie la scăldat. Și, până la urmă, de ce nu?

Valea cu cei mai înalți palmieri din lume. Foto: 123rf

Salento

Salento este probabil cel mai popular pueblo dintre cele dispuse de-a lungul regiunii columbiene cunoscute drept Eje Cafetal (Axei Cafelei, într-o traducere modestă). Întreaga regiune-i împânzită de case colorate, moșii și plantații extinse de cafea, arepas adictive făcute din făină de porumb și brânză (și unse cu margarină din belșug, că n-am de ce să mă ascund după degete) și prezintă o surprinzătoare autenticitate în ciuda infinitelor fețe turistice care-i iau cu asalt străzile în fiecare zi.

De-aici se pleacă în drumeția prin Valle de Cocora (una dintre cele mai grozave din universul cunoscut) și aș minți spunând că cele cinci ore de suișuri, coborâșuri, poduri suspendate, cascade și toate cele o să semene izbitor de mult cu o floare la ureche. O să dea jos de pe tine câteva din mai sus-numitele arepe, dar, vorba ceea, nu poți face omletă dacă nu spargi câteva ouă. Totuși, cea mai înaltă specie de palmieri din lume, peisajul cețos și toate tonurile de verde pe care retina ta e-n stare să le perceapă merită și ele câțiva litri de sudoare.

Nu părăsi Salento (sau El Eje Cafetero) fără să fi făcut un tur de cunoaștere la una dintre fermele de cafea, mai ales dacă ești dintre cei pentru care viața începe acolo unde se golește ceașca de dimineață. O să apreciezi încă și mai mult licoarea capabilă de a-ți pune sinapsele în funcțiune, văzând câtă știință-i în tot procesul și aflând cât ești de norocos să ai la discreție cafea de-o calitate de care majoritatea columbienilor nu se bucură.

Capela din Barichara, construită în anul 1400, este unul din punctele de atracție ale satului. Foto: 123rf

 

Barrichara

Acesta-i satul care, îmbujorându-se timid, primește calificativul el pueblo más lindo de Colombia și cea mai înțeleaptă recomandare pe care ți-o pot da după sosirea aici este: relaxează-te! Mai domolește-ți puțin setea de aventură și experiențe, pofta de senzații și acțiune și mai stinge din focul care te mistuie de fiecare dată când te gândești cât e de mare lumea și cât de puține zile de concediu a lăsat Dumnezeu.

Aici nu se merge grăbit, nu se bifează lucruri de pe listă. Aici se trezește la ora la care-ți poftește inima, se ia tacticos micul dejun, se merge la salon și se îndreaptă părul pentru a te confunda măcar puțin cu cochetele columbiene (bineînețeles, nu-i obligatoriu, dar uite-așa am considerat eu de cuviință la momentul respectiv) se fotografiază fără grabă clădirile colorate și arhitectura specifică locului (sau cel puțin asta aș fi făcut dacă n-aș fi avut certitudinea eșecului, știind prea bine că eu și camera foto nu prea avem ce să căutăm în aceeași propoziție).

Se proțăpește șezutul în piața centrală și se urmărește discret cursul vieții în acest sat aflat parcă la marginea veșniciei. Dacă (dacă!) mai rămâne energie, se pornește- dar fără strop de iuțeală- la o plimbare de două ore pe Camino Real. Acest drum pitoresc îmbie teribil la discuții despre sensul și valorile vieții, iar poveștile despre viitor și trecut se întrepătrund de parcă ar fi șuvițele rebele ale aceluiași creștet.

Text: Iulia Hau
Foto: 123rf, arhiva personală

Citește și

Prinde gustul pentru Salonic!

Colombo vibrează în ritm de sunete urbane și culori tari

Conace și castele secuiești

1 Comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*