Peru – călătorie din deșert, în junglă

Femei Quechua în Cusco, cu iezi de alpacă și lamă. Foto: Gabriel Șerban

Călătorie prin Peru, de la insulele Palomino, către Nazca pe Panamericana, cu oprire în Valea Sacră a Incașilor și în pădurile primordiale pline de viață ale Amazonului.

Text, foto: Gabriel Șerban

Lima, Peru. Pacificul ne-a întâmpinat cu o vreme ciudată, abia dacă malurile îndepărtate se ghicesc prin pâclă. Soarele arde mocnit și deși se simte pe piele, nu se vede pe cer, ascuns de vaporii de apă. Marea se pierde și ea în aceeași ceață care înghite uscatul. Din districtul maritim Callao pornim și noi spre larg, pe lângă insula San Lorenzo care se vede mare la orizont, ca un capăt de continent. Trecem de El Fronton, un alt colț de uscat ieșit din mare și grăbim mai departe pe apele agitate și verzi are curentului Humboldt, spre insulele Palomino. Se apropie un munte care sună ca o furtună de nenumărate voci, o stâncă cucerită de o uriașă colonie de lei de mare.

Colonie de lei-de-mare în insulele Palomino, foto: Gabriel Șerban

La început, am crezut că ar fi încă o insuliță de cormorani și corbi de mare. Abia apoi mi-am dat seama că de la linia valurilor și până sus la vârf Palomino e acoperită de foci. Nu mă așteptam să le văd cocoțate, ci mai degrabă tolănite pe plajele de la baza insulei, dar se pare ca lipsa de spațiu a făcut din aceste animale gregare niște alpiniști nu neapărat buni, dar perseverenți. Adulți uriași se luptă pe versanți în vreme ce tineri și pui se preling de pe stâncă spulberați de valuri și vin curioși în întâmpinarea oamenilor.

Apa rece îți taie respirația, iar mirosul coloniei face aerul de aici aproape irespirabil, nu te poți auzi cu ceilalți peste vacarmul de țipete marine, iar curentul te trage puternic spre pereții de piatră. Din când în când, te trezești în față cu câte un cap de focă, care se înalță din apă pe un corp mare cât un om, își deschide nările cu valve și zbiară nostim. Apoi se scufundă îndată ca să te înghiontească pe dedesubt. Câteva își fac curaj și ți se adună curioase în spate, iar când te întorci, dispar sub apă care mai de care mai timidă. Suntem înconjurați de sute. Pe uscat, leii conviețuiesc cu pinguini Humboldt acolo unde nu au loc ei înșiși prin crevasele prea înguste. Unde spațiul nu mai permite nici chiar pinguinilor să se înghesuie, mai sus se înșiră cele mai frumoase rândunele de mare – cele incașe.

Colibri de la Nazca. Foto: Gabriel Șerban

Urmează un drum lung, de circa șapte ore spre Nazca pe Panamericana, o autostradă care începe în Alaska și se mai termină în Țara de Foc, străbătând două continente. Arborii devin tot mai rari, mimozelor în floare le iau locul arbuști de țepi, apoi cactuși, iar acestora din urmă un pustiu de nisip și piatră – un deșert muntos. Anzii sunt atât de înalți că nu lasă norii încărcați de ploile junglei să treacă spre coastă și dincolo de ei la poale se întinde deșertul pe care îl vedem, un deșert ciudat ce se termină direct în Pacific. Odată ajunși în aeroportul din Nazca, ne îmbarcăm degrabă într-un avion ușor cu elice, de doar opt locuri pe care, desigur, l-am privit cu neîncredere cum niciodată nu mi-a plăcut să zbor. Dar e prețul pe care am fost dispus să-l plătesc pentru a vedea liniile Nazca, uriașe și miserioase geoglife scrijelite în pământul sec al pustiului. Un condor, o aningha, celebrul colibri, un câine, maimuța, păianjenul, astronautul și nenumărate poligoane uriașe se întind departe sub noi trasate cu o precizie fantastică de o cultură despre care azi se știe prea puțin – civilizația Nazca. Liniile rămân cu mai multe întrebări decât răspunsuri și azi. De altfel, au fost o descoperire relativ recentă în istoria Americii de Sud, când primele zboruri comerciale au început să treacă peste Nazca. Fuseseră, e drept, observate și înainte, încă de pe la 1500, dar se crezuse despre ele văzute de la sol că ar fi doar drumuri. Abia prin anii ’40 Kosok, Schaedel și Maria Reiche le studiază serios din punct de vedere arheologic. Cei care nu au înțeles pasiunea de o viață a acestei nemțoaice pentru situl de la Nazca, au numit-o “la Bruja del Pampas”- Vrăjotoarea din Pampas; a rămas convinsă până la moarte că liniile sunt un fel de calendar celest. Alții au avansat teoria că ar fi niște hărți având în vedere că unele poligoane arată spre izvoare subterane, lucru prețios într-un loc atât de arid. Scopul lor ne rămâne totuși dezbătut. În depărtare se vede Cerro Blanco, o dună imensă, printre cele mai înalte din lume la cei 2080 m. Pare mai degrabă un munte alb de zăpadă decât de nisip.

Am hotărât să mergem la necropola Chauchilla, aparținând culturii Ica-Chincha ce se întinde la porțile orășelului torid și prăfuit ce poartă numele deșertului – Nazca. Pornim într-un nor de praf, cu cucuvelele de vizuină întorcându-și mirate capetele după noi într-un loc atât de puțin umblat. Necropola nu a scăpat în schimb atenției hoților de morminte – los huaqueros – care au descoperit-o cu mult înaintea arheologilor. Morții au fost jefuiți de avuțiile lor postume, adesea și dezbrăcați de textilele bogate care înveleau mumia ca într-un cocon. Ornamentele de aur, lapis ori frumoasa ceramică nazcană de aici sunt azi împrăștiate prin muzee, pe piața neagră, ori colecții particulare, dar câteva mumii încă stau albite de soarele deșertului, cu cozi uriașe de păr împletit pe craniile golașe de piele. E o vedere stranie.

Ne luăm la revedere de la pustiul de lângă mare și plecăm în sfârșit spre Anzi. Plouă torențial și lipsa oxigenului se face simțită încă de la debarcare – totul e puțin mai greu de făcut, ești cuprins de o stare euforică precum o ebrietate ușoară. Cel mai mic efort este extenuant. Suntem la 3200m altitudine, iar aerul e subțire. Tragi în piept cu putere și simți că nu-ți este de ajuns, ca o sufocare lentă, continuă, dar suportabilă dacă senzația nu te panichează. Indiferent de condiția fizică, pornind de la 2500m, putem începe să simțim efectele răului de înălțime. Pentru unii această limită poate fi mai sus, mai suportabilă sau nu. Plămânii noștri sunt făcuți să funcționeze optim la șes și cu cât mai rapidă va fi ascensiunea, cu atât mai șocantă pentru organism.

„Piatra cu 12 colțuri” – printre vestigiile precolumbiene din Cusco. Foto: Gabriel Șerban

Poate suna clișeic, însă istoria Cuscoului chiar se pierde în negura timpului. Printre cele mai mari orașe peruane, a fost timp de sute de ani capitala Imperiului Inca. Dar incașii nu au fost nici ei primii locuitori, iar dincolo de înaintașii lor din cultura Killke, lucrurile sunt neclare și azi. Vârfuri de săgeți și topoare de piatră găsite ne povestesc despre primitivi poposiți aici din vremuri imemoriale, urcați pe versanții înalți și fertili din Altiplano să cultive și să vâneze. Străzile înguste de piatră cubică ce urcă abrupt strălucesc în ploaie, luminate de felinare. De fapt, oriunde te uiți orașul își dezvăluie istoria în straturi: bazele clădirilor sunt din blocuri perfecte, rămășițe preincașe și incașe pe care conchistadorii au construit mai târziu frumoase clădiri coloniale cu balcoane în dantelării de lemn. Iar peste casele spaniole de influență maură cu mașrabiya de lemn s-au așternut acum reclamele de neon ale secolului nostru.

E un oraș de care am prins drag în câteva minute, sub ploaia torențială prin care se aud departe artificii, corzi de charango și un cântec andin din fluier. Claxoane sună intermitent prin ropotul apei și se distinge o trupă de muzicanți serbând pe cineva, totul pe un fundal de spaniolă, quechua și aymara. Mari biserici baroce flanchează Plaza de Armas, odinioară simboluri de temut ale invadatorilor de peste mare, azi înmuiate de sincretismul exotic care caracterizează catolicismul Americii de Sud. Aici se află ruinele Qorikancha – templul soarelui placat cu aur înainte de conchistă, iar pe un platou deasupra orașului așteaptă de milenii relicvele ciclopice ale unei civilizații pierdute și misterioase, Saqsaywaman. Cusco e cu siguranță un loc care merită oricâte zile îți poți rupe din itinerariu, atât de bogat și plin de surprize, de la muzeele nenumărate, la străzile însele care ar putea fi niște muzee, la mâncare și cultura Quechua, până la peisajele superbe cu munți veșnic verzi ieșind din nori peste tot împrejur.

Colibri, foto: Gabriel Șerban

Următoarea destinație: Ollantaytambo și ruinele lui incașe

După două ore de drumuri prin munți, multe tăiate de alunecări de teren și prăvălișuri, am ajuns în micul oraș de unde începe Valea Sacră a Incașilor, valea marelui râu Urubamba. Colibri țipă scurt și ne taie calea în zbor.

Acum sute de ani locul ar fi fost animat de preoții, argații și nobilii de pe lângă împăratul Pachacuti căruia i-a aparținut fortăreața. Altădată ar fi răsunat poate de flautele, zampoña și litanii, iar în aer ar fi mirosit a copal ars.

Azi însă se umple de liniștea munților. De aici se termină drumurile – mai sunt două căi de a ajunge la Machu-Picchu: fie pe cal sau pe jos preț de cinci zile, ori cu trenul. L-am ales pe cel din urmă și am pornit pe cea mai spectaculoasă cale ferată pe care am văzut-o vreodată. Șina străpunge văile prin păduri nesfârșite, prin piatra udă acolo unde nu mai poate și iese pe urmă chiar pe buza râpelor sub care Urubamba de culoarea pământului vuiește umflată de ploi. Ești atât de aproape de apă, că ai impresia că te vei scufunda cu tot cu tren la cea mai mică alunecare și că fluviul te va duce ca pe un simplu buștean în aval. Ajungem în fermecătorul orășel Aguas Calientes – o așezare cât o gară de mare și ultima dinainte de ascensiunea spre Machu Picchu.

Azi un pod mare de fier trece apa, dar și el îngrijorător de aproape de valurile murdare pe care le traversa și Hiram Bingham cu 109 ani în urmă. El o făcea însă pe un podeț de bârne legate, nici măcar suficient de lungi cât să ajungă de pe un mal pe altul, încropite fedeleș cu liane și îndoindu-se îngrijorător sub greutatea exploratorului care se târa în patru labe. În vremurile noastre mașini urcă necontenit traseul impracticabil de acum un secol. Cu greu se poate vedea ceva, dar poți ghici afară o junglă, niște serpentine fără parapeți săpate în buza prăpastiei și munți oriunde te-ai uita. Primele poze cu situl vedeau lumina tiparului în 1911 în National Geographic, iar de atunci Machu Picchu devine celebru. Orașul mai fusese vizitat de străini, ba chiar de europeni, care însă nu au conștientizat importanța lui. Cât despre populația autohtonă, țăranii care l-au găsit au profitat de terasamentele agricole incașe rămase în mare parte intacte, le-au defrișat ca să cultive porumb și cartofi și oricum dacă privești cu atenție coama de jos din valea Urubambei, parte din zidurile extreme ale ansamblului pot fi zărite.

Valea Sacră, foto: Gabriel Șerban

Așadar, Machu Picchu nu a fost complet uitat niciodată, nu a fost nicicum un secret, doar a alunecat treptat din mințile locuitorilor din Valea Sacră mult după zbuciumul conchistei. Câțiva exploratori și-au lăsat numele scrijelite în pietrele sale, iar copiii desculți ai sătenilor s-au jucat prin curțile lui topite de timp și umplute de ierburi sălbatice. Așezarea lui e de așa natură că îți apare deodată, fără ca nimic să te fi pregătit dinainte, ieșind brusc sub tine în toată grandoarea lui ruinată. Aproape că ți-l poți imagina pe acel american uscățiv care visa să găsească Vilcabamba uitată, cu pălărie cu boruri largi înmuiată de ploaie, însoțit de un mic băiat desculț în poncho – copilul care l-a condus la sit într-o dimineață ploioasă de vară. Aproape îi vezi la orizontul de creste, două siluete inegale și ciudate stând pe această margine de unde azi milioane privesc dedesubt la ultimul oraș incaș. Oricât ai fi citit înainte, sau câte imagini ai fi văzut până sa-l vezi cu ochii tăi, Machu Picchu îți va tăia respirația. Peste el zărești jungle ce par că nu se termină și Urubamba la poale, fluviul uriaș redus la un fir de argit de înălțimi.

Ne-am îmbarcat într-unul din autobuzele de cursă lungă ce traversează țara și acum urcăm în continuare de mai bine de opt ore spre cel mai înalt lac navigabil din lume, Titicaca. Numele de lac nu îi face dreptate, e mai degrabă ca o mare dulce cocoțată în munte, la aproape 4000 de metri peste mare, întinzându-se până la orizont.

Destinația sunt insulele din larg, iar plecarea se face din cel mai mare port de pe țărmul peruan, orașul Puno. Puno este încă și mai agitat decât de obicei astăzi, când am nimerit în plin carnaval. Localnicii sărbătoresc Virgen de la Candelaria sau Fiesta de la Candelaria și totul s-a transformat într-un bâlci imens. Pe ape însă este casa populației Uru, zisă și Uros. Limba și-au uitat-o și vorbesc în prezent aymara, iar ca să se înțeleagă cu străinii se folosesc de quechua și spaniolă. În fața expansiunii incașe și apoi hispanice au părăsit malurile pe care se așezaseră și au fugit în larg, pe bărcile lor de trestii, de unde nu s-au mai întors. Timp de generații au trăit în condiții greu de imaginat, un întreg neam înghesuit cu familii și animale în simple bărci. Cu vremea, ambarcațiunile lor cu coviltire s-au mărit și sudat, mici colibe au apărut deasupra plutelor, pentru ca mai târziu oamenii să construiască adevărate insule plutitoare din tije pe care trăiesc și azi, mari cam cât un teren de fotbal.

Au câini, pisici, purcei și pescuiesc cu cormorani îmblânziți în apele reci ale lacului enorm despărțind Peru de Bolivia. Fiecare mică insulă de aici fie ea naturală ori făcută de om, e locuită de o cultură unică, cu obiceiuri, cântece, pot și uneori limba proprie. Pe piscurile de peste apă se înalță temple incașe uitate si demult în ruină.

Broască săgeată-otrăvită din selva amazoniană, foto: Gabriel Șerban

E vremea să pornim spre interior, să coborâm spre selvă

Pentru asta a trebuit să ajungem în Iquitos, care se pare că e cel mai mare oraș fără acces pe uscat din lume. E așezat atât de adânc în inima junglei și a mlaștinilor, că doar zburând sau pe apă poți să-l ajungi. Ne-a întâmpinat cu un potop zgomotos într-o atmosferă deja suprasaturată de apă și toridă chiar și după apus. Dar în sfârșit aici aerul e destul, căci am coborât din munți într-o pădure uriașă. Printr-un parbriz aburit, Iquitos se vede ca un haos colorat greu de crezut că se află în aceeași țară cu Anzii. Oamenii înșiși sunt diferiți de muntenii de mai devreme – mai vânjoși, amestecați fiind cu sângele a nenumărate neamuri din junglă și al sclavilor aduși aici de demult tocmai din Africa să lucreze cauciucul de peste ocean. În urechi îți sună din prima clipă un zumzet constant, pe de o parte de mii și mii de insecte care cântă din bezna selvei, pe de alta alte mii de motoare rablagite grăbesc în toate direcțiile, aparent fără nicio regulă. I-am zis să cotească șoferului și să ne ducă unde este mai mare aglomerația. Belen e mai degrabă un cartier întreg de tarabe înghesuite și mă așteptam să oprească la marginea lui, dar am intrat cu tot cu motoretă hurducănind pe ulicioarele pietonale dintre tejghele, într-un slalom printre sacoșe, gropi, câini, mărfuri și băltoci dubioase despre care nu poți ști niciodată cât de adânci sunt sau ce conțin. Aici în Belen găsești absolut orice – de la haine, electronice, legume, maimuțe vii sau fierte, larve pe băț, labe de caiman, pește, leacuri halucinogene ori tutun. Iar lista poate continua infinit.

Ayahuasca și sanpedro se vând ca sunătoarea și menta de la noi, iar vânzătoarele sunt gata să schimbe etichetele cu unele mai sigure pentru aeroporturi, pe care scrie de mână de regulă: “aloe”. Nu am încercat, desigur, această variantă sugerată. Știind cum arată piața din Iquitos, mi-am dat seama că nu am nici ce mai mică curiozitate despre cum arată secția lor de poliție pe dinăuntru. De unde se termină plaza de los brujos, adică piața vrăjitorilor încep galantarele de carne – carne prinsă în pădure și pe râu: pești cu înfățișare preistorică, găini legate fedeleș, țestoase puse cu burta-n sus să nu fugă, viemi vii în castroane de supă, mânuțe ciopârțite și albe de fiert, toate într-un miros fetid, bâzâite de muște și păzite de un stol imens de vulturi ce coboară curajoși între maghernițe ca niște ciori mari. Se ceartă pe măruntaie, trag de câte un intestin deșirat și lipăie prin mizerie cu figurile lor de curcani. Nu e o priveliște pentru stomacuri sensibile. Și nici pentru nasuri.

Am plecat de aici spre Nauta, de-a lungul apei, de unde luăm pe Amazon în amonte o bărcuță minusculă de tablă, care abia se ține pe valuri. Amazonul se transformă în mai micul Maranon, principalul afluent și pădurea se lasă mult peste oglinda lui neagră ca o cerneală unde aversele pline de tanin se scurg din selvă și-i întunecă cursul.

Sunt păduri primordiale pline de viață, cu capibare, jaguari, vipere tropicale și broaște toxice bătându-i potecile necălcate de om. La câteva sute de km de noi se află triburi necontactate încă, iar deasupra zboară papagali mari multicolori. Maimuțele urlătoare tună în cor din desiș, iar noaptea milioane de broaște iau locul milioanelor de cicade de peste zi. Delfini boto scot capetele lor roz din apele murdare și se aud când scuipă apă în puținele ore de liniște de dinaintea zorilor. Arbori ireal de mari mărginesc țărmurile săpate de testoase și caimani ca să-și depună ouăle. Suntem într-adevăr la capătul lumii, iar amintirea deșertului în care am poposit prima dată în Peru pare ceva îndepărtat și neclar aici în inima sălbăticiei. După două săptămâni în pădurea amazoniană, la întoarcerea în civilizație primim de veste la radio într-un taxi ponosit că autoritățile sunt îngrijorate de apariția primului caz de COVID-19 din țară, în Cusco. Nici nu bănuiam haosul care avea să se abată în scurtă vreme asupra tuturor.

Citește și

După capre negre

Prin oraș, la firul ierbii – vecini urbani cu sânge rece

Komodo. Rânduri din țara dragonilor

În Guyana Franceză

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*