Aventuri cât China

Foto: Costas Dumitrescu

China, periplu printr-o țară aflată pe o cale unică spre viitor

Text, foto: Costas Dumitrescu

Gigantul glob de foc roșu își făcea ușor loc printre fuioarele de fum antracit, cilindrii imenși de beton de diferite circumferințe scuipau din plămâni aburi și fum printre vârfurile împădurite ale Munților Jinshanling. Munții de Aur, cum mai sunt numiți de către localnici, alcătuiau un fundal imuabil pentru coșurile ce se succedau cu repeziciune prin fața mea. Stăteam cu nasul lipit de geamul mașinii care alerga monoton prin valuri de ceață și raze galben strălucitoare pe o autostradă impecabilă către destinația noastră, Marele Zid Chinezesc, secțiunea Jinshanling.

Zidul din zona Jinshanling păstrează zone nerestaurate care alternează cu cele noi. Distanța mare până la Beijing și data recentă a inaugurării trnsonului țin încă la distanță turiștii. Foto: Costas Dumitrescu

Am ales această zonă a marelui zid, chiar dacă se află destul de departe de Beijing, pentru că e una dintre ultimele zone restaurate și încă se mai pot vedea ruinele originale și, ce e mai important, abia au început vizitatorii să descopere zona.

În China, poate mai mult decât oriunde, dacă nimerești într-o zonă turistică și dacă mai e și perioada sărbătorilor naționale ai toate șansele să fii purtat încoace și încolo de mulțimi îngrămădite de turiști chinezi, gălăgioși și obișnuiți cu ghionturile și împunsăturile. Am spus turiști chinezi și nu turiști pentru că într-o lună de bătut China de la nord la sud nu am întâlnit mai mult de 2-3 albi decât la Shaolin, unde veniseră, în special din Europa, să se inițieze în artele marțiale chinezești, și într-un mall de fake-uri din Beijing. Cifra de afaceri a turismului chinez, în valoare de miliarde de dolari anual, provine în proporție covârșitoare din turismul intern, motiv pentru care vorbitori de engleză nu găsești decât foarte puțini și extrem de scumpi.

Deși era doar sfârșit de septembrie și doar 700 de metri altitudine, șoferul care ne-a adus se învinețise de frig și nici eu nu eram departe, cu toate că eram îmbracat cu o bluză destul de groasă. Prietenul și tovarașul meu de călatorii, Cristi, nu prea băga în seamă frigul usturător și ardea de nerăbdare să luăm la picior scările fără sfârșit care te urcau și coborau de-a lungul zidului care se pierdea în zare. Marele Zid Chinezesc, a cărui construcţie a început acum peste 2.200 de ani, are 21.196 km lungime, potrivit rezultatelor unui studiu efectuat de Administraţia de Stat a Patrimoniului Cultural din China în 2012. Zidul a fost construit într-o perioadă foarte lungă. În epoca Statelor Combatante (între secolele al VII-lea și al IV-lea î.H.), pe teritoriul actual al acestei țări se găseau numeroase principate care luptau unul împotriva altuia. Pentru a apăra granițele de invaziile triburilor migratoare dinspre stepele nordice, statele Yan, Zhao și Qin au construit la granițele lor nordice ziduri de apărare.

În anul 221 î.H., primul împărat al dinastiei Qin a reunificat țara, a unit zidurile răzlețe și a continuat să construiască Zidul. Procesul a urmat, în special în timpul dinastiei Ming (secolele al XIV-lea – al XVII-lea), când Marele Zid a devenit cea mai mare structură militară din lume.

Înălțimea sa variază între 4,5 și 12 m, iar grosimea, între 10 m la bază și până la 4 m pe coamă. Se estimează că zidul avea peste 25.000 de turnuri de strategie integrate și încă 15.000 de turnuri de observare și semnalizare.
În fața porții principale se construia o scenă pentru sărbătorirea Zilei Naționale a Chinei, aniversare ce urma să se desfășoare peste câteva zile. O mulțime de muncitori lucrau la asamblare, iar scena se înălța văzând cu ochii.

Am stat câteva minute, urmărind în liniște eficiența și disciplina cu care munceau oamenii și am înțeles cum se traduceau în practică învățăturile confucianiste conform cărora totul trebuie să stea la locul lui, iar relațiile între supus și conducător, între tată și fiu trebuie să fie de supunere necondiționată. Pentru că și astăzi, după zeci de milioane de oameni uciși în numele Marelui Salt Înainte și al Revoluției Culturale, conducătorii comuniști țin seama într-o măsură foarte mare de obiceiurile imperiale, bazate pe confucianism. Pe undeva ei se consideră păstrătorii și continuatorii Mandatului Ceresc, au format o castă nobiliară, iar odraslele lor, ca niște prințișori preiau afacerile majore și conducerea politică.

După un urcuș de aproximativ 10-15 minute am ajuns la primul turn, în incinta căruia se desfășura o expoziție de fotografie dedicată secțiunii Jinshanling a zidului. Nu toate imaginile erau deosebite, dar câteva aveau o atmosferă care te țintuia în fața lor minute în șir. Toate erau semnate de același fotograf, un chinez. După ce am isprăvit de privit fotografiile am luat-o la picior pe culmile zidului ce se topea în orizont. Secțiuni restaurate cu creneluri refăcute, turnuri de control și blocaje pentru cavalerie alternau cu zone în ruină, dar cu patina neatinsă.

La 30 de minute depărtare de poarta principală nu mai era țipenie de om, când am auzit în spate un gâfâit domol. Un bărbat de vreo 50 de ani, slăbuț și cu sudoarea sclipindu-i pe frunte, căra în spate o cutie mare plină cu sticle cu apă. Ne-a depășit zâmbitor continuându-și drumul până la clădirea ce se ridica la 30 m înaintea noastră. Nu e viață ușoară să duci cu spinarea 25-30 kg pe scările înalte ale zidului în fiecare zi pentru câțiva bănuți. Am ajuns și noi la clădirea din cărămidă roș-gălbuie, transpirați și însetați, eu dornic de o bere rece, iar Cristi de o apă sănătoasă. Ne-am prăbușit pe o bancă să ne tragem sufletul câteva minute, apoi am intrat să vedem ce putem bea. Înăuntru, bărbatul cu povara aranja gheața pe lângă sticlele abia aduse. Deci a adus și gheață mai devreme, mă gândeam. Era 9 dimineața și el făcuse deja mai multe drumuri. Pe o masă lungă și îngustă erau înșirate diverse gustări specific chinezești cu tăieței, cartofi, orez în fel și chip, dulciuri și câteva cărți cu fotografii reprezentând secțiunea zidului pe care ne aflam, la diverse ore și în toate anotimpurile. Am luat o bere și o carte pe care am răsfoit-o în timp ce beam lichidul rece ca gheața. Multe imagini erau foarte bune și am regăsit și câteva din cele expuse mai jos în expozițe.

– Hello, can you speak English ?, am încercat eu aproape convins că nu o să primesc niciun răspuns.
– Yes, sir! a venit răspunsul prompt de la micuțul chinez care s-a oprit din datul cu mătura și aștepta să continuu ce aveam de spus. Uite că, în sfârșit găseam pe cineva care putea vorbi engleza, că ne săturaserăm de aplicația cu care puteam cât de cât comunica cu gazdele noastre. Mulțumit de reușită, am început să îl întreb dacă îl cunoaște pe fotograful care a realizat cartea, convins fiind că omul a petrecut mult timp prin zonă. A zâmbit și mi-a spus senin că el este autorul imaginilor …

***

Chengdu, un oraș ce a devenit atracția numărul unu pentru turiștii australieni, m-a făcut să mă întreb de ce a câștigat această poziție de invidiat. Mai mult decât atât, are și denumirea de cel mai „fericit’’ oraș din China. Suficient pentru a-mi stârni curiozitatea și dorința de a bate cât mai multe locuri interesante. La prima vedere, tabloul general nu se deosebește de celelalte mari orașe chinezești – cu o populație de 16 milioane de locuitori și o puzderie de zgârie-nori emanând radial din centrul orașului, cu șantiere la tot pasul și muncitori oriunde privești, recunoșteam atmosfera specifică Chinei anului 2018. Atunci ce rămânea aparte în acest oraș? Am aflat în cele din urmă că stilul de viață relaxat al oamenilor, cu un balans cât mai aproape de echilibru între muncă și timp liber, lucru greu de închipuit într-o țară comunistă cu un avânt economic de nestăvilit. A doua economie a lumii, împinsă de un sistem politic autoritar te face să excluzi distracțiile și timpul liber din programul cetățenilor săi. Partidul unic a găsit o soluție pe care alte partide comuniste nici măcar nu au gândit-o. Doctrina dură a umanismului socialist nu a ținut cont niciodată de dorințele individului, a exclus complet din ecuație aspirațiile și visele personale, favorizând doar societatea în ansamblu, de parcă ar fi fost plămădită ca o peltea lungă și uniformă, și nu ca o dulceață formată din mici bobițe de afine.

Rezultatul nu s-a lăsat mult așteptat, după numai 50 de ani, prima verigă, economia, a cedat. Fără combustia internă a fiecărui muncitor, alimentată de speranța că într-o bună zi își va găsi fericirea, fie ea exprimată printr-un morman de bani cu care o poți cumpăra, fie prin spiritualitate, nu se poate obține performanță în niciun domeniu. Singura zonă în care țările comuniste au excelat a fost sportul, pentru că era singura supapă de scăpare din lagărul imaginat de comuniști.

Și cum în regimul amintit nici înavuțirea, nici spiritualitatea nu erau permise, balonul s-a tot umflat încet, încet până când, la sfârșitul anilor ’80, a explodat în Uniunea Sovietică mai întâi, ca apoi să se propage pe tot cuprinsul Europei Centrale și de Est. Cursa nebunească a înarmărilor a pus la grea încercare economiile Statelor Unite și Uniunii Sovietice, ducând la colapsul statului comunist. Umanismul liberal rămăsese singura opțiune politico-economică planetară. Cu excepția Coreei de Nord și a Chinei, nimeni nu mai voia să audă de comunism. Implozia Uniunii Sovietice a trezit brusc Dragonul Chinezesc din amorțire și lucrurile au luat de la an la an o turnură ciudată. Cu toate că Mao s-ar răsuci în mormânt, conducerea partidului comunist chinez a înțeles că urmează pe listă dacă nu face o schimbare majoră cel puțin în domeniul economic și a început să liberalizeze treptat economia, apoi a oprit interdicțiile religioase și iată că astăzi e a doua economie a lumii. Cu toate rezultatele inimaginabile ale ultimilor 30 de ani, povestea de success a Chinei are și părți tenebroase pe care încearcă din răsputeri să le ascundă de ochii lumii.

Ritmul super-accelerat al industrializării a șters sate întregi de pe fața pământului, aproape a înrobit pătura cea mai săracă a populației în beneficiul antreprenorilor de o calitate cel puțin îndoielnică, dacă nu de-a dreptul odioasă, și a otrăvit apele și solul. Toate aceste sacrificii, la o scară enormă, s-au făcut în scopul unei creșteri economice nestăvilite.

Chengdu e un oraș de beton și sticlă colorată care ascunde în câteva locuri modeste, scăpate cu greu de bila dezvoltatorilor imobiliari, vestigiile unei culturi cu rădăcini adânci în trecut. În tempul Wenshu am pătruns precum Alice prin oglindă într-o altă lume, parfumată de bețișoarele arse în vase uriașe de bronz și populată de călugări oranj cu voci domoale. Cutreierând timp îndelungat prin toate cotloanele curții și ale templelor și anexelor din interior, mi-a atras atenția un grup de femei trecute de 50 de ani, însoțite de un singur bărbat, toți purtând uniforme gri-albastre din anii revoluției culturale. O asemenea oportunitate nu o întâlnești prea des, așa că m-am ținut cât mai aproape de grup și am fotografiat cât am putut.

Au început să aprindă bețișoare și să se roage la fiecare loc special amenajat din curtea mare acoperită cu construcții labirintice. În ultimul loc, una dintre femei s-a îndepărtat puțin de grup și a început să jelească încet, balansându-se într-un ritm potrivit cu sunetele jelaniei. Intensitatea creștea pe măsură ce trecea timpul ajungând la un nivel greu de suportat chiar și de către privitori. Am lăsat aparatul jos, jenat, și am urmărit împietrit durerea manifestă a femeii. Colegii de grup priveau sau stăteau cu capul pământ liniștiți, așteptând să treacă momentul. Ce durere imensă îi sfârteca ființa nu am aflat niciodată și nici cine erau și de unde veneau …

***

Shangri La, un nume atât de sonor, în special după romanul lui James Hilton, încorporează în rezonanța sa speranțele unei lumi mai bune, în care conexiunile cu trecutul nu sunt rupte de ritmul nebunesc al schimbărilor din ultimele decade. Am ajuns în celebra vale cu o mașină de teren chinezească condusă de Sue, o chinezoaică de vreo 30 de ani, pe care o cunoscusem într-un sat montan, Baisha, situat la poalele Muntelui Înzăpezit al Dragonului de Jad, undeva la 9 km de Lijiang. Acest sătuc găzduiește populația Naxi, o grupare etnică cu limbă, muzică și vestimentație diferite de majoritatea Han. Colindând străduțele înguste pavate cu piatră de râu, am auzit o voce bărbătească foarte sonoră. Posesorul era un tânăr bărbos de rasă caucaziană, care râdea cu gura până la urechi și povestea în engleză unor turiști israelieni câte în lună și în stele. Am intrat în micuța cafenea condus de curiozitatea de a vedea pentru prima dată un alb în spatele tejghelei. După ce am comandat un mic dejun englezesc și o cafea, am intrat în discuțiile animate dintre oaspeți și Alex, venezuelean, american și acum, după parteneră, chinez. Am aflat că era născut în Venezuela și la 14 ani se mutase cu familia în Statele Unite.

Tibetanilor nu le-a rămas decât agricultura de subzistență și însoțirea turiștilor cu caii de povară ai familiei. Foto: Costas Dumitrescu

Prietena lui era chinezoaică și amândoi deschiseseră micuțul local în sătucul izolat pentru liniște, aer și o chirie mai mică. De după o perdea boțită s-a ivit și Sue, cu un zâmbet larg și cu farfuria garnisită bine cu omletă și cartofi prăjiți. El înalt, blond, suplu și cu o barbă deasă și lungă era tot ce se poate mai diferit de micuța chinezoaică, măslinie, brunetă și cu forme pline și unduitoare …

Cerul era de un albastru imposibil de profund și norii, fuioare imense de vată albă, contrastau teribil cu hidoșenia clădirilor de beton, multe neterminate, pe lângă care treceam grăbiți prin centrul orașului către hotelul care ne găzduia pentru următoarele zile. Cultura Han invadase fiecare ungher al acestui tărâm tibetan, lampioane roșii, dragoni și lei impunători șterseseră cu desăvârșire orice amintire a ceea ce acum 70 de ani era fantasticul Tibet. Numai văile verzi, cerul albastru și norii bucălați nu se predaseră soldaților chinezi. Hotelul era proprietatea unei chinezoaice din Beijing, de aproximativ 50 de ani, care cumpărase în urmă cu multă vreme pământul și construise apoi în stil local cochetul hotel. Se simțea că nu aparține locului, chiar dacă toate elementele erau originale. Lipsa legăturilor naturale dintre oameni umplea fiecare moment, chinezii dominau totul, în timp ce tibetanii, micuți și înnegriți de sutele de ani de soare intens practică o agricultură de subzistență și se bucură să mai plimbe câte un turist chinez cu caii lor de povară.

Deși oficial guvernul numește zona Regiunea Autonomă Tibet, localnicii nu au niciun cuvânt de spus în niciun domeniu. Singurul nucleu aproape impenetrabil îl constiuie comunitățile de călugări ale celor câteva mănăstiri din zonă. Mănăstirea Songzanlin, cunoscută și ca Micul Palat Potala, e cea mai impunătoare din regiune și găzduiește 700 de călugări încă, cu toate că înainte de represiunea violentă a guvernului chinez aici își aveau casa 2.000 de călugări. Astăzi autoritațile amenință că vor închide lăcașurile de cult dacă nu respectă numărul de călugări impus de ei și trimit la școli chinezești călugării mai tineri de 15 ani, prin șantaj asupra părinților sau a monahilor.

Foto: Costas Dumitrescu

Cu capul în nori, la 3.500 m altitudine, umblam fără direcție prin culoarele strâmte și înalte dintre clădirile care compuneau amintita mănăstire, încercând să ajung cumva în încăperea în care se efectuau ritualurile budiste, însoțite de tobe și goarne specifice budismului tibetan. Un călugăr înalt și masiv păzea scările care duceau în sala de ceremonii și nu a vrut să mă lase cu niciun chip să pătrund. După îndelungi negocieri eșuate am renunțat și am ieșit din mănăstire urmând o potecuță din scândurele care înconjura lacul de la poalele edificiului, oferind o perspectivă minunată asupra Songzanlinului reflectat în apa liniștită ca o oglindă.

***

Fenghuang, Phoenix în traducere, era demult un oraș de frontieră, care marca granițele între civilizația Han din câmpiile centrale și minoritățile Miao, Tujia și Dong din partea de sud-vest a munților. În mitologia chineză, pasărea Phoenix e nemuritoare și apariția sa rară prezice urcarea pe tron a unui nou împărat. Numele său este o combinație a cuvintelor feng, principiul masculin (yin) și huang, prinipiul feminin (yang). Orașul vechi se desfășoară de-a lungul râului ce străbate Munții Nanhua și nu poți merge decât pe jos înăuntrul său. Hotelul nostru era chiar pe malul apei și a trebuit să târăsc valiza cu roți pe caldarâmul din pietre de râu până la destinație. Se întuneca de la un minut la altul și fațadele iluminate își relevau arhitectura antică, specifică perioadelor Ming și Qing. În orașul vechi au fost păstrate peste 200 de clădiri rezidențiale antice, aproximativ 20 de străzi mari sau mici, 10 străzi și alei străvechi, precum și ziduri vechi ale orașului, bătrânele turnuri poștale, roci străvechi, fântâni antice, temple ale literaturii, temple vechi de poezii, temple ancestrale, toate acestea fiind în general în starea inițială.

Turismul de masă nu a adus numai beneficii orașului, ci și multă mizerie, înghesuială și pierderea gastronomiei specifice locului. Fiecare spațiu, cât de mic, e folosit de către comercianții de toate felurile pentru a vinde orice, de la mâncare și băutură la haine și suvenire. Uneori treceam pe lângă niște mici magazine care vindeau cărnuri preparate în tot soiul de maniere ce aduceau la miros cu ceva între ciorba de burtă și carnea stricată și nu știam cum să grăbesc pasul până nu-mi simțeam tot stomacul în gât. Deseori ne intersectam cu grupuri de 7-8 tineri polițiști aliniați ordonat în șir indian, purtând pe mâna stângă un fel de scut metalic lung de circa un metru și îngust, încercând să își facă loc printre puhoaiele de turiști înghesuiți precum sardelele în conservă. Afară din rând mergea șeful, cu ochii ageri și scrutători, atent la orice ar fi putut genera un scandal pe stradă.

În general, m-am simțit în siguranță pe oriunde am călătorit pe teritoriul Chinei, mai puțin într-o gară dintr-un oraș mediu ca mărime, unde am simțit atmosfera apăsătoare care apăsa Gara de Nord la începutul anilor ’90. Acolo am descoperit săli speciale pentru veterani, cu confort sporit și cu acces controlat. Pe pereți erau afișe mari cu Lei Feng purtând căciulă rusească cu urechi, imagine simbol a propagandei comuniste chineze. Acest tânăr erou care a scris un jurnal în care proslăvea socialismul și pe Mao se pare că a fost un caracter fabricat pentru a justifica excesele inumane petrecute în timpul „Marelui Salt Înainte’’.

Foto: Costas Dumitrescu

De o parte și de alta a râului se înșirau case antice din lemn păstrate intacte de-a lungul timpului. Din cauza poziței dintre munți, Fenghuangul nu a suferit niciodată distrugerea războaielor și a dezastrelor naturale în sute de ani și este bine conservat. De la revolta poporului Miao în 1795 până la revolta Getun din 1937, au avut loc zeci de războaie, dintre care niciunul nu a afectat orașul. Chiar și în timpul războiului de rezistență împotriva invaziei japoneze, orașul Fenghuang nu a fost ocupat de invadatorii japonezi și nu a suferit bombardamente aeriene. În anul 1949, Fenghuang a fost eliberat pașnic. Pe măsură ce oamenii din orașul antic au înțeles și prețuit acest patrimoniu deosebit de valoros, conducerea locală a instituit un control strict asupra tuturor activităților de construcție, păstrând cu succes autenticitatea și integritatea orașului vechi.

Chinezii se spune că mănâncă orice și nu cred că este departe de adevăr această afirmație. În fața zecilor de restaurante aliniate de-a lungul străzilor, invariabil găseai ligheane cu țipari, cu țestoase și alte vietaăți acvatice, cuști cu găini, șobolani sau șerpi, toate viețuitoarele fiind gata să fie gătite la cererea clienților înfometați. Un alt obicei bizar, care reflecta „blazonul’’ noilor îmbogățiți, este expunerea pe masă a unei întregi cutii cu sticle de bere, chiar dacă nu se consumă decât o sticlă. Sutele de ani de sărăcie lucie au fost spălați în valuri de Heineken și Stella Artois.

***

Primul împărat al Chinei, Qin Shi Huang, a vrut să intre în istorie cu o întreagă armată formată din peste 8.000 de soldați, 130 care de luptă cu 530 de cai și 150 de cai ai cavaleriei, precum și alte figuri civile: oficiali, muzicieni, atleți sau acrobați. Odată cu urcarea pe tron, la 13 ani, a început și lucrul la această unică formă de artă funerară în secolul al III-lea î H. Acesta e primul moment în care apar în China statui ale oamenilor în mărime naturală. Unii cercetători chiar au încercat să sugereze o influență elenică. De la descoperirea în 1974 de către niște fermieri în căutare de apă, arheologii muncesc fără oprire pentru dezvăluirea acestei necropole în suprafață de aproximativ 90 kmp.

Foto: Costas Dumitrescu

La o distanță de 30-40 minute cu taxiul de Xi’an, pe o șosea aglomerată și prăfuită ajungi la celebra Armată de Teracotă, unde te întâmpină o grămadă de polițiști și câteva puncte de control unde îți răstorni conținutul buzunarelor și al rucsacului. Intrarea în incinta parcului este fastuoasă, cu steaguri înălțate la 10 m fluturând în vânt și zeci de magazine cu mâncare și suvenire, încât poți pierde din vedere adevăratul erou al scenei.

Majoritatea chinezilor, căci ei sunt în proporție de peste 99%, se îmbulzesc rapid prin fața soldaților încremeniți de 2.000 de ani și răsuflă ușurați apoi cu o Coca-Cola în mână și un băț de cartofi prăjiți printre tejghelele ticsite cu imitațiile războinicilor și a cailor de teracotă. Specific vremurilor noastre, oamenii petrec mai mult timp în fața replicilor decât în apropierea originalului. Posibilitatea de a putea fi cumpărată o dovadă a experienței de orice fel îi face mult mai interesați decât experiența însăși.

Dintr-o furnizoare de articole ieftine de consum pentru întreaga planetă, după o strategie a economiei comuniste din anii ’70-’80, iată că reversul medaliei s-a dezvăluit și China de astăzi este unul dintre consumatorii majori. Bulgărele imens al creșterii economice globale i-a prins între straturile sale și se deplasează cu viteză supersonică înspre o direcție necunoscută și potențial devastatoare.

Am părăsit uriașul muzeu cu sentimentul că nu m-am putut conecta la istorie și la fenomenul care a adunat în urmă cu 2.000 de ani 700.000 de oameni la un loc pentru îndeplinirea, cel mai probabil, a unui moft imperial. Indiferent dacă a fost realizată din capriciu, credință religioasă sau interese ale elitei conducătoare de lângă împărat, imaginația și energia antrenate în această operă fabuloasă au fost cu adevarat unice.

Foto: Costas Dumitrescu
O tânără studentă pozează mândră de ținuta ei tradițională pe zidul de apărare ce înconjoară vechea cetate Xi’an. Foto: Costas Dumitrescu

Xi’an a fost primul oraș din China unde a fost permisă practicarea islamului de către Împăratul Gaozong din dinastia Tang în 651 d.H. Majoritatea din cei aproximativ 50.000 de musulmani din regiune provin din grupul etnic Hui și 20.000 locuiesc în centrul orașului în Cartierul Musulman, format din mai multe străduțe în jurul unei largi artere pietonale pavate cu granit gri-albastru și găzduind sute de mici restaurante cu fel de fel de bunătăți.

De când cutreieram prin China, strada aceasta mi-a produs cea mai intensă experiență culinară. Cu toate că se spune că bucătăria chinezească e cea mai complexă dintre toate bucătăriile lumii, mie îmi părea destul de monotonă, poate din cauza condimentelor folosite la foarte multe feluri sau poate pentru că nu am încercat niște restaurante mai scumpe. Intersecția dintre gustul oriental ajuns cu caravanele negustorilor ce urmăreau Drumul Mătăsii și codimentele specifice zonei bazate pe soia, oțet, ghimbir și nelipsitul chilli a dus la savurosul rou jia mo și tăiețeii biang biang. O sumedenie de prăjituri și nelipsitul suc de rodii completează meniul. Poți mânca o lună întreagă feluri diferite și apoi să începi de la capăt.

Aveam un sentiment ciudat trecând prin porțile perfect rotunde ale moscheilor din apropiere care nu aduceau nicicum cu ceea ce mai întâlnisem prin diferite colțuri ale lumii islamice. Arhitectura clasică cu minarete suple și înalte specifică Asiei Mici sau masivitatea impresionantă a Medreselor Asiei Centrale lipseau cu desăvârșire. Nimic din ceea ce știai despre moschei nu corespundea cu edificiile de aici, curțile interioare și înălțimea redusă a clădirilor erau inspirate parcă de stilul hutongurilor din Beijing, iar intrarea perfect rotundă, de parcă pătrundeai într-un cilindru perfect, o mai văzusem în câteva orășele antice păstrate de sute de ani și nerestaurate prin zona Yangshuo, pe Râul Li. Imaginea devenea ireală dacă priveai de-a lungul unei alei înguste cu steaguri roșii aliniate de-o parte și de alta, mărginind o mulțime de musulmani chinezi cu fesuri revărsată prin deschizătura rotundă a moscheii chinezești.

Citește și

Pe jos prin Kuala Lumpur

Inima munților nu-i un clișeu, e o trăire

Peru – călătorie din deșert, în junglă

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*