Chemarea sălbăticiei în Parcul Natural Putna Vrancea

La proba focului, iată-i pe cei trei puşti în genunchi, fiecare clădindu-şi piramida lui de așchii peste ingredientul inflamabil secret: coaja de mesteacăn, jumulită în fâşii subţirele ca foița de ţigară. Foto: Costas Dumitrescu

Știu ce-ai făcut astă vară: o săptămână de băiețeală în P.N. Putna Vrancea.

Text: Cătălin Gruia   Foto: Costas Dumitrescu

Deasupra – puzderie de stele şi o lună ca un ou de Paşte roş-gălbui. De jur-împrejur – pădure nebună și întuneric beznă. Şi noi 5, lângă maşină, îngenuncheaţi lângă Silviu Chiriac, un Maximus al Munților Vrancei, cu freza, bărbuţa, fizicul şi charisma identice cu cele ale eroului din Gladiatorul, meşterind la contactele unui dispozitiv sonor. Suntem în Carpaţii Orientali unde, graţie habitatele forestiere intacte şi gradului redus de fragmentare antropică, încă hălăduiesc mii de carnivore mari. Silviu Chiriac, de la Agenţia pentru Protecţia Mediului Vrancea, e managerul Wolflife, primul proiect de conservare românesc dedicat exclusiv lupului. În noaptea asta, Silviu ne-a scos la o sesiune de urlat la lupi. Tehnica wolfhouling e una dintre metodele de a localiza lupii şi de a estima numărul minim de indivizi din arealul cercetat.

Mai auzisem eu cântecul „copiilor nopţii“, cum îi alintă Dracula lui Coppola, însă viaţa trăită bate orice film. Când Silviu a apăsat pe play şi urletul de lup tânguitor, gutural, prelung s-a înălţat minute bune peste vârfurile brazilor, am simţit fiori pe şira spinării. Copiii noştri şi-au dus mâinile la urechi. Fiul meu de 7 ani, Vladimir a început să plângă și a dat bir cu fugiţii în Toyota. Silviu susţine că a existat un urlet de răspuns. Slab. Mascat de tropăitul şi fâșâiala continuă a copiilor, în ciuda încruntărilor şi sss-urilor lui. 

O haită are un teritoriu de minimum 30.000 de ha. Şi contează nu numai locul, ci şi înălţimea de unde transmiţi. Dacă eşti prea sus, cei de jos nu îţi răspund pentru că eşti într-o poziţie dominantă. Dacă eşti prea jos, iar e bai. Trebuie să fii la nivel cu haita, ne explică Silviu. 

Am repetat chemarea de vreo 6 ori, în locuri diferite. Pe Vladimir însă n-a fost chip să-l mai convingem să iasă din maşină. Na, poftim trebuşoară!

Şi când mă gândesc cât am muncit s-o conving pe Adina să ne lase să venim încoace. Ştiţi că unele soţii au nu-ul mai puternic decât o labă de urs. Aşa că mi-am pregătit bine pledoaria. Complotasem dinainte cu fotograful Costas Dumitrescu să evadăm împreună cu fiii noştri o săptămână undeva în inima pădurii, să le plantăm în suflet sămânţa dragostei de natură, sperând să crească în anii ce vor urma mai puternică decât jocurile pe calculator. I-am evocat Adinei ritualurile inițiatice din vechime ce marcau transformarea băieților în bărbați. I-am explicat că avem în vedere o experienţă premium unde totul a fost ales pe sprânceană. Că vom merge cu noua Toyota RAV 4 Hibrid, SUV-ul ecorelaxant, în Parcul Natural Putna Vrancea – un bastion pentru urşii, lupii şi râşii României. Fără curent, fără net, fără telefoane, fără neveste! Dar cu o călăuză pe cinste: Silviu Chiriac!

– Lasă vrăjeala, a zis Adina. De fapt, vreţi o săptămână de băiețeală… fără mine! OK, puteţi merge, dar aveţi grijă la urşi.

Am plecat din Mureş cu bătrâna noastră doamnă Opel Astra, trecând Munţii Gurghiului pe drumuri forestiere pe la Lăpuşna-Bafta-Remetea, mâncând kilometri cu linguroiul pe ruta Miercurea Ciuc-Târgul Secuiesc, urmând să facem joncţiunea cu Costas şi fiul lui, care veneau din Bucureşti cu noul RAV4 hibrid de la Toyota, la Lepşa, fix la mijloc.

2 

Când bate vântul sus în golul Lepşei, nu se prea încurcă. Dar acum parcă se întrece pe sine. Să te dea jos, nu alta. De jur-împrejur marea de iarbă se unduiește în valuri furioase. De aici ai dinaintea ochilor poate cel mai întins corp de pădure neîntreruptă din România, un bloc compact de 150 km, în inima Carpaţilor Orientali. Ne-am oprit puţin să ne tragem sufletul şi să ne lăudăm maşina. Copiii au ridicat un zmeu.

Mărturisesc, am avut o strângere de inima când am cotit-o de pe asfaltul cu serpentine ameţitoare al DN 2D, care leagă Târgul Secuiesc de Focşani, intrând pe un drum forestier pentru a urca mai întâi pe vechiul drum al sondei, apoi prin poiană, până sus, la Vârful Lepşa (1.390 m), pe limita vestică a Parcului Natural Putna Vrancea. Atât de bine se comportase Toyota noastră cea nouă pe asfalt, încât am crezut-o duduie de oraş, aranjată, rujată şi machiată să rupă gura târgului pe bulevarde, nu să mărşăluiască prin hârtoape, căzăceşte.

N-am înşelat! Îmi spusese un amic: RAV4 nu e doar cal de curse, ci o bestie de povară care nu te va lăsa la greu. A pornit să se caţere ca o capră neagră pe cauciucuri, prudentă şi silențioasă ca un râs flămând amușinând pe drumuri forestiere spălate de viituri până la osatura de bolovani, ca o cometă-păun etalându-și o coadă lungă de praf în porţiunile mai plate. Pentru nişte oameni ai pădurii ca noi, Toyota aceasta hibridă pare o navă spaţială. E, fără dubiu, cea mai smart mașină din viața mea, deja cu o roată în era pilotului automat în toate cele – de la pornire până la cum închiderea portbagajului.

Aventuri pe 4 roți cu un SUV ecorelaxant în Parcul Natural Putna Vrancea. Foto: Costas Dumitrescu

3

„Într-o oră se face noapte. E posibil să şi plouă, trebuie să ne facem rapid un adăpost”, tună Silviu către cei trei puşti cu fumuri de oraş: David (12 ani, fiul lui Costas), Andu (10 ani, fiul lui Silviu) şi Vladimir (7 ani, fiul meu). Am ajuns, în sfârşit, în poiana numită Stâna Modernă (după o stână care a fost aici cândva). Şi suntem cam obosiţi. În urmă cu patru ore am parcat maşina la cabana de vânătoare Zboina (păcat că a ajuns așa o babă decrepită și abandonată, trebuie să fi fost o frumusețe acum câțiva ani) şi am pornit-o pe jos către releul de pe Vârful Zboina Neagră (1.349 m) vânând boabe de zmeură şi urme de urs. În zona asta a fost linia frontului în Primul Război Mondial. Pe alocuri încă se mai ghicesc urme de tranşee. Unii mai norocoși pot găsi chiar și gloanţe, grenade, obuze. Ici şi colo ne-am oprit din marş în zmeuriş cu ochii în patru după dl Urs, îndesând în gură fructe rozalii. Apoi am intrat în pădure îndesând în plase ciuperci – iuţari şi gălbiori.

Acum însă se apropie noaptea şi probele de supravieţuire pentru cei trei puşti. 

Cum vom face adăpostul? Gâlceava băieţilor noştri, mereu în competiţie, pare fără sfârşit. Vin cu planuri peste planuri, se iau la ceartă din orice. Mi-e clar că vom dormi sub cerul liber. 

Dar destul cu democraţia asta prost înţeleasă! Silviu intervine cu maceta în mâna şi retează vârful unui brad uscat din apropiere. Rezultă un catarg pe care îl sprijină între doi copaci la un capăt, iar la celălalt îl susţine cu două beţe puse în x. Apoi taie multe crengi de brad pe care băieţii le cară şi încep să le clădească. Cotețul nostru verde începe să prindă formă, poate chiar o scoatem la capăt!

– Nu vreau să mai ajut, zice Andu, şi îşi bagă cuţitul în teaca de la brâu. Gata! și se trânteşte în iarbă.

– Da, cred că şi eu prefer să mă culc afară, îi cântă în strună Vladimir.

Până la urmă a ieşit ceva sub care să ne putem ghemui la nevoie… 

A venit timpul să facem focul. Tot sub forma unei probe. Silviu le-a împărţit băieților în mod egal surcele şi chibrituri. La ora 20.19 fix a dat startul. 

Iată-i acum pe cei trei puşti în genunchi, fiecare clădindu-şi piramida lui de așchii peste ingredientul inflamabil secret: coaja de mesteacăn, jumulită în fâşii subţirele ca foița de ţigară. 

Vladimir o ia pe scurtătură: face o moviliţă mică, din numai 5-6 surcele şi în  mai puțin de 18 secunde, din grămăjoara din faţa lui izbucnește o pălălaie pe care apoi o alimentează cu restul de lemne.

Vântul bate cu putere, ceilalţi doi băieţi mai mari care și-au clădit mai întâi toate surcelele scapără chibrit după chibrit. Nimic! Le intră în ochi fum de focul lui Prâslea. Se enervează, protestează. Dar reuşesc totuşi să-l aprindă aproape în acelaşi timp 7 minute mai târziu.

Într-un final, focurile sunt strânse la un loc, ceaunul cu apă de izvor atârnă peste limbile lui roşii – facem paste carbonara cu gălbiorii culeşi mai devreme. 

Înainte de culcare punem şi o capcană foto. Și de dimineaţă avem confirmarea că ne-a dat târcoale… vulpea.

Cât de mare poate fi un ou mic? Sau câți încap sub adăpostul nostru? Toată gașca! Foto: Costas Dumitrescu

4.

Gata băieți? Sus, în maşină, mergem să facem caș pe imaș! Din asfaltul din Bârseşti până pe Dealul Sura, unde e stâna familiei Chirilă, e un drum de căruţă anevoios, printre bolovani mari. Încă o probă de foc pentru Toyota noastră. Vara, stâna se mută la munte în zona Cabalasului de pe Valea Zăbalei, unde obştea Bârseşti are păşuni întinse. Silviu îl cunoaște bine pe ciobanul Costel Chirilă pentru că această zonă face parte din arealul de implementare a proiectului Life Ursus, fiind amplasată în apropierea siturilor Natura 2000 Căldările Zăbalei şi Sindriliţa.

Costel Chirilă e unul dintre cei care au primit prin programul Life Ursus implementat de Agenţia pentru Protecţia Mediului Vrancea garduri electrice care țin la distanţă sălbăticiunile. Stâna lui Chirilă e curăţică şi îngrijită, casa pentru oaspeți unde suntem poftiți e mică, dar poate cea mai  modernă în care am fost, iar ciobanul nostru e un tip mărunţel, pe la 50 de ani, glumeț, bonom, cu pălăriuţa rotundă pe creştet. Cu amărăciune în glas, ne spune că afacerea îi merge tot mai greu, a fost nevoit să vândă 100 de oi ca să iasă din iarnă, preţurile pentru carnea de miel au scăzut la jumătate anul acesta, viaţa la stână e grea şi mână de lucru nu se găseşte decât printre beţivani şi neisprăviţi, iar el nu vrea să se încurce cu aşa ajutoare. „Trebuie să facem totul noi, în familie.” Lucrează pe brânci cu soţia. Fiul şi fata, acum adolescenţi, pun umărul în vacanţe.

Azi ne-au întâmpinat cu masă mare, plină cu mămăligă şi miel la ceaun, boț, caș, urdă, brânză, lapte proaspăt de oaie. 

După masă ne învaţă cum se prepară caşul: Dăm cheag într-o oală cu vreo 15 l de lapte proaspăt muls. Îl lăsăm vreo 30 minute la dospit. Se frământă cu mâna până ce laptele începe să se prindă. Îl mai lăsăm să răsufle vreo 5 minute, apoi laptele frământat se pune în crintă, unde se strânge în sedilă. Peste sacul de pânză punem un fund de lemn şi o piatră mare şi se lasă la scurs. Rezultă un caș de oaie gustos și 100% natural. În faza nr. doi, zerul scurs din caș se fierbe la foc mic până începe să se prindă şi să se aleagă. Aşa se face urdă!

5. 

După o oră de băi combinate (de soare torid alternând cu cele în apă rece ca gheaţă în Lepşa – un adevărat vibromasaj cu apa şiroind pe umeri la minicascade), ne tragem la umbra brazilor pentru un somn de două ore. La trezire suntem gata să luăm urma ursului.

De la cabana Lepşa Funicular urcăm cu Toyota pe drumul forestier preţ de vreo 10 minute. Apoi parcăm şi o luăm voiniceşte în sus pe un drum de taf, abrupt, cu şleauri adânci de jumătate de metru de o parte şi alta, o clisă moale cu urme multe de urs şi cervide imprimate ideal pentru o lecție despre urme de sălbăticiuni.

Urcăm, urcăm, şi gâfâim. Pe alocuri profităm să ne tragem sufletul când îngenunchem în jurul lui Silviu care cercetează și explică o urmă mai interesantă. După vreo oră ajungem şi la destinaţie. La baza unei stâncării, sub rădăcina unui brad mare, un urs şi-a săpat bârlogul. Prin preajmă, câţiva molizi uscaţi, scrijeliţi de ghearele namilei cam la înălţimea capului meu, îi marchează teritoriul.

Bârlogul e mai spaţios decât mi-am imaginat. Îl cercetăm prudent cu lanternele. Copiii sunt gata să dea năvală înăuntru, până când o remarcă a lui Silviu le taie avântul: „Dacă a fost locuit iarna asta, şi vedeţi bine că a fost, înseamnă că e plin de pureci. Din cauza lor ursul îşi roteşte bârlogul, are mai multe locuinţe la care revine cam o dată la 2-3 ani.”

Vrem totuşi să vedem un urs. Ne întoarcem la mașină şi dăm o fugă până la graniţa Vrancei cu Covasna. Plătim 200 de lei unui paznic de vânătoare secui şi observatorul din vârful dealului e al nostru în seara asta. Invadăm în vârful picioarelor această garsonieră pe picioroange, cu două camere şi baie.

La observator trebuie linişte desăvârșită, dacă vrei să vezi vreun animal. Și așa și e, în primele minute când orice muscă bâzâie ca un avion cu reacţie şi orice şoaptă pare tunet. Dar în mirosul stătut al lambriurilor de pe pereţi, minutele se târâie greu, ca un leneş într-o cuşcă prea mare, de la fereastră la masă, de la sobă la ligheanul din colţ, mai zăboveşte pe pat…

Copiilor le vine tot mai greu să tacă: încep să îşi scoată telefoanele, îşi smulg unul altuia binoclul, se mută de pe un picior pe altul, şuşotesc.

– Mai sunt vreo 3 ore până vine, şopteşte David. Aşa mi-a zis tata.

– Dă-mi şi mie binoclul ăla, zice Andu.

– Ssst, nu vǎ mai foiţi şi fâţâiţi atât. Că ursul simte al naibii de bine, zice Silviu. 

După vreo 2 ore, e clar că nu s-ar apropia de noi niciun urs surdomut cu instincte suicidale. Plecăm cu coada între picioare.

– Am dat banii degeaba! ne ceartă Vladimir.

1 Comment

  1. Misto…. Deci de fapt e despre suv.ul Toyota.
    Inainte, la Zabala chiar aveai ce face. Acolo am vazut prima data niste oameni pescuind la musca cu ce aveau, niste undite mlădii chinezesti si muste legate de ei. Dupa 20 de ani am aflat ca se numeste tenkara si e o mare arta. Am mancat fragi cu galeata fara nicio exagerare. Am cules ciuperci de toate felurile, dar mai ales iuțari (râșcovi le zic localnicii) si hribi cat un scaunel mic. Cred ca ce conteaza cand pleci intr.o astfel de expeditie e sa casti simturile la natura sa vezi cat de mic esti, nu sa te duci sa.i arati cu ce gadgeturi iti imaginezi tu ca o poti invinge.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*