Acasă la oamenii-flori din Indonezia

Copacul din care se va confecționa o piesă tradițională vestimentară e studiat e studiat cu atenție înainte de a fi doborât. Foto: Costas Dumitrescu

Indonezia – însemnări despre o lume evanescentă

Text și foto: Costas Dumitrescu

Oceanul era halucinant de liniștit, forma o oglindă perfectă în care se reflecta cerul albastru cu vălătuci de nori albi-gri revărsați. Aveam senzația că ambarcațiunea rapidă zboară prin cer, și nu pe mare. Asemănarea era perfectă, până și peștii zburători, speriați de navă, pluteau 70-80 m ca niște creaturi ale văzduhului. Părăsisem Padangul cu o oră în urmă și mai aveam de parcurs încă vreo două până la destinația finală, Insula Siberut, parte a Insulelor Mentawai, Sumatra de Vest, Indonezia.

Awang, ghidul care ne însoțea, era scund și uscățiv, cu părul negru ca iadul, în ciuda celor 60 de ani care păreau că nu îl împovărează deloc. Nu putea sta liniștit nici când mânca, povestea, gesticula și se mișca întruna. A lucrat contabil într-o bancă și a părăsit serviciul pentru că nu mai suportase să stea închis între patru pereți, fără lumina soarelui și șuieratul vântului. E genul de om pe care îl cunosc bine, care e rapid sufocat de oraș, de betoane și forfotă, de haine semnate și uzanțe sociale. În anii din urmă a devenit cunoscut în zonă pentru că ducea turiști mai aventuroși în jungla ecuatorială. Știe limba indigenilor din Indonezia și ce anume trebuie să cari cu tine în pădure. În plus, gătește el personal pentru a fi sigur că nu i se îmbolnăvesc turiștii.

Micul vas de viteză mergea în Insulele Mentawai, Indonezia, de două ori pe săptămână, o dată dus și o dată întors și Awang nu își permitea vreo greșeală care ar fi putut pune viața cuiva în pericol. Stăteam împreună pe puntea din spate a vasului și admiram în tăcere un grup de bărbați și femei de vârste diferite, cu trupuri atletice și piele bronzată. Tatuaje colorate le ornamentau diferite părți ale corpului de la glezne până la urechi, fără să sfideze privitorul. Erau mici declarații de independență care să le amintească de libertatea lor. Mare parte din ei erau brazilieni și câțiva australieni care mergeau în căutarea valurilor perfecte pentru surfing. Pe lângă excentricii surferi mai călătoreau și localnici în căutare de un mic profit obținut în urma comercializării la scară mică a nucilor de cocos.

Îmbrăcați în straie tradiționale, kerei și soția sa, cu flori în păr, după obicei, întâmpină oaspeții. Foto: Costas Dumitrescu

Drumul prin hățișurile junglei

La prima oprire, în Insula Siberut, Indonezia, am coborât pe un debarcader minuscul, ticsit de oameni cu bagaje și polițiști înarmați. Ghidul s-a dus la secția de poliție să ne înregistreze și să se asigure că aveam cu ce să ne deplasăm la bărcuța care urma să ne ducă prin junglă la destinație, o casă de bambus locuită de băștinași, în mijlocul junglei. Populația indigenă mentawai locuiește de milenii adâncimile junglei și a reușit, în ciuda eforturilor lui Suharto de omogenizare a populației indoneziene, să își păstreze tradițiile ancestrale. O parte din poporul florilor, așa cum sunt numiți, care locuia mai adânc în pădure a reușit să își păstreze modul de viață, construindu-și umasurile din bambus, mâncând sago și vânând maimuțe cu săgeți otrăvite.

Awang a revenit victorios în scurt timp, cățărat pe un soi de tuk-tuk local, un fel de motoretă cu remorcă în care ne-am înghesuit care cum puteam printre bagaje. După o scurtă plimbare printre cocotieri, arbori de cacao, bananieri și încă o mulțime de copaci exotici, am ajuns la locul de îmbarcare. Acolo ne aștepta o pirogă cioplită dintr-un singur buștean cu care am plutit către interiorul junglei. Odată ce am părăsit satul, canalele îmi aduceau aminte de Delta Dunării, doar că vegetația era mai abundentă. Vremea era frumoasă și urma o plimbare de vreo 3 ore prin vegetația luxuriantă a pădurii ecuatoriale. Satisfacția s-a cam diminuat după două ore de stat cu genunchii la gură, de nu mai simțeam că am spate și picioare. Apoi, din senin, s-a dezlănțuit o ploaie de nu mai vedeai la 2 m în jur, noroc că era caldă și nu bătea vântul. Următoarea oră am parcurs-o într-o ploaie torențială care m-a pătruns până la piele, în ciuda pelerinei. În cele din urmă am remarcat un mic șopron din bambus pe malul stâng al apei sub care stăteau ghemuiți doi aborigeni semi-goi care ne priveau dezinteresați și mai aruncau câte o nuia pe foc. Barcagiul a oprit în dreptul lor, a sărit cu lejeritate pe marginea mocirloasă și a legat piroga de un ciot ieșit din apă.

Locul de debarcare era abrupt și alunecos, primul contact cu solul junglei ecuatoriale. După câteva minute de încercări eșuate de a urca la mal, cei doi s-au urnit cu greu de lângă foc și au coborât să ne ajute să urcăm râpa cu tot cu bagajele pe care le-am luat cu noi în pădure. Acoperișul măsura aproximativ 2 m și abia încăpeam toți sub el. Pe un stâlp stătea rezemată o flintă veche cu țeavă de bronz. Numai la muzeu mai văzusem o asemenea piesă.

Ploaia nu înceta, așa că am decis să învelim rucsacii în saci de plastic și să plecăm mai departe către locuința noastră pentru următoarele zile. Băștinașii nu se dezlipeau de macetă, parang era prelungirea naturală a mâinii. Își croiau drum prin junglă și o foloseau la majoritatea activităților zilnice, de la curățatul scoarței de copac până la spartul nucilor de cocos. Ne-au confecționat rapid niște nuiele groase și lungi care s-au dovedit de un ajutor neprețuit prin noroiul gros și de adâncimi variate pe care trebuia să îl străbatem. Au mai făcut rapid două bretele din liane împletite pe care le-au folosit pentru a-și fixa în spate sacii de rafie plini cu proviziile aduse de noi din sat. Printr-o ploaie diluviană am pornit printre copaci uriași și ierburi gigantice, scufundați în mâl până peste jumătatea gambei.

Arborele de sago este sigilat cu prăjini rezistente şi lungi pentru a nu fi consumat de porcii liberi din pădure. Foto: Costas Dumitrescu

Stăpânii umasului

Locuința umas e un soi de longhouse înălțată pe piloni la 1,5-1,7 m deasupra solului, așa cum mai văzusem în multe locuri din Asia de Sud-Est. Este împărțită în trei încăperi. Prima, kakareat, gazduiește coșuri din nuiele împletite ce conțin pui de găină și e mărginită de bănci de lemn unde gazdele și cei care poposesc pe acolo stau de povești. Încăperea centrală, tenganuma, este locul în care se țin ceremoniile și ritualurile șamanice ce pot dura mai multe zile, iar a treia e un fel de depozit pentru lemne de foc și alimente. În centrul casei se găsește osuarul, spațiu în care sunt expuse trofee de vânătoare. Pentru mentawai, orice creatură vie, plantă sau obiect emite vibrații în lume care se armonizează cu toate celelalte vibrații universale. De aceea vânătorii și pescarii mulțumesc animalelor sacrificate și le roagă să nu deranjeze armonia cu vibrația celorlalte suflete. Craniile maimuțelor și ale altor animale sălbatice sunt aranjate în așa fel încât să privească spre jungla din care au venit, iar craniile porcilor și ale altor animale domestice sunt îndreptate către interior, către inima casei…

Scândurile pe care calci nu sunt fixate și sunt mutate atunci când cineva vrea să scuipe sau să arunce resturi de mâncare porcilor de sub casă. La 30 m de casă era un mic canal legat de construcție prin câțiva arbori subțiri prinși unul în continuarea celuilalt, cu mici crestături din 30-40 cm pe post de trepte. Apa era prea scăzută să ajungi cu barca până acolo, motiv pentru care am venit prin junglă. Când apa era crescută ajungeai cu piroga până pe prispă. Ne-au întâmpinat un șaman bătrân, kerei și soția sa. El era foarte slab, scheletic, tatuat pe tot corpul într-un fel pe care l-am revăzut, identic, la alți șamani mentawai. Era acoperit cu o bandă răsucită în jurul mijlocului care acoperea organele genitale și se petrecea printre fese înapoi la brâu. Din dreptul bărbiei plecau două dungi paralele albastre până la umeri, apoi mai jos de pectorali alte două linii formau un semicerc ca un fel de decolteu desenat pe piele. La umeri avea niște steluțe și pe gît o șopârlă gecko, iar picioarele erau vopsite cu dungi paralele, trasate la vreo 2 cm până jos la glezne. Toate desenele aveau încărcătură simbolică, dar se diferențiau ușor de la un individ la altul. Șamanul este vindecător și vrăjitor. Singur sau cu ajutorul spiritelor el poate vindeca sau îmblânzi boala, cunoaște jungla, animalele, plantele și mineralele. E și patriarhul clanului, cel care are grijă de nevoile oamenilor și care menține armonia în casă. Ea zâmbea întruna și părea obișnuită cu străinii. Era descoperită în partea de sus și purta pantaloni scurți, Nike, verde fosforescent, îndeajuns de mari cât să încap și eu în ei.

Pe nesimțite, ustensilele moderne şi-au făcut loc în bucătăria tradiţională a oamenilor junglei. Foto: Costas Dumitrescu

Vecinii din pădure

Următoarele ore le-am petrecut în interior schimbându-ne hainele ude leoarcă și privind la ploaia care nu se mai oprea. În loc de ferestre erau niște spații goale, iar în față, în loc de ușă, o deschidere mare de vreo 3 m, neacoperită în niciun fel. Pe seară norii s-au spart și a ieșit soarele. Atmosfera s-a destins și sunetele junglei s-au făcut auzite. Ropotul apăsător al ploii a încetat și a făcut loc unui concert extraordinar de ciripituri, foșnet de frunze și clipocit de apă. Într-un copac, pe malul canalului, un băiețel și o fetiță de 5-6 ani culegeau niște fructe roșii, ceva între mere și piersici, apoi se scăldau în apa galbenă de mâl. Amândoi erau teribil de siguri și nu păreau să aibă nevoie de niciun fel de ajutor din partea adulților.

Aveau o motricitate mult superioară copiilor de aceeași vârstă din zonele urbane. Se cățărau în copaci cu o agilitate și o viteză uimitoare. Am stat și i-am urmărit minute în șir gândindu-mă cum au putut să se dezvolte atât de rapid. Copiii sunt crescuți de mici în contact strâns cu adulții, permițându-le să copieze comportamentul și activitățile acestora, ceea ce îi face să se dezvolte rapid și fără întârzieri. Cum școală nu există, nici alfabet, nici profesori, micuții trebuie să deprindă rapid cunoștințele necesare supraviețuirii în junglă, iar toate învățăturile sunt transmise oral.

La asfințit au început să apară și alte fețe, femei și bărbați. Dintre toți, cel mai interesant mi s-a părut un bărbat în jur de 40 de ani, dar la ei e dificil de aproximat vârsta, mic de statură, cu un corp atletic, purtând tradiționala fâșie confecționată din partea fibroasă de sub scoarța unui anume copac, în jurul brâului. Deși guvernul islamic a încercat să îi determine să își acopere pielea, goliciunea fiind văzută ca un semn al păcatului, locuitorii pădurii nu au renunțat la singura variantă logică de vestimentație. Pantalonii lungi se usucă greu, împiedică deplasarea și ascund eventualele lipitori, tricourile putrezesc și pot da naștere diverselor boli de piele, iar încălțările se umplu cu noroi și îngreunează mersul și blochează contactul cu solul. Avea același tatuaj ca și bătrânul, deci era șaman la rândul său, dar l-am numit vânătorul din prima clipă, datorită fizicului extraordinar și a atitudinii mândre și permanent în gardă. Purta cu el un arc lung, aproape cât înălțimea sa, cu săgeți otrăvitoare, după cum aveam să aflu. Le-a așezat cu grijă într-un loc sub acoperiș apoi s-a așezat pe dușumeaua rară prin care se vedeau porcii întorși din junglă. Atâtea animale la un loc, porci, găini, câteva pisici și un câine răpciugos degajau un miros greu de suportat și o hărmălaie de zile mari. În cursul zilei nu văzusem atâtea animale și am întrebat de unde au apărut. Mi s-a explicat că dimineața, după ce le dă de mâncare niște sago, porcii și găinile pleacă în junglă și se întorc seara la cină. Gazda noastră avea un nepot de însurat și pentru a-i cumpăra nevastă îi trebuiau 20-30 de porci.

Noaptea a fost grea. Am dormit, dacă se poate chema somn, pe o salteluță subțirică de neopren direct pe scândurile tari, de nu îmi mai simțeam pielea pe spate, câinele se ascundea după mine să nu îl dea afară, iar cocoșii cântau întruna de parcă era dimineața. În cele din urmă, femeia casei a venit cu un bulgăre de pământ plin cu furnici atârnat în capul unei nuiele lungi și a gonit câinele speriat de ce pățise probabil altădată cu furnicile nervoase. Focul ardea permanent în cele două vetre și lămpi cu gaz aruncau pâlpâiri fremătătoare pe pereții întunecați.

Una dintre delicatesele bucătăriei locale o reprezintă larvele uriaşe, tamaras, ce se găsesc în corpul putrezit al copacilor sago. Foto: Costas Dumitrescu

Cum să trăiești fără bani

A doua zi, la prima licărire de lumină toată casa era în picioare. Ploua mărunt și unul dintre copiii șamanului, bărbat de peste 30 de ani, fără tatuaje și îmbrăcat cu pantaloni iziți de stofă, căpătați de prin sat, căra cu spinarea butuci de sago despicați în patru de la apă până la casă, unde îi arunca la porcii care guițau frenetic îngesuiți în jurul omului. Noi am mâncat nelipsita omletă făcută din ouăle aduse de noi și am plecat cu bătrânul și vânătorul în junglă să vedem cum se desfășoară o zi obișnuită la ei. După vreo oră și jumătate de mers prin noroi pe alocuri până la genunchi, am ajuns într-o zonă cu vegetație puțin mai rară, unde au ochit un arbore destul de înalt și gros de vreo 10 cm în diametru. Vânătorul, după cum îl botezasem pe cel mai tânăr, s-a învârtit puțin în jurul lui, apoi brusc, din două trei lovituri a retezat copacul înalt de 6-7 m. Cei doi s-au așezat pe vine, unul de o parte și celălalt de cealaltă parte și au trasat cu macetele niște dreptunghiuri lungi de 2 m în scorța copacului.

Apoi, încet au desprins coaja și au pus-o deoparte. Au îndepărtat scoarța păstrând stratul dintre corpul copacului și coajă, pe care l-au așezat pe un trunchi răsturnat. Unul lângă altul au început să izbească materialul obținut anterior până a devenit moale ca o țesătură. Uneltele folosite arătau ca niște bâte de cricket puțin mai scurte și erau confecționate dintr-un lemn extreme de greu și dur. Le foloseau, pe lângă macete, pentru vânătoare. Loveau animalul, în special porci mistreți, în zona șoldului pentru a sparge oasele și a împiedica animalul să fugă. După ce au terminat operațiunea au împăturit cu grijă fâșiile confecționate și le-au așezat la brâu.

Am mers mai departe prin vegetația explozivă și aveam un sentiment ciudat, scufundat în noroi și fără să văd decât la câțiva metri în față. Auzeam foșnetele frunzelor și cântatul păsărilor din jur, dar nu vedeam nimic. A doua oprire a fost în zona cu arbori sago, arborele vieții, cum îl numesc ei. Metroxylon sago e unul dintre elementele centrale în cultura mentawai. Model pentru tatuaje, bază nutrițională și material de construcții, copacul e vital pentru supraviețuirea triburilor în junglă. Carnea alba a trunchiului, moale și spongioasă, hrănește animale și oameni deopotrivă. Măcinată, zdrobită și filtrată devine o făină care coaptă pe foc într-un băț de bambus ca un tub se transformă într-un fel de pâine compactă și elastică. Câteva segmente din trunchiul gros de 40-50 cm erau răspândite pe jos și lăsate la fermentat. Bărbații scormoneau cu macetele și cu unghiile în trupul moale și miros puternic de fermentație ne asalta simțurile. Zeci de tamaras, larve mari și grase de insecte, se ascundeau în interiorul arborelui putrezit. Pentru băștinași era o delicatesă de la care nu se puteau abține și au aruncat degrabă câteva vii pe gât. Mi-au oferit și mie, dar nodul din gât nu îmi dădea pace. Preț de 20-30 de minute au adunat larvele albe și suculente într-o frunză lată de bananier pe care au împăturit-o cu valoroasa încărcătură în mijloc.

Drumul de întoarcere a fost prilej de reflecție asupra vieții în altă formă decât cea cunoscută nouă, oamenilor civilizați. Totul e diferit aici, indigenii au învățat pe parcursul secolelor că jungla este sursa de viață pentru ei și o respectă. Niciodată nu rănesc un arbore fără temei, nu taie o crenguță care le stă în cale și nu se împotrivesc naturii, sunt una cu ea… Lumea de beton și sticlă a uitat demult sursa vieții și abia acum, când pădurile au fost definitiv îngenuncheate, începe să înțeleagă dezastrul.

Acasă, femeile cu dinți piliți pescuiseră câțiva peștișori de un deget și o duzină de creveți microscopici. Kerei a împărțit scurt ordine și s-a apucat de preparat omai, celebra otravă cu care își pregătesc săgețile letale. Pentru a supraviețui în junglă, pentru apărare și vânătoare se bazează pe această formidabilă armă. Neurotoxina poate doborî un mistreț în câteva minute prin paralizia mușchilor respiratori. Șamanul singur e responsabil pentru producerea omai și respectă ritualuri precise interzise femeilor și copiilor. Pentru a crea fatala mixtură, kerei caută în pădure coajă și frunze de raggi, rădăcini de laingi și treba și rămurele de urat, cunoscută ca planta peștelui-otrăvitor. Plantele sunt tăiate și mărunțite într-o ordine precisă, apoi sunt zdrobite într-o presă de lemn. Zeama neagră rezultată e colectată într-o nucă de cocos, apoi șamanul unge vârfurile săgeților cu o pensulă micuță. Otrava e atât de puternică, încât și după ce este trecută prin foc își păstrează toxicitatea.

Cultura oamenilor-flori din Indonezi este pe cale de dispariție. Viaţa modernă se insinuează pas cu pas la marginea junglei cândva impenetrabile. Foto: Costas Dumitrescu

Calea spre viitor

Mica societate a oamenilor-flori este pe calea spre extincție. De la asaltul misiunilor evanghelice din prima parte a secolului al XX-lea până la eforturile sălbatice de asimilare ale lui Suharto din anii 1970, băștinașii nu au încetat să își apere identitatea. În timp ce unii au fost închiși în orașele de beton ale guvernului și obligați să se închine la Allah sau Fecioarei Maria, să își acopere sau să își șteargă tatuajele sălbatice, alții mai rebeli au intrat mai adânc în pădure și au continuat să își înalțe umasurile departe de controlul indonezian. Astăzi, deși presiunea politică și religioasă s-a diminuat considerabil, cultura Mentawai continua să se stingă. Tinerii întorc spatele practicilor ancestrale și refuză ritualul dureros al tatuajului, mănâncă orez în loc de sago și privesc orizontul oceanului. Cei mai îndrăzneți părăsesc insula să devină bucătari în pensiuni turistice. Turismul nu ajută. Deși insula rămâne destul de bine conservată și departe de rutele turistice obișnuite, în ultimii ani atrage tot mai mulți aventurieri dornici de contactul cu vestigiile vieții sălbatice la periferia lumii noastre globalizate. Kerei, mândri șamani odată, au fost transformați în produse de marketing de agențiile de turism dornice să își diferențieze produsele de alte mii de concurenți năvalnici.

În ciuda schimbărilor inevitabile și zdrobitoare, câteva grupuri de mentawai din Indonezia continuă să perpetueze modul de viață pe care l-au moștenit de la străbuni. Recoltează sago, culeg și vânează zilnic pentru hrană. Cântă și dansează, purtând flori de hibiscus în păr și la urechi, pentru a păstra armonia lumii și a spiritelor care o populează.

Citește și

Tibetul de care n-ai auzit

Cel care umblă singur prin Vietnamul rural

Malta în extrasezon

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*