Singuri în junglă

De pe malul Atlanticului, pe o insulă din apropierea Americii de Sud, începe una dintre cele mai diverse jungle ale lumii și, odată cu ea, aventura vieții mele. Foto: Alexandru Stermin

Un explorator român în căutarea instinctului pierdut

Text, foto: Alexandru Stermin

În urmă cu câteva luni, țineam în palmă o frunză măruntă, cam cât una de cireș. Sub cuticulă, puteam discerne labirintul făcut de o larvă, care de când se știe, trăiește în țesutul acela și își croiește drumul, hrănindu-se din el. Deasupra mea roteau fregatele. Mă priveau și ele cum de zile întregi îmi croiam drumul prin junglă, pe o palmă de pământ izolată în Atlantic. Oamenii numesc insula asta Insula cea Mare, cum bănuiesc că și larva își numește frunza.

Puține păsări pot să spargă cu ciocul cuticula dură a frunzei ca să ajungă la larvă. Cum la tropice radiaţia luminoasă și gradul de evaporare al apei sunt foarte mari, milioane de ani de evoluție au dus la apariția acestor cuticule cerate și groase, pentru a proteja celulele frunzei.

Evident că larva nu știe asta, dar își urmează instinctele și nu părăsește frunza. Mi-am dat seama că, dacă vreau să supravieţuiesc expediției, și eu trebuie să-mi urmez instinctele.

Eram amândoi izolați, pe peticul nostru mărunt de univers, cum se simțeau și fregatele izolate, în zborul lor, pe planeta asta.

Iată-ne pe plajă, patru biologi aduși de o barcă, într-un proiect al Universității de Stat din Rio de Janeiro. În spate – un ocean de apă, iar în față – o mare de arbori, încâlciți de liane. În două săptămâni trebuia să traversăm bucata de pământ, prin mijlocul junglei. Eram încărcați ca măgarii cu care urcam oile la munte când eram copil și îl ajutam pe unchiul meu. Aveam un rucsac în spate și unul în față.

Am luat la picior cea mai diversă junglă pe care am văzut-o vreodată. Dacă toate celelalte în care mai fusesem aveau un arbore care domina coronamentul pădurii, aici totul era un mozaic divers. Nu degeaba am fost nevoit să obțin o groază de avize ca să pot călca legal prin jungla asta – una dintre cele câteva fragmente de Pădure Atlantică rămase în Brazilia.

Ziua, jungla este însuflețită de zumzetul zborului păsărilor colibri. Licăresc asemena unor scântei și caută nectarul florilor pe care le polenizează. Grija cu care sunt luate în mână și inelate este o veleitate de ceasornicar.

Jungla Amazonului, păzită de mlaștini, se mai întinde cu spiritul ei sălbatic pe o bucată mare de continent, însă pădurea asta, care cândva acoperea coasta Atlanticului, a fost atât de fragmentată, vândută și măcinată de civilizație, încât astăzi, ca să putem proteja cele câteva rămășițe, a fost nevoie să le declarăm situri UNESCO.

Încă de pe plajă am simțit ceva. O stare pe care am intuit-o mereu, pe care am chestionat-o în mintea mea de nenumărate ori, dar pe care, până atunci, nu am perceput-o atât de limpede și complex. I-am simțit chemarea! Când eram la școala de popi, de multe ori cei din jurul meu mă întrebau dacă fac asta din chemare. Credeam atunci că e vorba despre un soi de curiozitate și nevoie de cunoaștere, și răspundeam afirmativ, cu jumătate de gură. Dar acum am înțeles că e totul mult mai profund. Chemarea junglei nu venea din pădure, venea din mine. Era chemarea junglei din ființa mea. Ca să ajung la jungla din mine trebuia să pășesc în cea din fața mea. Am făcut, în virtutea acestei emoții, primul pas în ceea ce urma să fie aventura vieții și, poate, a morții mele.

Tot proiectul era menit să scoată la lumină numărul și felul păsărilor care însuflețesc pădurea. În fiecare dimineață ne trezeam pe la 4, plecam pe întuneric în punctul bine stabilit de topografi, în care la ora 6 deschideam plasele speciale ca să capturăm păsările. Le inelam, le măsuram și colectam diverse probe. După ce plasele erau deschise, aprindeam focul unei butelii de campanie și în tigaia măruntă topeam câteva bucăți de brânză provalone, afumată. Era printre puținele feluri de brânză care puteau rezista în căldura tropicelor. Întindeam pelteaua pe câte o felie de pâine dulce de mălai și mâncam. La ora unu strângeam plasele și porneam spre următorul punct. De cele mai multe ori mergeam câte 4-5 ore, dar au fost zile în care am ajuns la miez de noapte în locul unde ne instalam cortul.

A fost cel mai mare efort fizic din viața mea. Curgeau apele pe mine sub povara bagajelor.

În primele trei zile am crezut că n-am să fac față. Atât de abrupte erau unele pante, încât legam funii de arbori ca să ne putem lupta cu urcușul. Cel mai greu era la coborâre, când palmele ne ardeau pe funiile ude, murdare de noroi. Recunosc că am avut un moment în care am vrut să mă las să cad, să vină un elicopter să mă ducă acasă.

Toate stările trăite acolo erau la limita maximă a intensității, ori magic de frumoase, ori copleșitor de grele. Echilibrul ăsta dinamic a fost poate motivul pentru care am continuat să merg și n-am dat drumul funiei. Clipele alea în care aveam în mână păsările mă încărcau enorm și trezeau în mine un izvor de bucurie și împlinire. Le simt și acum când vă povestesc. Multe dintre speciile de păsări pe care le-am avut în palme sunt extrem de rare și endemice, iar altele – mitice și trăiesc doar în adâncul junglei, departe de oameni. Avea dreptate Cioran, când spunea că experiențele umane sunt mereu limitate de timp și spațiu, iar singura parte a lor, infinită, care continuă să existe dincolo de aceste două limite, e intensitatea emoției.

Eram acolo, noi și jungla. Unul dintre camarazi mi-a spus că, dacă scot cel mai puternic urlet de care sunt capabil, doar patru oameni îl vor auzi, eu și ei trei. Asta dacă am noroc și suntem împreună. Oricum, aveam o regulă: nu trebuia, în ruptul capului, să rămână vreunul dintre noi singur. Ori eram toți patru, ori câte doi.

În fiecare zi la prânz mâncam un un soi de terci, făcut din conservă de ton și maioneză din tub, între două bucăți de pâine din tărâțe. Am slăbit fizic, dar am crescut emoțional. Creierul meu era endorfinizat de uimirea fiecărui pas și uita de foame. Înainte să îmi strâng cortul ca să pornim, m-am gândit să cobor la un pârâu ca să mă spăl și să beau apă. Era preț de 10 minute, prin țesătura verde a junglei în josul unei pante. Știam că nu trebuia să merg singur, însă m-am gândit că n-am ce să pățesc. Îmi croiam loc cu mâinile prin vegetație și mă pierdeam cu privirea în jur. Eram aproape de pârâu și am simțit subit cum parcă un cui imens mi-a intrat prin picior. Durerea era atât de ascuțită și intensă, încât am crezut că mi-a fisurat tibia. M-am lăsat jos speriat și neputincios și am căutat sursa durerii care urca electric pe jumătatea dreaptă a corpului, până a ajuns să-mi pulseze în palmă. Îmi priveam mâinile și mi-am dat seama că m-a mușcat un păianjen. Cele două puncte roșii în care își înfipsese mandibulele mă ardeau.

Noaptea, păianjenii și tarantulele ies din ascunzători în căutarea bezmetică a prăzii lor. Nu au puterea maimuțelor urlătoare ori ferocitatea felinelor, dar au toxicitatea veninului! Secretul supraviețuirii lor în junglă.

Știam că sunt păianjeni veninoși și letali în junglă, dar nu credeam că mă pot mușca tocmai pe mine. Cât de inconștient am fost și iată-mă ajuns așa, față în față cu moartea! Eram sigur că o să mor sufocat, paralizat de venin. M-am gândit să strig, să vină cineva să mă ajute, dar cum erau ultimele momente din viața mea, simțeam că nu e bine să le irosesc urlând. Mi-am dorit mereu să mor împăcat, iar agonia nu avea nimic din ce îmi doream atunci. Cum respiram așa adânc, m-am mai liniștit și mi-au venit în minte oamenii pe care îi iubesc. Am scos telefonul să fac o ultimă înregistrare video, pe care speram să o găsească atunci când îmi vor recupera trupul. Voiam să le spun că îmi pare rău că mor, însă să știe că îmi doresc să treacă ușor peste suferința provocată de stingerea mea și că, dincolo de toate, nimic nu este mai frumos decât să știi că ești iubit și că iubești! Așa simțeam și voiam să le mulțumesc!

Totul s-a întâmplat în câteva zeci de secunde, dar timpul conștiinței mele era dilatat. De la adrenalină, hipocampul înregistrează mai multă informație decât de obicei și de aici impresia că timpul se extinde. E bună și adrenalina asta în acest ultim moment, îl prelungește și asta contează mult, când ești la final. Adrenalina mi-a dat agonia de care încercam să mă detașez, dar tot ea îmi dilata și momentul ce mă ajuta să mă conectez cu cei dragi. În Natură nimic nu e bun sau rău, totul are cel puțin două fațete.

În toată frământarea asta am simțit că durerea s-a stins și că n-am murit. Eram epuizat de tensiunea momentului, dar acum nu mă mai durea nimic și respiram firesc. Am scăpat, mi-am spus, norocul prostului! Data viitoare n-am să mai plec singur. Dacă eram cu un coleg, care avea mai multă experiență decât mine, poate, văzându-mă așa neatent, îmi reamintea că trebuie să am grijă la ce se află în jur. Nu degeaba există reguli de grup!

Atât de frumoasă a devenit jungla după acel moment și atât de tolerabil efortul în comparație cu tensiunea proximității morții, încât am uitat de greul poverii. N-a durat mult binele, căci după trei zile a început să plouă. Ploua continuu!

Alunecam pe cleiul ud sub greutatea bagajelor, ne prăvăleam și când ajungeam în vale, ne ridicam murdari de noroi ca niște plantule firave ce germinau din lutul junglei. Era foarte greu, dar eram mânați toți de o forță pe care nu o înțelegeam. Știam că trebuie să înaintăm, nu-i altă soluție. Pălăria mi-a putrezit pe cap, bocancii erau ca un burete. S-au udat și echipamentele, rucsacul… Singurul lucru uscat a rămas sacul de dormit. În a treia zi de ploaie, seara, sub cortul ud, m-am culcușit în sac. Eram acum uscat și era bine, și parcă îmi era frică să adorm. Dacă adormeam, venea mai repede vremea când trebuia să mă trezesc, să îmi iau în picioare bocancii, pantalonii și tricoul, toate ude și reci. Picurii de ploaie care cădeau pe cort îi simţeam ca pe nişte stropi de ceară pe piele.

Gândul că dimineață o să simt tricoul ăla ud pe mine…

Mi-am adus aminte cum, când eram copil și venea prima ninsoare, voiam să ies din casă ca să mă bucur de ea. Mama îmi aducea atunci, dintr-o cameră neîncălzită, geaca de iarnă. Era rece și mare, dar o ținea o vreme, cu mâinile ei, pe teracota din casă. Când o luam pe mine, era caldă și în căldura ei mă năpusteam asupra iernii. Buimăcit de emoție, am realizat că nu-s acasă, că-s în sufletul junglei și nu-i un loc prea potrivit pentru oamenii răsfățați. Am luat tricoul ud, l-am stors zdravăn afară și l-am agățat în cort, pe cârligul de deasupra mea. Am ațipit liniștit. Pe la miezul nopții m-am trezit și l-am luat în brațe, așa ud, și am dormit cu el. Dimineața, când m-am îmbrăcat cu el, era jilav, dar cald.

Am realizat că e important să îmi păstrez sensibilitatea, să am moftul unui tricou cald pe piele, în mijlocul unei ploi tropicale. În junglă e nevoie de ea, de sensibilitate, poate mai mult ca oriunde altundeva. Trebuie doar să mi-o asum și să găsesc în mine resursele ca să o întrețin și cultiv. Sunt convins că dacă îmi luam încă în două dimineți tricoul ud pe mine, după o vreme nici nu-l mai simțeam. Însă nu voiam să-mi încremenesc simțurile, căci prin ele văd și simt lumea. Cum puteam oare, lipsit de gingășie, să țin în mână o pasăre colibri cât un fluture, ori cu sufletul încremenit să înțeleg subtilitatea unui arbore căzut, din moartea căruia se naște viața, prin ciuperci și gângănii?

Ploaia a continuat, iar după încă două zile, am simțit că mă ard picioarele în bocancii uzi. Era bine că le mai simțeam, la cât de solicitate erau. Imaginați-vă că am ajuns într-o parte a pădurii invadată de bambus. Erau peste tot numai bârne înalte, groase cât mâna, pe care nu aveam voie să le atingem, căci erau pline de țepi mărunți ce nu mai puteau fi scoși din piele. Cale de o oră am trecut prin pădurea asta. Toată greutatea apăsa pe picioare și am simţit cum încep acum să mă usture tălpile. Seara mi-am dat bocancii jos și mi-am văzut picioarele cum nu le mai văzusem până atunci, umflate, cu pielea albă care stătea parcă să cadă de pe carne. Camarazii mei s-au speriat și ei.

Aveam într-o sticluţă mică, în bagaj, ulei pentru bebeluși. Când mă spăl cu apă dură, îmi crapă pielea de pe mâini și am descoperit acest antidot, așa că îl port cu mine peste tot. Mi-am dat cu ulei pe picioare și am stat cu tălpile goale peste noapte. În câteva ore pielea s-a înroșit, umflătura s-a mai tras și parcă eram mai bine. În următoarea dimineață a stat ploaia, soarele licărea pe ici, pe colo și fiecare dintre noi, ca nişte gâze, căutam câte o pată de soare și ne înveleam cu ea. Am continuat să mergem, dar ne opream din oră în oră, ca să îmi scot câteva minute picioarele afară, să se mai vindece în aerul pădurii. Nu m-a speriat starea asta cât m-a speriat păianjenul, știam că nu se moare de la ploaie, ploaia înseamnă viață. Dar viața înseamnă și moarte.

În mijlocul junglei am realizat că e foarte greu să îți dai seama unde se termină viața și unde începe moartea. Totul e atât de dinamic. Când ceva moare, instant din el apar alte forme de viață. Spre deosebire de pădurile din zona temperată, unde arborii și animalele moarte se descompun încet, în junglă, din cauza diversităţii descompunătorilor, a umezelii și a căldurii, totul e rapid reintegrat în marele ciclu.

Am ajuns spre final, la cealaltă margine a junglei, pe o plajă sălbatică. M-am dezbrăcat și am fugit gol în ocean. Apa sărată mi-a domolit arsura picioarelor și mi-a liniștit milioanele de urme roșii, ca un pojar, de pe piele, de la căpușele și ploșnițele care m-au mușcat și m-au făcut să mă scarpin până mi-a dat sângele. Și tot ea, apa, a limpezit în mine experiențele pe care le-am avut la întâlnirea cu păsările, păianjenii, maimuțele urlătoare, liliecii, oposumii, arborii, orhideele, fructele, grotele și viața ori moartea din pădure.

Stăteam pe plajă, iar în spatele meu era jungla, cu aproape 250 de specii de păsări. Mult, dacă te gândești că noi avem în toată țara în jur de 350. În fața mea era oceanul, care mi-a spălat toate neajunsurile și umbrele, iar dincolo de el, era lumea în care am crescut. Am luat jurnalul și am început să scriu: „Jungla e tărâmul în care Viața și Moartea se joacă împreună. În jocul lor firesc, ele fac și desfac ființele, ca pe niște gheme de ață colorată din care poți să faci ciucuri! Dincolo de Junglă e Lumea, unde Viața și Moartea nu se mai joacă, ci își împlinesc datoria. Încet! În strădania lor fac timpul ca pe ceva din care am uitat cum să facem ciucuri”.

Întâlnirea cu jungla mi-a răscolit ființa, m-a pus față în față cu viața și moartea. Dar tot ea a trezit în mine animalul ancestral, aproape uitat de tot, care m-a ajutat să supraviețuiesc.

Animalul ăsta nu e bruta pe care lumea mă făcea să mi-o imaginez. Puterea lui e dată de claritatea pe care o are în a vedea lucrurile din jur nu doar în alb și negru, în bine sau rău, ci într-o multitudine de nuanțe. Animalul ăsta mi-a arătat responsabilitatea pe care frica o naște în interiorul meu, o responsabilitate nu doar egoistă, centrată pe sine, ci una deschisă spre ceilalţi, o responsabilitate față de un noi, nu doar față de un mine. Dar dincolo de toate, mi-a descoperit acel simț aparte de a mirosi viața, nu doar pe cea din mine, ci din toate câte sunt, ca la final să am delicatețea înțelegerii faptului că aceeași viață e în toate, miroase la fel, doar că are forme diferite. Avem aceeași viață, dar și aceeași moarte pentru că ne dizolvăm cu toții în marele amalgam al anorganicului din care venim, intuit bine, acum aproape 2.000 de ani, de Marcus Aurelius: „Tu exiști ca parte: vei dispărea în totul care te-a născut, sau mai bine spus, prin transformare, vei fi primit în rațiunea lui seminală”.

Mă simțeam puternic și viu, dar și nostalgic, pentru că știam că am să vin acasă și s-ar putea să pierd iar toate aceste instincte descoperite, atâta vreme cât nu o să fie nevoie să le folosesc. Habar n-aveam cât mă înșelasem. Izolat pe insulă, nu știam cu ce se confruntă cetatea.

Acum sunt izolat acasă. Lumea e speriată de un virus tiran care ucide omenirea. Se străduiesc, în online, să îi facă procesul și să găsească vinovatul principal pentru moartea noastră. Nu știm că în fiecare secundă ingerăm câte un milion de virusuri nepatogene, că ele sunt aici de când a apărut viața pe Pământ și că datorită lor suntem ceea ce suntem. 8% din ADN-ul nostru este viral. O parte din ADN-ul ăsta e implicat în toate reacțiile noastre imunitare ce se activează când ne luptăm cu patogenii. Virusurile ne pot face rău, dar tot ele ne și ajută să luptăm cu infecțiile, cu toate infecțiile, chiar și cu cele virale.

Dacă este să găsim o vină virusului, e aceea că ne obligă să stăm în casă, dar nu ne responsabilizează în demersul ăsta, ori aceea că nu ne-a construit un sistem social, politic și medical așa cum ne-am dori. Păcat că virusurile nu pot să facă chiar tot, unele lucruri trebuie să le facem și noi. Noi știm însă să facem ceva ce nu pot virusurile, să pasăm vina ca să dormim liniștiți. Asta însă nu ne reuşeşte, pentru că nu există o relație de cauză-efect între pasarea culpei și pacea sufletească.

Ce gânduri, câtă neliniște! Ies pe balcon să iau o gură de aer. Deasupra mea e cerul, se vede Luceafărul (Lucifer). Nu înțeleg de ce am făcut din el stăpânul diavolilor și regele întunericului, când e cea mai luminoasă stea de pe cerul nopţii. Poate că trebuia să fie cineva vinovat de păcatele omului.

Sub cerul înstelat se așterne pădurea de la marginea orașului. În ea, fiecare copac se înalță în felul său. Dacă cel mai semeț dintre ei ar crește undeva singur, rădăcinile nu l-ar ajuta să facă față unei furtuni puternice și s-ar prăbuși, dar împreună sunt puternici, se susțin unul pe celălalt și nu pot fi doborâți, căci pădurea este mult mai mult decât suma copacilor. Ce bine că avem un strămoș comun cu pădurea, asta înseamnă că undeva în noi avem și instinctele ei și o să trecem împreună peste furtuna asta, izolați, fiecare pe bucățica lui sol și de cer, dar conectați prin rădăcini și mângâiați unul de crengile celuilalt.

Mă liniștesc și merg să dorm. Închid ochii și văd în palma mea o frunză măruntă, cât una de cireș. Pot ușor discerne pe ea jungla, cu viața, moartea și înțelepciunea ei, și pot auzi vocile calde ale oamenilor pe care îi iubesc! E frunza mea!

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*