La Kogi, puținele triburi din Columbia care au sfidat conquistadorii spanioli

Foto: Ana Casandrescu

Ana Casandrescu și prietenul ei au petrecut mai bine de un an în America de Sud, timp în care au făcut voluntariat pentru comunități native sau familii din diverse grupuri etnice.

De: Ana Casandrescu
Foto: arhiva personală

Pe Otoniel l-am cunoscut în Sierra Nevada columbiană. Voluntariam pentru un proiect de permacultură în apropiere de Minca, un sat aflat la intersecția munților cu coasta caraibiană. Ne aflam aici de două săptămâni și în afară de câteva ieșiri la brutăria franceză din sat, nu explorasem mai nimic din potecile Sierrei Nevada de Santa Marta. Acest lanț muntos piramidal este recunoscut ca fiind eldorado pentru observarea păsărilor și a maimuțelor urlătoare ce compun coloana sonoră a pădurii tropicale. Pe crestele Sierrei, la peste 3000 metri altitudine locuiesc o mare parte a comunităților de grupuri etnice indigene – Kogi, Arhuaco, Wiwa și Kankuamo.

Aveam în plan să traversăm Sierra Nevada pe o rută mai puțin umblată, până la Ciudad Perdida – situl sacru indigen aflat la 3 zile de mers prin junglă. Studiasem traseul pe hartă și încercam să aflăm de la localnici cât mai multe informații. Gazda noastră, mai degrabă preocupată decât încântată, insistă să luăm însoțitor pe Otoniel, băiatul din familia de Kogi, care locuia în apropiere. Curiozitatea de a cunoaște îndeaproape un Kogi crescuse în ultimele luni cu fiecare conversație în care acest trib era adus în discuție. Acceptăm nerăbdători, neștiind la ce să ne așteptăm. Ziua următoare îl salutam pe tânărul indigen de 17 ani, cu pălărie și haine albe din bumbac, ce purta o traistă cu dungi colorate, croșetată manual.

Foto: Ana Casandrescu

Știam despre Kogi că sunt printre puținele triburi din Columbia care au sfidat conquistadorii spanioli retrăgându-se în munți, unde au continuat să trăiască într-o relativă izolare timp de secole. Otoniel vorbește fluent spaniolă și după o discuție privind traseul planificat, ne invită la consultări cu Haba. E încă straniu pentru mine de ce o familie de Kogi locuiește aici, într-un sat de columbieni și nu sus în comunitate, la peste 3000 m. Haba este bunica lui, o femeie de statură mică – precum majoritatea indigenilor din aceste locuri – care umblă desculță și poartă o rochie albă din bumbac și mărgele roșii la gât. Spatele vertical și părul negru îmi dau senzația unei femei pe la vreo 40 ani. Mai târziu aflu că Haba are în jur de 70 ani. Discută cu Otoniel în limba Kogi. Fac pauze mari în vorbire și îmi dau impresia că gândesc intens. Când se gândește, Haba își împreunează palmele lângă ureche, bătând ritmic din primele trei degete. Privirea îi e fixă și capul aplecat ușor într-o parte, dându-mi senzația că ascultă ceva în timp ce mișcarea degetelor devine tot mai dinamică.

După dialoguri de nepătruns întrerupte de lungi pauze, Haba ne privește. Ne vorbește pentru prima oară în timp ce Otoniel traduce – Este camino tiene demasiados obstáculos! adică ruta aleasă de noi are prea multe obstacole. Ne explică cum un obstacol poate fi un animal sălbatic care, surprins, poate deveni periculos, poate fi o viitură, un teren mlăștinos sau o alunecare de teren neașteptată. Și că astfel de obstacole pot fi depășite de un Kogi prin trabajo espiritual – un fel de pregătire spirituală inițiată înainte de călătorie. Cum noi venim din altă cultură, nu putem face asta.

Foto: Ana Casandrescu

Hotărâm să schimbăm planul și să mergem cu Otoniel timp de câteva zile într-un tur de observare păsări, cu ședere la casa lor din selva, pădurea tropicală a Sierrei. Înainte să plecăm, Haba ne oferă câte două bucățele ce seamănă cu vata de bumbac și ne arată cum să le ținem în timp ce ne rotim mâinile în cercuri regulate. După care, ne leagă câte o ață albă de încheietura fiecărei mâini și ne spune că sunt daruri de protecție. Senzația pe care Haba mi-o lasă are ceva din natura unei cunoașteri inaccesibilă omului “civilizat” din mine…

În zorii zilei următoare am pornit pe potecile de la marginea satului într-un lung urcuș prin pădurea tropicală. Ne opream des ascultând felurite intensități, frecvențe și tonalități de sunete. Foloseam binoclul în timp ce Otoniel observa cu ochiul liber un colibri sus în copac, prin vegetația deasă și umedă. Asculta mult, cu o expresie facială neclintită. Uneori imita diverse sunete pentru a atrage anumite specii de păsări. Deși a crescut printre columbieni, Otoniel a fost educat în virtutea tradițiilor Kogi și Wiwa. Familia lui nu mai locuiește în comunitatea Kogi deoarece mama lui s-a căsătorit cu un bărbat din tribul Wiwa, lucru nepermis de legile socio-culturale ale grupului. Astfel că întreaga familie a fost nevoită să plece din comunitate. Când era mic, părinții îl plimbau noaptea prin junglă. En la oscuridad no hay distracciones! ne povestea el cum întunericul nopții l-a ajutat să devină mai perceptiv și mai senzorial. Erau momente în care mă trezeam cu el la câțiva metri în față, chemându-ne discret și explicându-ne în șoaptă unde să privim o maimuță abia vizibilă printre crengile stufoase. Alteori rămânea în spate și asculta. Delicat și atent cu noi, Otoniel pășea ca o felină și parcă știa în permanență ce se întâmplă și unde. Alături de el, aveam impresia că vin dintr-o lume a ochilor acoperiți și a urechilor înfundate.

Aproape de înserat ajungem la casa din selva, construită într-o poiană extinsă și plată, de pe o colină abruptă. Nu e nimeni aici, deși spațiul din grădină e cultivat cu yuca, cartof și arracacha. Otoniel se cațără într-un copac și culege câteva fructe de granadilla. Bienvenidos en la selva!, zâmbește larg în timp ce ne servește cu fructele proaspete și suculente. Nimic pe lume n-ar fi putut revigora starea de oboseală și moleșeală mai bine ca acele granadilla halucinant de zemoase și dulci. Facem turul grădinii după care coborâm pe o potecă cu liane și arbori subțiri și înalți, către ceea ce Otoniel ne anunță că ar fi locul lui preferat din lume. Ieșim de pe potecă într-o albie îngustă, examinând cum deasupra noastră o cascadă abundentă plonjează cu amploare printre pereți bazaltici și arbori de cedro. Ne cățăram pe stâncile din apropiere când răgetul unei maimuțe urlătoare se aude intens și aproape. Tresar, iar pentru câteva momente probabil că expresia îmi încremenește ațintită interogativ spre Otoniel. Nu știu dacă ochii-mi aproape ieșiti din orbite îl amuză, pentru că se întoarce zâmbind spunându-mi liniștitor – No pasa nada! Ellos no molesta. Surâsul lui calm mă încurajează să cred că situația e inofensivă. Poate că așa e, răgetul a fost scurt și puternic dar nu a continuat. Mai rămân ceva timp la pândă după care, încep într-un final să manevrez setările aparatului foto, sperând să surprind ceva din măreția reală a cascadei.

Seara ne-am bucurat de pastele aduse în rucsac și gătite pe cuptorul de lut, sub care am aprins câteva lemne. Aflăm că pastele sunt de fapt mâncarea lui favorită. Își justifică entuziasmul explicând că Aquí comes lo que produces! – adică aici fiecare consumă preponderent ce produce în gospodăria proprie, iar posibilitățile culinare nu sunt tocmai variate.

Foto: Ana Casandrescu

După cină, Calea Lactee se simte mai aproape ca niciodată. Așezați în fața casei pe câte un butuc, ascultăm jungla dimprejurul nostru cu ochii ațintiți spre terminațiile înstelate ale siluetelor de arbori. Todo fue creado como un pensamiento al principio, por Aluna, nuestra Madre! Cu permanentul zâmbet inocent, înfășurat într-o pătură de lână, Otoniel deschide fereastra mitologiei Kogi despre cum Marea Mamă ne-a creat la început în spațiul mental, despre structura cosmică și despre rolul fiecărui element din natură. Constelațiile continuă să se rotească deasupra noastră în timp ce poveștile prind forme în jurul focului. Aflăm că Kogi numesc civilizația noastră Frații mai mici. Acțiunile Fraților mai mici au slăbit Madre Tierra și asta poate duce la o catastrofă. Ei spun că văd asta în semnele naturii. Vorbesc despre o hartă spirituală pe care Creatorul a lăsat-o oamenilor pentru a descifra și pentru a interpreta natura. Pentru Kogi, planeta noastră e un organism viu. Apele îi sunt venele și arterele.

Straturile subterane ale pământului au legi diferite față de cele ale vieții la suprafață. Atunci când aceste pământuri sunt dezgropate și deplasate prin minerit, forțele a ceea ce Frații mai mici numesc resurse subterane sunt eliberate. Odată ieșite în locuri în care nu aparțin, aceste forțe se transformă în negative și dăunătoare, răspândind boală în oameni și în mediu. Frații mai mici s-au dezvoltat material, dar nu și spiritual. Iar acest fapt are consecințe distructive pentru planetă. Când pământul e bolnav și noi devenim bolnavi. Kogi lucrează atât în domeniul fizic, cât și în cel spiritual pentru a proteja și apăra planeta, dar de câteva decenii mesajele lor sunt din ce în ce mai slab auzite de Aluna, Marea Mamă.

Poveștile din acea noapte m-au urmărit în zilele următoare pe poteci tropicale abundente în sute de specii de păsări. Nu îmi imaginez pe cineva care să le înțeleagă ritmul și comportamentul mai bine ca Otoniel. Are un respect profund pentru natură și pentru viață în general. Vrea să reîmpădurească în Sierra o uriașă zonă defrișată de Frații mai mici, să reia legăturile cu comunitatea și să ajute comunicarea între Kogi și restul lumii.

Foto: Ana Casandrescu

Cele patru zile au trecut ca o cometă propulsată printr-o simfonie de povești, sunete tropicale și penaje viu colorate. Observând lumea lui Otoniel am început să mă gândesc tot mai des la ce relație avem noi, tinerii din lumea modernă, cu natura. Deși suntem bine informați, familiari cu tehnologia, capabili de conceptualizări si abstractizări, câți dintre noi avem oare sensibilitatea de a percepe viața din jur? Câți avem instincte sănătoase sau înțelegem legile naturii? Otoniel mi-a părut un tânăr cu o bază emoțională solidă, cu mult respect față de oameni și natură, cu ambiții mature de a-i ajuta pe ceilalți și curios să recupereze abilitățile necesare în era digitală. Mă întreb însă, în ce măsură poate recupera un tânăr de 17 ani din societatea modernă ceea ce Otoniel a dobândit prin traiul în natură și comunitate?

Citește și

Cinci dintre cele mai frumoase sate coloniale din Columbia

Indienii din Sierra Nevada de Santa Marta, păzitori ai lumii

Medellin, povestiri dintr-un război urban

1 Trackback / Pingback

  1. Stiri - La Kogi, Puținele Triburi Din Columbia Care Au Sfidat Conquistadorii Spanioli - Revista National Geographic Romania » Stiri Press

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*