Experimentul olandez

Capitala canalelor, bicicletelor și lalelelor e locul cel mai pe gustul meu din toate în câte am fost până acum, orașul unde mi-ar plăcea să trăiesc ca localnic. Foto: GETTY

Secretul fericirii în capitala mondială a bicicletelor.

Eseu de: Cătălin Gruia
Foto: GETTY

Driblez în 8-uri vesele stâlpii de iluminat de pe aleea centrală a Frankendael Park.

Sunt pe bicicletă. De-aș fi pe jos, probabil aș sări într-un picior. Direct prin băltoace. După o zi de hoinărit printre canalele incluse în Patrimoniul UNESCO din zona centrală, mă scurg leneș spre apartamentul surorii mele din Ritzema Bosstraat, în estul Amsterdamului. De ce sunt așa de binedispus n-aș ști să spun…

Meteo-sensibiluț? Așa m-a ștampilat soția mea, Adina, bătând șaua să pricep de ce mă umflă plânsul când e vreme urâtă și râd ca prostu’ la soare. Nu mi se mai aplică teoria ei. O lună în Olanda m-a vindecat de orice meteo-sensibilitate.

Localnicii spun că ei au 4 anotimpuri într-o singură zi. Atât de schimbătoare poate fi vremea. De-aia nici nu o mai bagă în seamă. Sunt ca niște rațe mereu binedispuse, care scutură puțin din coadă când plouă – și gata! Își văd de treabă imperturbabili – la alergat, pe bicicletă, la serviciu, la cumpărături – fără să le pese de ploaie, soare, vânt, cu o atitudine și vestimentație weatherproof.

Cât am stat aici, am plecat de câteva ori de acasă fără portofel, dar niciodată fără pelerină. Abia acum am înțeles la ce se referea Heraclit cu panta rei. Ploaia e doar apă, vremea rea e doar un moment, nu ai de ce să fii supărat sau speriat, totul trece.

Dar azi într-adevăr am avut parte de o zi ca de plajă… cu intervale glorioase când soarele s-a lăfăit pe șezlonguri de nori pufoși, cu multe ore neverosimile de cald și bine după atâtea zile mohorâte.

Lumea a luat cu asalt parcurile în adevărate manifestații de nonșalanță. Poate de-asta îmi place Amsterdamul și oamenii aceștia care știu să aprecieze orice rază de soare… La propriu! Am călcat și eu pe iarba din parc și pe alocuri ieșea apă din pământ. (A plouat în fiecare zi.) Dar ei stau întinși fără nicio treabă. Povestesc, râd, citesc la soare, fac sport. Își iau prietenii, cartea, cățelul, naveta de bere de la supermarket și se duc în parc, sau pe aleile de iarbă de pe marginea canalelor.

Driblez stâlpii de iluminat și râd. N-am fumat nimic. Da, am oprit să beau o bere adineauri, doar ca să aflu că cerveceria, ca toate barurile, de altfel, se închisese la 6. Orașul e încorsetat în restricții.

La jumătatea lui mai Olanda e încă pe loc fruntaș în Europa la cazuri de COVID. N-am parte de muzee, viață de noapte sau alte atracții care fac bucuria turiștilor. Majoritatea sunt închise, de la Muzeul Rembrand la Grădina Zoologică sau vitrinele cu fete din Cartierul Roșu… N-am decât bicicleta asta roșie, cu șaua prea jos, potrivită pentru sora mea mai mică, cu coșul prins deasupra roții din față în șuruburi pe jumătate desfăcute. Dar parcă nu ai nevoie de altceva pentru a fi fericit!

Acum scoți umbrela, acum ochelarii de soare! Când e vreme de-asta amestecată, pe la noi se zice că își bate Dracuʻ nevasta. Mare tartor trebuie să fie Cel dinspre Marea Nordului… Localnicii își văd însă de treabă imperturbabili, pe bicicletă, la jogging sau cumpărături, fără să le pese de ploaie, soare, vânt, cu o atitudine și vestimentație weatherproof. Foto: GETTY

Pe lângă vreme, ce altă învățătoare mai bună decât bicicleta mi-aș fi putut alege pentru a înțelege spiritul acestei țări? 17 milioane de olandezi au 22 de milioane de biciclete. E omniprezentă, e simbolul național. O vezi oriunde ai întoarce capul. Încălecată sau parcată. Răzleț sau în lanuri nesfârșite cum sunt în parcările din gările centrale.

E mijlocul de transport preferat nu doar de studenți, sportivi sau ecologiști. Toată lumea pedalează, inclusiv funcționari în costume scorțoase și chiar primul-ministru sau familia regală. Toți călăresc după metoda locală, cu spatele drept, stând țanțoși în șa, nu aplecați peste ghidon, precum cicliștii sportivi.

Conform Urban Cycling Institute din cadrul Universității Amsterdam, olandezul obișnuit face aproape 1.000 km pe două roți în fiecare an. Un adolescent chiar dublu. (Deși la 18 ani primesc fiecare un card gratuit pentru transportul în comun…)

27% dintre toate drumurile unui localnic din Amsterdam sunt cu bicicleta (comparativ cu 2% în metropola vecină, Londra).

Țara se laudă cu o infrastructură rutieră aproape perfectă, iar partea dedicată bicicliștilor e pe măsură: 37.000 de km de piste, unele dintre ele având un trafic de 35.000 de oameni pe zi.

600.000 de biciclete ajung în gări în fiecare dimineață, jumătate dintre călătoriile cu trenul încep cu un drum pe bicicletă. Cea mai mare parcare de profil are 25.000 de biciclete.

Cum se explică povestea de dragoste a olandezilor cu bicicleta? Ce au ei și n-au vecinii englezi, nemți sau belgieni?… Venisem cu răspunsurile gata aranjate frumos în bagajul mental, cu cuvinte-cheie precum teren plat, zgârcenie, aplecare spre verde, trai sănătos, aranjate inginerește în sertărașe preconcepute.

Foto: GETTY

Povestea pe care am aflat-o aici e puțin mai complexă.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Olanda a avut parte de o perioadă de reconstrucție și prosperitate: între anii 1948 și 1970 venitul mediu pe cap de locuitor a crescut cu 222%. Darea de mână a dus la o vrie a cumpărăturilor, inclusiv de automobile care au sufocat orașele ce nu fuseseră construite pentru trafic auto intens. Cum și experții în urbanism ai vremii vedeau mașina ca pe un semn de progres și mijlocul de transport al viitorului, fâșii consistente din cartiere cu clădiri istorice au fost demolate pentru a face loc șoselelor. Mai multe piețe centrale au fost transformate în parcări.

Automobilul a schimbat viteza vieții. Distanța medie parcursă zilnic a crescut de la 4 la 23 km. Dar din cutia de Pandoră a progresului tehnologic au ieșit însă valuri de poluare și accidente, care nu le-au mai plăcut olandezilor.

3.300 de morți în 1971, dintre care 400 de copii sub 14 ani, au dus la proteste vehemente pentru străzi mai sigure. Și hipioții anilor 1970, când activismul și nesupunerea civică erau la ordinea zilei în tot Occidentul, au fost cu atât mai aprigi în Olanda. Peste toate s-a suprapus în 1973 criza petrolului, ce a cvadruplat prețul combustibilului. Țara s-a blocat. Până și politicienii s-au reorientat.

Den Uy, primul-ministru din acea vreme, și-a îndemnat concetățenii să-și schimbe obiceiurile de consum pentru a nu mai depinde pe petrol. Pentru a economisi carburant au fost introduse duminicile fără mașini sau zonele permanent pietonale din centrele orașelor. Și au continuat protestele pe tema: mașina ucide oameni și mediul.

Încet, încet s-a cristalizat o voință politică la nivel național și local care a catalizat schimbarea către alternative sustenabile la transportul motorizat. Pionierii au fost în anii 1970, primăriile din Tilburg și Haga, care au început să experimenteze cu circuite care să încurajeze oamenii să reapuce bicicleta de coarne. Urbaniștii lor au gândit o infrastructură pe picior mare, din bani publici, cu primele circuite de biciclete complet separate de traficul de mașini. Mersul pe biciclete a crescut imediat, cu 75% în prima urbe, respectiv, 30% în a doua. Celelalte orașe din Olanda s-au grăbit să le prindă din urmă.

Această schimbare către bicicletă și către verde s-a născut din conjuncția fericită dintre 1) o societate civilă puternică și dedicată, cu protestatari ce au dat adevărate bătălii cu guvernul, și 2) de cealaltă parte a baricadei, birocrați vizionari (de exemplu: în noua direcție nu numai că au încetat construcția de autostrăzi urbane și demolarea de clădiri istorice, dar s-a dat o lege aparent neimportantă, care interzicea construcția de mari supermarketuri la periferie, care însă în timp a dus la dezvoltare în interiorul orașului, cu magazine mici, în centru și în cartiere). Când totul e păstrat la proporții omenești, cu dezvoltarea sustenabilă pe picior mic, cu tot ce ai nevoie… la o aruncătură de băț, de la parc la berărie, de la magazin la locuințe, parcă-i mai convenabil să mergi pe jos sau cu bicicleta. Mașina devine chiar opțională. (În ultima mea săptămână aici, am simțit că nu vreau să mai ies din cartier, că nu am nevoie…)

Infrastructura e o condiție importantă, și ei chiar au una bestială, dar nu suficientă! Mai e nevoie de câteva layere culturale, economice și etice.

În Olanda înflorește o cultură a încrederii, coeziunii și libertății. Aici bicicleta e cea mai rațională decizie de transport.

Rațională și pragmatică, dacă te uiți la costuri: de bani (s-a calculat că doar din costurile de întreținere a unei mașini poți să îți iei o bicicletă scumpă o dată la 2 luni), de timp (10 euro de zi, calculați într-un studiu făcut la Universitatea Amsterdam), de sănătate, de mediu.

Dacă nu ești un as al bicicletei, și eu nu sunt (oh, de câte ori mi-au tremurat genunchii, soneria și ghidonul pe la câte o intersecție mai aglomerată), sau dacă ești o mămică grijulie care se opintește la un landou pe roți, cu doi copii sub copertină, un vehicul de-alea care ocupă mult spațiu pe pistă, cu manevrabilitate mică, păi, nene, aici ești sigur că ceilalți din trafic, cicliști, șoferi și pietoni deopotrivă, îți vor arăta respect, înțelegere. Nu te claxonează nimeni chiar dacă își pierde verdele la semafor. Lumea e tolerantă, realistă, vede că asta e situația și se mulează pe ea. Ca la condițiile meteo…

Încălecată sau parcată. Răzleț sau în lanuri nesfârșite. Bicicleta e omniprezentă! Iar infrastructura ciclistică este aproape perfectă, cu 37.000 km de piste, unele dintre ele având un trafic de 35.000 de biciclete pe zi. Cea mai mare parcare de profil poate găzdui 25.000 de biciclete. Foto: GETTY

Bicicleta e și un element de egalitarism și de coeziune, căci olandezilor le place să pedaleze împreună, pot fi astfel fericiți împreună… Pe bicicletă ești mai sociabil. De voie, de nevoie, fără cușca izolatoare a mașinii, e încurajată interacțiunea cu ceilalți și asta duce, tot de voie, de nevoie, la civilitate, politețe, făcut cu mâna sau zâmbet, spart gheața în discuții care nu s-ar fi întâmplat niciodată fără bicicletă.

Apoi probabil mai e și o chestiune de afinitate religioasă. Bicicleta – simplă, sobră și ieftină – e pe gustul calviniștilor, un element nivelator suplimentar într-o societate cu un etos de egalitarism pronunțat. Într-un oraș și așa fără fițe vizibile. Cu lume relaxată, într-o civilizație așezată, cu rădăcini istorice în decență și educație, unde nu prea simte nimeni nevoia să se facă mai mare decât e. Ba dimpotrivă, cu cât mai bogat e omul, cu atât e mai discret, mai la locul lui, pe o bicicletă banală care se pierde în mulțime… Cu cât e mai sigur de sine, cu atât mai mică e nevoia să fie țipător, să afișeze ostentativ ce are. Până și familia regală, de la regina Wilhelmina, străbunica actualului suveran, folosesc bicicleta și se lasă fotografiați pe două roți, ca un simbol al normalității. Și la fel primul-ministru, miniștrii, toți merg la job pe bicicletă…

Și nu în ultimul rând e senzația asta de control, de libertate, de mișcare, de suplețe, de alegere fluidă în fiecare moment, dreapta sau stânga, în funcție de ce îți iese în cale.

Amsterdamul e un mix fericit de natură și urbanism inteligent, de disciplină și relaxare, de sofisticare și pragmatism, de seriozitate și de toleranță.

– Tolerață pe dracu’!, mi-a temperat oda un indian hindus mai în vârstă cu care am împărțit într-o seară, înainte de o furtună cu grindină, aparatele de exerciții de lângă locul de joacă din fața blocului. Născut și crescut în Africa de Sud, avea olandeza ca limbă nativă și o cultură generală serioasă, cu cunoștințe impresionante inclusiv despre România.

„Sunt în Amsterdam de peste 15 ani. La început așa am crezut și eu, ca tine… Și e, într-adevăr, un oraș bun de trăit. Pentru localnici. Ca expat, da, poți trăi aici dacă te ții strict de reguli. Ei însă nu-s tocmai prietenoși cu expații, care reprezintă mai puțin de 10% din populația țării. Și nu-s chiar toleranți cum zici tu. Jointurile din coffyshop-uri sau fetele în vitrinele din cartierul roșu… alea-s pentru turiști. N-o să vezi un olandez că…”

Sunt tineri, frumoși, și par atât de împreună, radiind o bucurie împărtășită într-un oraș care amestecă fericit disciplina și relaxarea, sofisticarea și pragma-tismul, natura și urbanismul. Foto: GETTY

Majoritatea blocurilor-vilă din zona estică a Amsterdamului, pe care o știu ca-n palmă, au 2-3 niveluri, cu apartamente mici, cochete și cu balcoane minuscule. Și ferestre-vitrină aproape peste tot, fără perdele, de vezi în casa omului dintr-o parte până în cealaltă.

La etajul 1 din blocul de vizavi, în oglindă cumva față de camera unde dorm, e un cuplu de tineri. Îi văd din pat. Destul de apropiate șirurile de blocuri, sub 30 de metri….

Seara ies pe balconaș și fumează împreună. Stau acolo până noaptea târziu, uneori, când e foarte frig, se înfololesc bine. Doar stau și vorbesc. Sau mănâncă. Sau beau o bere. Sau mai multe. Sau un pahar de vin cu picior înalt. Sau se uită la felinarele din stradă și la noapte. Și la șirul bicicletelor legate în fața blocului.

Mână în mână, tâmplă lângă tâmplă. Sunt tineri, frumoși, și par atât de… împreună, radiază o fericire liniștită, împărtășită. Din toată lumea asta mare, acesta e locul unde mi-ar plăcea să trăiesc. Ca ei. Aici. Acum. Indiferent de ce zicea, probabil pe bună dreptate, indianul.

Prin alte părți am văzut pe pielea mea cum anii de hamac petrecuți în relaxare, într-o climă plăcută, nu duc la fericire durabilă, ci la lene, plictiseală și blazare. O lună în Amsterdam m-a învățat că există o formulă de antidot eficient. Formula olandeză presupune asumarea unui mozaic natural de ordine și relaxare, întru flexibilitate, optimism și tenacitate în fața provocărilor vremii și ale vremurilor, pentru formarea caracterului unui tip de om, ca o lună în creștere.

Citește și

Escală în Amsterdam. Prinde gustul metropolei olandeze dincolo de terminal

Utrecht – Coup de foudre olandez

Amsterdam iarna. Un weekend de poveste

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*