Omanul pe bicicletă

Foto: Ionut Florea

Un cuplu de tineri aventurieri români explorează acest tărâm al contrastelor.

Text: Ana Hogaș

Un hoitar e singurul martor al evenimentelor de pe creasta Muntelui al-Hazimah. Ciocul are deja curbura unei arme desăvârșite, iar aripile peste 1,5 m în deschidere, dar coloritul neuniform al penajului îi trădează vârsta juvenilă – mai sunt ani buni până când cenușiul va fi înlocuit de albul regal al adulților. Prezența unui vultur egiptean în acest loc e la fel de neverosimilă ca și a noastră – dar așa-numitul hoitar alb, prădător teribil, amenințat cu dispariția în multe dintre teritoriile native, a găsit de curând un habitat stabil în nord-estul Omanului, în rezervația naturală al-Sareen. Aici peisajul e de început de istorie – Jurasic sau Cretacic timpuriu, spun savanții – și într-adevăr exuberanța geologică este irezistibilă pentru aventurieri.

De ieri, eu și Ionuț avansăm prin deșertul alpin. Munții își înalță spinările de dinozauri împotriva soarelui necruțător. Dacă pe coasta seducătoare a atât de albastrei Mări a Arabiei aerul umed și sărat răsfață palmierii, aici albia wadi-ului, așternută cu grohotiș orbitor, e întreruptă doar accidental de tufe pitice de scaieți sau arbori de acacia. Niciun suflet, doar tânărul hoitar care planează tăcut deasupra noastră. Am lăsat de mult în urmă ultima așezare, două case aciuate de la intrarea în Wadi Amdah. E liniște deplină. Ne auzim respirația gâtuită și pietrele care ne crapă sub talpă. De câteva ore panta nu mai îngăduie pedalatul și suntem nevoiți să ne împingem bicicletele. „Hai să campăm acolo”, propune Ionuț, arătând o zonă plată, fără pietre. Aflată pe buza prăpastiei, cu o panoramă asupra văii aride, ar putea fi un loc de tabără spectaculos, dacă cincizeci de metri mai sus o enormă cicatrice de piatră nu ar curma ceea ce pe harta noastră este marcat ca fiind drumul înainte. Este pentru prima dată într-o expediție când va trebui să facem cale întoarsă. Căci ravena nu face avansarea mai dificilă, o face imposibilă.

A doua zi la prânz suntem înapoi la gura wadi-ului și oprim la fântâna de lângă cele două case singuratice. În timp ce ne refacem rezervele de apă, în spatele zidului de piatră tencuită și văruită în alb apare o tânără care insistă să ne apropiem. O meșă de culoarea smoalei îi atârnă de sub voalul de un roșu aprins imprimat cu iriși galbeni și la încheietura fină a brațului îi strălucește o brățară îngustă din aur. „Hai la o cafea!” strigă Zubaida. Nu vorbim araba, dar accentul indică chiar și unor urechi neexersate ca ale noastre că tânăra ni s-a adresat într-un dialect diferit de ce se vorbește la oraș, iar numele universal al cafelei și faptul că nu ne aflăm pentru prima dată într-o țară arabă ne ajung să pricepem generoasa invitație. Câteva minute mai târziu ni se așterne o rogojină la umbra unui acacia uriaș. Alături se află o casă fără etaj și o anexă care adăpostește bucătăria, iar în copac sunt agățate legături din pânză care răspândesc arome intense de ierburi sălbatice.
Sosește o a doua tânără îmbrăcată în portocaliu, însoțită de o femeie între două vârste, cu trupul subțire înfășurat într-un voal verde și cu un termos în mână. Un cercel în formă de floare îi acoperă aproape în întregime nara dreaptă, iar sub fruntea brăzdată de riduri sclipesc doi ochi identici cu cei galeși ai Zubaidei: „Shamsa”, ne întinde mâna femeia, în chicotelile jucăușe ale celor două fiice. Între timp, pe rogojină au fost înșirate două cești minuscule de porțelan decorate în interior cu câte o semilună aurie. Lângă ele, un castron plin cu cele mai delicioase curmale pe care le-am mâncat vreodată și o tavă cu pâine crocantă, subțire ca pergamentul. Shamsa ne umple și ne înmânează pe rând ceșcuțele –  conform tradiției, cafeaua este preparată după o tehnică specială care îi dă culoarea aurie și aroma puternică și se servește neîndulcită, întotdeauna alături de curmale – o combinație care face minuni pentru rezervele noastre de energie, epuizate în ultimele două zile pe munte. Ceșcuțele ne sunt reumplute constant cu o simplitate aproape ceremonială și ne simțim ca acasă.

Suntem în Oman, un tărâm al contrastelor, care pare desprins din basmele celor O mie și una de nopți. Îndrăzneala călătorului care îi calcă granițele poate fi răsplătită cu una dintre cele mai complete experiențe, oricare ar fi itinerarul ales. Eu și Ionuț am început tura de zece zile în capitala Muscat, pe bicicletele cu care am sosit direct din cea mai recentă expediție IntoTheWorld, în care am traversat China și o parte din Asia de Sud-Est. Minunate desene rupestre descoperite în nord-vestul țării atestă prezența omului în zonă încă din Epoca de Piatră, adică de acum mai bine de 8.000 de ani. După o scurtă perioadă sub dominație persană, Omanul a devenit una dintre primele națiuni care au trecut la islam, jucând un rol important în introducerea noii religii pe coasta de est a Africii. Colonie portugheză timp de un secol și jumătate și protectorat britanic în secolul al XIX-lea, Omanul nu a fost niciodată colonizat în întregime. Localnicii au știut dintotdeauna să interpreteze influențele străine în propriul avantaj.
Capitala este cel mai bun exemplu: deși e cel mai mare port natural din lume, Muscatul păstrează aerul relaxat și confortabil al unui oraș provincial. Chiar și atunci când valorificarea rezervelor de petrol a declanșat o dezvoltare economică explozivă, urbaniștii au ales să păstreze țesutul existent și să dezvolte orașul pe orizontală, de-a lungul coastei. Geografia a fost radical transformată ca să facă loc infrastructurii excepționale, fără să compromită estetica tradițională care celebrează simplitatea. Cartierele rezidențiale și edificiile reprezentative – noua clădire a Operei, Marea Moschee, palatul sultanului Qaboos, chiar și mall-urile destinate cumpărăturilor și distracției – rămân într-un dialog elegant cu peisajul: din orice punct al orașului, muntele umple orizontul, oferind un fundal minunat pentru siluetele albe ale construcțiilor. Dar pe lângă delicatele minarete ale moscheilor, panorama capitalei conține numeroase forturi datând din epoca lui Vasco da Gama, care povestesc despre un trecut remarcabil, când dominația iscusiților navigatori omanezi se întindea până în Zanzibar. Bărcile tradiționale cu vele sunt și azi ancorate în port, dar nu își așteaptă sacii cu mărfuri și condimente, ci amatorii de croaziere romantice.

În Mutttrah, bazarul Al Dhalam, unul dintre cele mai vechi souq-uri din lumea arabă, a fost modernizat, iar de-a lungul cornișei, la parterul fostelor locuințe ale comercianților, au fost amenajate mici cafenele tradiționale. Costumul popular omanez este unul dintre cele mai frumoase indicii că identitatea națională este viguros ancorată în tradiții tribale străvechi. Din cafenelele sofisticate ale capitalei până în cele mai modeste cătune din munți, bărbații poartă impecabile dishdasha albe sau pastelate, iar pe cap o kummar, tichia brodată omaneză peste care uneori este înfășurat un batic din lână sau bumbac numit muzzar. Pumnalul tradițional khanjar, simbol al eleganței masculine, este încă prezent pe tarabele din souq, însă este purtat doar în cadrul ceremoniilor speciale. Portul femeilor este conservator în capitală, însă modesta abaya de culoare neagră este abandonată în mediul rural pentru văluri multicolore ca al Zubaidei, bogate în broderii manuale și accesorizate cu bijuterii complicate din argint. Respectul pentru tradiție este asociat cu toleranța față de străini: la țară și la oraș porțile gospodăriilor se deschid larg în fața noastră și nicăieri nu este mai savuroasă întâlnirea cu spiritul cosmopolit al acestei națiuni decât în fața meselor întinse. Biryani-uri, orezul basmati și pâinea în variante nenumărate vorbesc despre influențe sosite din Africa și de pe Drumul Mătăsii. Dacă ziua aparține condimentelor și tehnicilor orientale de preparare a bucatelor, noaptea este înmiresmată de enormele spații verzi care leagă cartierele, toaletate de grădinari din Punjab în grădini geometrice de curmali, rododendroni și regina-nopții. Nu mai puțin de două milioane de lucrători sezonieri sosiți mai ales din India, Pakistan și Bangladesh trăiesc alături de omanezi, a căror reverență față de tot ceea ce este tradițional încurajează purtarea turbanului și șalvarilor de acasă și în rândul emigranților.

În căutarea acestui Oman divers, tolerant și totodată misterios, părăsim zona estică a Masivului Al Hajar, care desparte platoul central de coastă, și o cotim către vest. La finalul zilelor sisifice în care explorăm soluții de traversare a cvasi-virginului Masiv Jabal Bawshar, ne oprim pentru câteva clipe în vârf de munte să admirăm turcoazul mării, apoi facem un popas în brutăria din primul sat, unde lipii fierbinți ies din cuptorul tandoori, apoi sunt unse cu ghee auriu și servite cu kefir proaspăt. Fiecare dumicat e o explozie de senzații care ne transportă în copilărie, în lumea populată de comori dulci și sărate din bucătăria și grădina bunicii. În zori începem să urcăm către faimosul Jabal Shams, Muntele Soarelui. La 2997 m altitudine, acesta este unul dintre cele mai înalte vârfuri din Peninsula Arabă și unul dintre cele mai pitorești locuri din Oman. Ne abatem însă din drum prin Samail, un orășel celebru pentru curmalele de consistența mierii zaharisite, pe care se spune că primul discipol al lui Mohamed, fiu al urbei, i le-ar fi oferit Profetului, în semn de devotament. Zăbovim cât să onorăm invitația la prânz a unui profesor de cultură islamică. Issa ne așteaptă cu masa pusă și suntem poftiți într-un salon parfumat cu mosc, serviți cu apă sfântă de la Mecca, apoi cu cele mai alese bucăți de pește proaspăt. Mâncăm din aceeași tipsie cu întreaga familie, într-o armonie care transcende originile noatre atât de diferite. Servite la începutul și apoi la finalul mesei, curmalele se dovedesc demne de legendă. „Tradiția noastră cere ca fiecare masă să se încheie cu șapte curmale”, ne spune Issa. Mirosul dulce al curmalelor umple camera și întind mâna să mă servesc, încercând să nu tulbur somnul mezinei familiei, care mi-a ațipit în poală. „Chiar dacă n-am trăit până acum împreună”, rostește ceremonial Issa înainte de a-și lua rămas-bun, „faptul că ne-am întâlnit și că am împărțit această masă ne unește pe vecie”. Mohamed, fiul mijlociu al gazdei, are 16 ani și insistă să ne însoțească până în oaza Nizwa, de unde continuăm singuri. Fosta capitală este astăzi un oraș vibrant care adăpostește cel mai amplu și mai bine conservat fort din țară. De pe terasa turnului Jabal Shams, cu diametrul de 36 m, arată ca locul de joacă al unor uriași.

Ne oprim să fotografiem citadela de lângă Al Hamra. Masivul Al Hajar se bucură de un microclimat propriu și astăzi o ploaie ușoară face oaza alpină să erupă în verde. Chemarea muezinului răsună dinspre noua vatră a satului, instalată dincolo de wadi, și dintr-odată siluete de țărani înveșmântați în dishdasha imaculate fac lanul de orez să freamăte precum un stol de păsări. Pustii în cea mai mare parte a anului – wadi-urile îndeplinesc de secole funcții vitale pentru omanezii din mediul rural: pe secetă sunt drumuri de-a curmezișul unor teritorii vaste din interiorul țării; când plouă devin loc de scăldat și spălat rufe. Rugăciunea de seară marchează și terminarea zilei de studiu. Suntem depășiți de câteva autobuze încărcate cu școlari care ne fac cu mâna, apoi rămân cu obrajii măslinii presați de geamurile mașinii, urmărindu-ne cu privirea. Câțiva băieți coboară în Wadi Ghul – unele surse îl menționează în treacăt ca pe un cătun părăsit, însă cele câteva case risipite printre tarlalele sterpe adăpostesc aproape o sută de familii. Până să-i prindem din urmă, școlarii au dat dishashele pe echipamentul de fotbal și au încins o miuță pe care o întrerup doar pentru un concurs ad-hoc la ghidonul bicicletelor noastre. Fugăriți de apus, suntem nevoiți să ne scurtăm șederea și să refuzăm invitațiile la cafea; dar Marwan, un puști de 8 ani cu ochi de prinț arab, nu acceptă cu ușurință un refuz. „Când vă întoarceți de pe Jabal Shams?” întreabă Marwan. „Peste două zile”, îi spun. „Atunci peste două zile vă aștept la mine acasă la o cafea.”

Odată ce terasele dințate ale caselor din Wadi Ghul dispar în aerul saturat cu praf din apus, se așterne din nou tăcerea. Pedalăm la deal, și metru cu metru ni se dezvăluie adevăratul suflet al muntelui. Urcușul e brutal, dar peisajul ne răsplătește. Osteniți, dar încă alerți, zărim poate cel mai nepământean loc de campat, și după ce escaladăm o faleză, decidem să ne instalăm tabăra în această „margine a Istoriei”, cum o botează Ionuț.

Ne reluăm urcușul odată cu zorii. Asfaltul se oprește la 27 km de vârf. Uneori panglica de pietriș se îngustează și încinge atît de strâns muntele, încât drumul pare să se înfunde în nimic, iar la fiecare ac de păr întoarcem capul către o vale cu abrupturi neverosimile. În vârf, genunchii încep să ne tremure din pricina epuizării fizice și a spectacolului geologic: supranumit Marele Canion Arab, hăul dantelat din Jabel Shams înghite toată lumina soarelui și o aruncă înapoi în cer, desfăcută într-o cacofonie de culori.

Spre seară coborâm prudenți la altitudine mai joasă, pentru a evita gerul crâncen de peste noapte, iar a doua zi la prânz facem deja schimb de adrese în salonul lui Marwan. Ne salută și alți membri ai familiei: Arwa, sora mai mare, ni se alătură cu dezinvoltură la cafea, fără să-și mai acopere cosițele. Am învățat deja că în Oman, unul dintre cele mai liberale state arabe, tradiția nu e conținută în gest, ci scrisă în suflet, dar tot mă înduioșează delicatețea cu care Marwan mă prinde de mână și îmi leagă la încheietură o brățară împletită din lână aspră de capră, în alb, verde și roșu, terminată în stil tradițional cu un ciucure. A venit ceasul să ne luăm rămas-bun. De emoție, ascund tremuratul mâinilor în buzunare, dar cu dreapta nimeresc peste o formă familiară: cuțitul cu lama ascuțită de carbon, pliată în mânerul lustruit de un artizan francez dintr-o singură bucată de mesteacăn – tovarășul meu de nădejde care m-a însoțit în toate aventurile din 2011 și până azi, la bine și la greu, din Africa până în Asia. Acum a sosit timpul să slujească un nou stăpân – un copil cu ochi stranii din clanul Al Naa’bi.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*