Hotel Cișmigiu (II)

Al doilea episod din propria versiune de Voyage autour de ma chambre are loc în camera 307 din Hotel Cișmigiu.

Mi-am propus să-i calc pe urme lui Xavier de Maistre, aristocrat din secolul al XVIII-lea, pictor, soldat și autor al unei cărțulii care a devenit celebră: Voyage autour de ma chambre. (Mai multe despre acest proiect aici). Dar conștient că voi merge cu pași mărunței pe urme de gigant, mi-am luat drept cârjă pentru inspirație camerele a patru dintre cele mai de poveste hoteluri bucureștene. Al doilea episod din propria versiune de Voyage autour de ma chambre are loc în camera 307 din Hotel Cișmigiu.

Pfui, ce minunăție! Dar aici aș putea să gătesc sau să dau o petrecere, sau pur și simplu să trăiesc cu adevărat! Mi-am trântit bagajele (geacă și genta de laptop) pe masa din bucătărie. Ceva m-a atras în mod inexplicabil tocmai aici…
307 nu seamănă deloc cu o cameră de hotel obișnuită. Îmi pare că am intrat în apartamentul modern al unor tineri manageri corporatiști care și-au făcut un cuib spațios după chipul și asemănarea lor. Mobilier cu aer funcțional, totul în tonuri neutre de gri, aerisit, minimalist, modern. Ca tablourile de pe pereți.
Un hol care duce în dormitor, în dreapta baie, în stânga bucătărie utilată într-un capăt de living. La celălalt – două balconașe cochete care dau în Bulevardul Elisabeta. Cred că o să mă simt bine aici.

M-am lăsat furat de entuziasm și m-am abătut de la rutina mea. Dar gata cu prostiile: atacăm halat și aer condiționat. Hmm … surpriza continuă. Nu am găsit nicăieri pufoșonia albă de halat cu care m-am obișnuit în celelalte hoteluri. O să improvizăm ceva. Oricum, post-gustul surprizei e minunat! Simt că miracolul se prelungește.

Înainte să mă cazez la Hotel Cișmigiu, n-am putut rezista tentației de a fura puțin startul la sărbătoarea primăverii cu o plimbare prin Parcul Cișmigiu. Prea era o explozie de frumos afară. Da, explozie zic, și bine zic: explozie de lumină caldă și atât de strălucitoare, că ți se închid ochii, explozie parfumată de alb și roz de la florile de corcoduș și merișor, explozie de verde crud în pletele grăbit-înfrunzite ale sălciilor și verde închis în covorul de iarbă, explozie de porumbei fără număr speriați de goana unui moșuleț cu cască galbenă pe trotinetă electrică. Am fost de multe ori în Cișmigiu, dar nu țin minte o altă dată când mi-a priit așa de bine. Mai spre ora prânzului, când peste alei a prins să crească o maree calmă de pensionari și oameni ieșiți la plimbare, atenția mi-a fost distrasă, momentul magic s-a pierdut…

***
Mi se pare tot mai evident că nu atât locul e relevant la o călătorie, cât dispoziția călătorului. Conform filozofului Alain de Botton, în a sa The Art of Travel, receptivitatea e principala caracteristică a acestei dispoziții de călătorie.

„Când suntem deschiși, ne apropiem de locuri noi fără idei preconcepute despre ce e interesant și ce nu. Îi irităm pe localnici oprindu-ne în trafic sau pe vreo străduță, pentru a admira ce lor li se pare vreun detaliu banal. Riscăm să ne calce mașina intrigați de acoperișul vreunei clădiri guvernamentale sau o inscripție pe zid. Ne fascinează un supermarket sau o frizerie. Ne holbăm la punerea în pagină a vreunui meniu. Ne pasionează straturile de istorie de sub pojghița prezentului suficient de mult pentru a ne lua notițe și a face fotografii. Acasă, unde suntem convinși că am descoperit demult tot ce era de descoperit, vedem prin lucruri cu ochi orbi. Însă dimpotrivă, când ai decis că un loc e interesant, și ești atent, realitatea îți dăruiește noi și noi straturi de valoare.”

Din balcon și din puținul pe care îl am cu mine, în mine, încerc să reînvii, măcar cu mintea, lumea lui Sameșu Dumitrache și a vecinei lui, Bibica Roseti, care pe la 1856 își aveau casele în locul unde se află azi Hotelul Cișmigiu.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, zona dintre Cercul Militar Național și Grădina Cișmigiu era punctată de case răzlețe între care se lățeau grădini întinse. Și abia prin deceniul 1880-1890 vântul cel nou al occidentalizării Bucureștiului a adus primele clădiri moderne pe bulevardul ce va primi numele reginei Elisabeta: Casa Dotațiunii Oastei (ulterior Hotel Astoria) sau Palatul Eforiei Spitalelor Civile (actuala Primărie a sectorului 5)
În 1911, inginerul aromân Nicolae Nacu Pissiota a cumpărat de la blănarul Sigmund Prager terenul pe care îl ochise pentru a ridica Palace Hotel. Pissiota a conceput doar structura de rezistență a clădirii. Vărul său, arhitectul Arghir Culina, a proiectat planul hotelului în formă de U, care permite curți de lumină și grădini verzi. Culina proiectase deja Hotelul Luvru (actual Capitol) de pe Calea Victoriei și avea să se mai ocupe de Hotelurile Negoiu, Union și Ambasador.

Palace Hotel, cu ale sale 200 de camere, a fost construit într-un singur an, în stil eclectic, cu elemente neoclasice și secesion. Avea sală de baie în apartamente, săli de lectură și de corespondență, bar și săli de biliard engleză și franceză, restaurant cu galerie superioară, bucătărie franțuzească și românească, telefon în fiecare cameră, concerte simfonice la orele de masă, omnibus-automobil la toate trenurile. Primul director i-a fost George Fabris, care mai lucrase ca „Director al Serviciului Apartamentelor și Voiagelor M.S. Regelui Leopold I (al Belgiei) și la diferite mari hoteluri europene”. Personalul era adus din Occident și vorbea, de la bucătar la cameristă, franceză, germană sau engleză.

În timpul Primului Război Mondial, după ocuparea germană a Bucureștiului, Comandamentul Militar Imperial German s-a instalat în sediul Primăriei Capitalei de pe Bulevardul Elisabeta, în imediata apropiere a Hotelului Palace, transformat în Centru pentru Răniți.

Prin anii 1920, Bulevardul Elisabeta era un fel de Broadway bucureștean, împodobit de mari săli de cinematograf. Palace Hotel avea Cinematograful Palace, ulterior denumit Bulevard Palas. Alături de cinematograf, în spații cu vitrine generoase, funcționau bodega Vega, drogheria Naum Toma & Co., librăria „Anticaria”, cofetăria Grigoriu și, pe colțul spre strada Brezoianu, franzelăria Otto Gagel, pe locul pe care se va deschide în 1941 Berăria Gambrinus, continuând tradiția de peste 40 de ani a renumitei berării a lui Caragiale de pe strada Ion Câmpineanu 4.

***
E clar, instincul nu m-a înșelat nici de data asta: de cum am intrat pe ușă, și am călcat cu dreptul, m-a izbit să constat că pantoful meu și parchetul erau într-o nuanță de cărămiziu identică.
Din nefericire pentru el, Palace Hotel a pășit cu stângul în epoca nouă. Ceva din culorile sorții lui nu s-a asortat la roșul comunist. Secera și ciocanul aproape l-au zborbit.
Palace Hotel a fost naționalizat în 1948 și rebotezat „6 Martie”, data instaurării guvernului Petru Groza (1945), primul guvern comunist al României. Tot „6 Martie” s-a numit și Bulevardul Elisabeta, până în anul 1965, când a luat numele lui „Gh. Gheorghiu-Dej”, iar fostului Palace Hotel i s-a zis Hotel Cișmigiu, după parcul din apropiere.

Până în 1985, când a fost închis din cauza degradării, în restaurantul său putea fi ascultat Aurelian Andreescu, iar printre oaspeții hotelului s-au aflat scriitorul I.D. Sârbu, istoricul Alexandru Zub, cântărețul Gil Dobrică …
Din cauza reparațiilor neglijente din 1980 și cronicizării lipsei de fonduri, clădirea a fost condamnată la ruină. Scufundarea în sinistru avea să se adâncească după ce a fost transformat, după 1989, în cămin pentru studenții de la Teatru. În această perioadă, o tânără a murit căzând de la etajul al doilea în casa liftului. În 1995, clădirea tot mai părăginită a fost închisă.

***
Mi s-a făcut frig. Afară se aud troleele uruind pe bulevard. Ori am uitat fereastra deschisă peste noapte, ori geamurile acestea de termopan sunt mai subțiri și nu izolează fonic tocmai bine. E 6.10 a.m. Aseară cred că am stat 3 ore cu lumina stinsă înainte de a adormi rumegând gândurile de arhivă de mai sus. Îmi citesc mailul cu gândul zilei de la The Enneagram Institute. E primul lucru pe care îl fac când decid să mă trezesc.
Apoi ar merge un ceai fierbinte. Pe care apoi ies să îl savurez la răcoare, pe balcon. Peste drum, la numai câțiva metri distanță, ruina unei clădiri de secol XIX: schimonosită, părăsită, nelocuită, cu un anunț mare de „For Sale” pe fațada desfigurată…

E ca și cum Hotel Cișmigiu s-ar privi într-o oglindă peste timp, cât să îi aducă aminte de la ce soartă a scăpat …
Cam așa trebuie să fi arătat și hotelul cochet în care mă aflu, înainte de 2004, când Compania spaniolă Hercesa a preluat „Sicriul”, cum i-au spus băieții de la Vama Veche în celebrul lor cântec – și a reconstruit-o.
Abia în 2012 clădirea iconică a Bulevardului Regina Elisabeta a fost readusă la splendoarea de odinioară. 60 de camere și apartamente au fost complet utilate și decorate elegant și șic în stil retro.

„La noi generozitatea e cuvântul de ordine. Generozitatea de spațiu (camerele au suprafețe cuprinse între 40 și 55 mp), generozitatea de timp (ne place să vorbim cu oaspeții noștri, să propunem, să recomandăm locuri și lucruri prin oraș) și generozitatea de atenție (pe care o dăruim oricui ne trece pragul)”, spune directoarea Georgeta Grecu. „La momentul rezervării, oaspeții nu își dau seama că, de fapt, vor sta într-un apartament, cu living (cu masă, scaune, chiar linie de bucătărie) și dormitor separat. Adesea sună la check-in și ne mulțumesc pentru că au primit mai mult decât se așteptau. Avem și facilități pentru copii foarte mici (pătuțuri, încălzitor de biberon, reductor de toaletă etc.). Plantele naturale din camere sunt foarte apreciate”, spune ea.

Tot aici se află Berăria Gambrinus, un restaurant de tip „sky”, cu terasă exterioară la ultimul etaj, un centru de conferințe cu 7 săli de reuniuni situate la etajul 1 și o parcare subterană. Clădirea este și gazdă a Institutului Cultural Spaniol Cervantes și a librăriei Humanitas.

** *
Am urcat la breakfast (care, apropo, a fost foarte pe gustul meu) înainte de ora 8. În restaurantul roz, considerat unul dintre cele mai romantice noi bistrouri din București, m-am oprit exact lângă colțul unde își aveau stația cei trei chelneri. De ce m-oi fi așezat tocmai aici? Abia la plecare mi-am dat singur răspunsul. Sunt multe zile deja de când stau mai mult singur în cameră, ca un huhurez. Mi s-o fi făcut dor de oameni în carne și oase.
La revedere, prietene 307 de la Hotel Cișmigiu, such a lovely place indeed!

Foto:  Hotel Cișmigiu

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*