Dimineţile mele malaysiene

Georgetown, capitala Insulei Penang, este locul unde se întâlnesc toate religiile lumii.

Text: Adina Brânciulescu
Foto: Palani Mohan

Rugăciunea muezinului din marea moschee Kapitan Keling din Georgetown umple văzduhul şi curtea interioară a templului chinezesc Teochew, aflat în faţa celui hindus închinat zeiţei Mahamariamman. Cei şase războinici încremeniţi pe uşa de la intrare – generali în timpul dinastiei Tang – păzesc curţile interioare, în timp ce un Buda surâzător şi gras (Budda Maitriya) este flancat pe acoperiş de doi dragoni verzi. În faţa mea sunt trei altare înalte în care sunt aliniate table ale strămoşilor, fiecare cu câte o masă de rugăciune pe care se aprind beţişoare de tămâie. Sunt aici pentru a treia oară şi, ca în celelalte dăţi, mă bucur de liniştea singurătaţii. Locul pe care-l vizitez zilnic a fost creat de comunitatea chineză Teochew, venită în timpul dinastiilor Ming şi Qing, şi, în special, după războiul opiumului. E spaţiu de venerare a strămoşilor, dar şi centru social şi cultural. În acest cuib tradiţional chinezesc m-am oprit să ascult rugăciunea musulmană. Simt că mă aflu într-un loc care musteşte de spiritualitate, într-un turn al lui Babel în care se întâlnesc şi trăiesc în pace toate religiile lumii.

Cum se naşte un oraş
Am descoperit Georgetownul în timpul plimbărilor mele matinale, undeva între orele 7.30 şi 10. De aceea, îl voi asocia cu rătăcirile mele solitare pe străzi, prin temple şi pieţe. Zona istorică a Georgetownului, oraşul-capitală a Insulei Penang, se întinde pe o suprafaţă de 109 ha şi este declarat sit UNESCO. Suficient pentru a descoperi o multiculturalitate copleşitoare care se reflectă în locuitori, stil de viaţă şi spiritualitate. Fete şi femei cu văl pe cap, figuri asiatice sau întunecate, de indieni, bărbaţi cu turbane pe cap, în pantaloni scurţi sau cu cămăşi scrobite, toţi trăiesc într-o strânsă proximitate. Deşi, ca în restul ţării, religia oficială este islamismul, în Georgetown (şi în toată insula) coexistă multe credinţe: diferite ramuri ale budismului, taoismul, religia populară a chinezilor, hinduismul, creştinismul şi sikhismul. Dacă turnul Babilonului este locul în care Dumnezeu a amestecat limbile pământului, Georgetownul este spaţiul în care se înţeleg toate religiile.

Ca să înţeleg spiritul oraşului, a trebuit să-i aflu rădăcinile. Iar când am făcut asta, am descoperit că toleranţa şi buna înţelegere fac parte din zestrea comunităţii. Penang s-a întemeiat pe un amestec de oameni, omogenizat cu diplomaţie şi viziune de un englez, căpitanul Francis Light. Prin secolul al XVI-lea era o insulă locuită de cel mult 1.000 de pescari malaysieni, unde portughezii opreau pentru a-şi reface proviziile de apă. Parte a Sultanatului Kedah, Penang avea o aşezare strategică, la intrarea nordică în Strâmtoarea Mallac, fiind un port natural pentru vasele arabe, chineze, europene şi indiene în lunile musonice. În anul 1786, a fost oferit reprezentantului englez, căpitanul Francis Light, în schimbul sprijinirii sultanului împotriva inamicilor din Burma şi Siam – pe 11 august, Light a luat în posesie în numele coroanei un loc mai mult mlăştinos, prin care bântuia malaria. Capitala a fost numită Georgetown, după numele regelui Angliei, George III. Prima aşezare a fost actuala Esplanada, acum un loc plăcut de joacă şi promenadă, unde e ridicat fortul Cornwallis. Pentru a atrage comercianţii, Light a decretat Penangul port liber. Noii veniţi puteau cere atâta pământ cât puteau curăţa. În numai doi ani, locul a atras 10.000 de oameni de rase diferite care-şi căutau norocul în comerţul cu piper, cuişoare, nucşoare si, mai târziu, zahăr şi nucă de cocos. Light a dat dreptul ca fiecare rasă să-şi păstreze particularităţile civile şi religioase, creând un climat de toleranţă şi încredere. Francis Light a murit de malarie la 54 de ani.Paradis gastronomic Bucătăria din Georgetown este condimentată, gustoasă şi, poate, cea mai variată din lume.

Plimbările mele
ÂLa primele ore ale dimineţii, oraşul este liniştit. Turiştii dorm, restaurantele şi cafenelele sunt încă închise. Nu este nici arşiţa toridă a amiezii şi nici nu trebuie să mă feresc de autobuze şi şiruri de maşini parcate incomod. De-o parte şi de alta a şoselei, se înşiră lipite unele de altele case care au la parter magazine, agenţii de turism, anticariate și ateliere. Coloanele din faţa lor creează bine-venite pasaje umbroase. Chulia, artera turiştilor şi a locurilor de cazare, este încă goală. La fel şi strada Campbell, cunoscută pentru magazinele cu leacuri tradiţionale chinezeşti. Agitaţia va începe doar pe la prânz. Localnicii sunt însă în picioare – în pieţele de peşte, la tarabe, în bazaruri, în locurile de mâncat şi la temple, iar ricşele cutreieră şoselele. Împodobite cu flori colorate de plastic, cu umbreluţe şi cu muzică de la radio, sunt dirijate din spate, de pe o bicicletă. Interzise în majoritatea ţărilor din cauza accidentelor, aici s-a ajuns la un compromis rutier; nu o dată am văzut un autobuz aşteptând răbdător în spatele unui atelaj.

De la hotelul meu de pe Chulia Street, nu-mi ia mai mult de câteva minute să ajung pe Jalan Masjid Kapitan Keling. Odinioară numită strada Pitt, după numele primului-ministru britanic din vremea lui Francisc Light, William Pitt cel Tânăr, Jalan Masjid Kapitan Keling este una dintre cele mai importante artere din partea oraşului declarată sit UNESCO. În prezent, numele ei este împrumutat de la marea moschee Kapitan Keling, iar localnicii o numesc „strada armoniei” pentru că este mărginită de biserica St. George (1818 – cea mai veche biserică anglicană din Asia), de-a lungul ei sunt temple ale indienilor musulmani şi hinduşi şi case ale clanurilor chinezeşti Hokkien – din provincia Fujian şi Teochew – din provincia Guangdong.

Cea mai mare aglomeraţie o găsesc nu departe de templul teochew, la un alt templu chinezesc, al zeiţei îndurării, Kuan Yin. Fumul de la beţişoarele parfumate se întinde ca o ceaţă deasă, afară şi înăuntru. Peste tot atârnă ornamente aurii şi lampioane frumoase, ca un cer roşu care se prăvăleşte peste mine. Trei călugări se roagă şi incatează. Locul este plin ochi şi nu îndrăznesc să intru prea mult. Cineva mă invită şi-mi face semn că pot fotografia. Între timp, îşi face apariţia un bărbat murdar, cu pantalonii unsuroşi, legaţi cu sfoară, care cred că vrea să-mi fie ghid. Tocmai refuzasem pe altul, dar cel de acum este mai abil. Mă cheamă, îmi arată colţuri ale templului, îmi vorbeşte fără să-l înţeleg şi, la final, îmi pozează cu două beţişoare în mână şi cu o ţigară în gură. Cumva, cumva, scap de el.

De aici, mă afund în colorata şi gălăgioasă comunitate indiană. În „mica Indie” găsesc de toate: filme şi muzică indiană, afişe de Bollywood, mâncare, condimente, cerşetori şi saronguri strălucitoare. Aici, pe strada Queen (Lebuh Queen), s-au stabilit locuitorii din sudul Indiei. S-au aşezat ca la ei acasă şi au ridicat un templu dedicat zeiţei Mahmariamman, căreia i se roagă pentru îndrumare în vremuri de restrişte. Prima oară l-am văzut seara, iar imaginea lui m-a înspăimântat. Luminat de jos în sus, turnul (gopuramul), cu cele 38 de figuri de zei, îmi părea ameninţător. În dimineaţa asta, îl văd altfel. Zeii cu feţe de elefant şi cu multe mâini nu mai arată atât de neîndurători, iar dantelăria colorată de basoreliefuri a gopuramului mă lasă mută de uimire. Construit în 1883, este cel mai vechi templu hindus din Georgetown.

Locul unde se întâlnesc toate lumile
Oamenii care au venit aici au adus cu ei şi festivalurile, şi motivele de bucurie. Urmaşii lor, printre care mă plimb acum alene, le-au păstrat – în decursul unui an, fiecare comunitate are ceva de sărbătorit: Anul Nou chinezesc; Chap Goh Meh (ultima zi a anului nou lunar care coincide cu ziua chinezească a îndrăgostiţilor; acum, tinerele nemăritate adună tangerine pe care le aruncă în apa, în speranţa că viitorii soţi le vor găsi); Thaipusam, un festival al comunităţii indienilor tamil; naşterea zeiţei îndurării (Kuan Yin); Hari Raya Puasa, care marchează încheierea Ramadanului la musulmani; Wesak Day, ziua lui Budda, cel mai important festival budist; Ziua Naţională; Crăciunul creştin; Deepavali, festivalul luminilor la hinduşi şi sikhişti.

Din mica Indie, pe strada Queen (Lebuh Queen) nu mai e decât vreo jumătate de oră de mers agale până la Esplanada. Cu cât mă apropii mai mult de locul în care a avut loc geneza oraşului, peisajul se schimbă. Colonialiştii britanici au preferat să-şi ridice instituţiile în zone „aerisite”, cu vedere la mare, spre extremitatea estică, în apropierea bisericii anglicane. Spaţiile verzi sunt largi, şoselele au câte patru benzi pe sens. Biserica St. George, palatele impresionante ale administraţiei engleze, marele turn cu ceas al reginei Victoria, înalt de 60 de picioare – fiecare picior reprezentând un an din domnia ei –  ruinele moderne ale Cornwallis (cu figuri de carton în care să te pozezi, peluze şi bare de aluminiu), toate îmi amintesc că, deşi în Malaysia, mă aflu pe tărâm britanic, la origine.

Amestecul de stiluri merge şi mai departe. Peste casele şi clădirile vechiului Georgetown, văd zgârie-norii din sticlă ai noului oraş. La doar 10 minute de Lebuh Campbell este un mall uriaş, cu două corpuri care comunică prin pasaje supraterane. Zona carosabilă se lărgeşte considerabil şi devine greu de traversat din cauza rarităţii trecerilor de pietoni şi a semafoarelor, care urmează, acolo unde există, reguli arbitrare. Dar un chinez bătrân îmi arată calea: se fac 20 de minute de când stau pe marginea şoselei-autostradă, înspăimântată de imaginea a opt benzi aglomerate pe care trebuie să le strabat, când trece pe lângă mine. Fără grabă, ca un balerin printre maşini, strecurându-se, făcând piruete, dansând cu vehiculele care îl ocolesc fără să-l atingă sau să-l claxoneze. Îi urmez exemplul.

Drumul spre casă
Timpul a trecut repede. Căldura începe să mă moleşească – o simt până-n moalele capului, precum arşiţa care-l lovea în creştet, ca o sabie, pe colonelul Lawrence, al lui Mircea Eliade. Caut locurile umbroase şi lungesc pasul. Depăşesc biserica anglicană, devenita orbitor de albă, fac slalom printre maşinile şi trecătorii din Mica Indie (în faţa templului hindus, câţiva cerşetori imploră mila, în plin soare) şi o iau pe Chulia, spre casă. Din minaretul moscheei Kapitan Keling, şi dintr-o altă moschee, apropiată, se înalţă rugăciuni cântate către Allah.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*