Pe urmele lui Michelangelo

Dacă dai deoparte maşinile, scuterele şi antenele, Florenţa seamănă foarte mult cu ceea ce era pe vremea când Michelangelo umbla pe străzile ei.

Florenţa va fi pentru totdeauna a lui Michelangelo. La mai bine de 400 de ani după moartea artistului, prezenţa lui încă învăluie acest oraş multiubit din inima Italiei. Măreţia lui scoate în evidenţă, operele lui îl domină.

Text: Lorenzo Carcaterra
Foto: Sisse Brimberg şi Cotton Coulson

E imposibil să te plimbi prin piaţete sau pe străduţele înguste – pe lângă magazine cu firme celebre, care vând poşete din piele lucrate manual, costume la comandă şi încălţăminte din cureluşe împletite – fără să simţi că acest oraşeste subjugat de omul pe care localnicii încă îl numesc „Divinul”. „Michelangelo a fost un florentin în cel mai pur sens al cuvântului”, spune Paolo Murino, un „michelangelofil” care a citit toate cărţile pe care le-a găsit despre el în italiană. „A fost mai mult decât un artist decis să îşi lase amprenta asupra operei şi epocii sale. Ca orice bun florentin, a fost şi un om de afaceri. A înţeles că metoda cea mai bună prin care îţi poţi face operele să dăinuie este să le vinzi şi să-ţi fie amplasate în cele mai vizibile zone din oraş. Lumea îl iubeşte pentru arta lui. Florentinii îl mai iubesc şi pentru ce a adus dintotdeauna oraşului lor: bani şi prestigiu.”

Am rămas fascinat de Michelangelo Buonarroti încă din adolescenţă, când am vizitat Florenţa prima dată, aterizat direct de pe străzile din Bronx. De atunci, m-am întors aici de zeci de ori – suficient de des ca să consider acest oraş a doua mea casă. După fiecare vizită, am plecat şi mai impresionat de viaţa şi opera geniului introvertit care a influenţat profund acest oraş cu talentul şi capodoperele sale. Dar nu m-am mai gândit până acum să privesc oraşul prin ochii maestrului, să-l vizitez de parcă el ar fi cu mine, mi-ar călăuzi paşii, luminându-mă asupra frumuseţii dezordonate a acestui minunat exponat renascentist.

Dacă vrei să-l vezi pe Michelangelo în Florenţa – de la tabloul liric Tondo Doni: Sfânta Familie, considerat prima sa capodoperă şi expus în Galleria degli Uffizi, până la Biblioteca Laurenţiană, îmbrăcată în lambriuri de lemn, pe care tot el a conceput-o pentru Basilica San Lorenzo – vei păşi pe urmele unui om extraordinar. Desigur, o parte dintre operele lui sunt întinate de intervenţii moderne. Dar lăsând deoparte maşinile, scuterele şi antenele, Florenţa seamănă foarte mult cu ceea ce era pe vremea când Michelangelo străbătea străzile. Cei mai mulţi dintre prietenii mei de la Florenţa vorbesc despre Michelangelo în termeni personali, de parcă ar fi un membru al familiei. Toţi par să ştie ceva despre Buonarroti care e al lor şi numai al lor. El e superstarul, tratat la vremea lui „ca şi când ar fi fost mare vedetă rock”, spune prietena mea, Maria Mallardi, un adevărat connaisseur în materie de Michelangelo. „Era recunoscut pe orice stradă, dar niciodată nu arăta că vede privirile fixe sau capetele care se înclinau respectuos. Prefera să lase munca lui să vorbească; era ca şi cum ar fi ştiut că va rezista la proba timpului, care avea să-l transforme dintr-un simplu om într-o legendă.”

Mi-am început turul din locul unde se află una dintre primele lucrări cunoscute ale lui Michelangelo: biserica Santo Spirito din secolul al XV-lea, concepută de florentinul Filippo Brunelleschi, care a creat şi cupola uriaşă ce încununează Duomo, catedrala din centrul oraşului. Găsesc lucrarea în sacristie – un crucifix simplu de lemn pictat, dominat de un Christ care îşi acceptă moartea, comandat la vremea când se spune că Michelangelo avea 17 ani. Descoperită de istoricii de artă în 1963, lucrarea este elementară, neoferind ochiului meu niciun indiciu asupra marilor opere care aveau să iasă mai târziu din mâna creatorului său. Michelangelo însuşi s-a grăbit să-l plaseze la justa lui valoare. „Se pare că a venit să o vadă o singură dată”, îmi spune un ghid de la biserică. „S-a uitat puţin la ea, apoi s-a îndepărtat. Era convins că putea face lucruri mai bune. Se zvoneşte că nu s-a mai întors niciodată să se uite la acest crucifix şi că schimba vorba dacă se pomenea de el, în prezenţa lui.”

Fermentul creator al Florenţei medievale a dezlănţuit geniul acestui tânăr născut pe 6 martie 1465 în sătucul florentin Caprese. Se pare că acest al doilea din cei cinci fii ai familiei a demonstrat o fire independentă  încă de la o vârstă fragedă. Tatăl lui, un mic moşier, voia să-l vadă făcând o profesie tradiţională, dar băiatul s-a împotrivit cu încăpăţânare. În schimb, a devenit ucenicul lui Domenico Ghirlandaio, unul dintre cei mai influenţi artişti din oraş, la vremea respectivă. „Nu a trecut mult timp şi elevul şi-a întrecut maestrul”, îmi spune Mallardi. Ne aflăm la Casa Buonarroti, devenită acum un muzeu dedicat lui Michelangelo, pe Via Ghibellina nr. 70 (lângă Piaza dei Ciompi). Michelangelo a cumpărat casa în 1508, dar a locuit aici foarte puţin timp. „Prefera să trăiască fără grija de a-şi asigura masa şi casa”, îmi spune Mallardi, în timp ce ne plimbăm pe coridoarele înguste şi urcăm scările vechi. În casă sunt expuse multe opere ale lui Michelangelo, inclusiv una dintre primele, Madona pe trepte, un basorelief influenţat de Donatello, şi o machetă de lemn cu proiectul lui pentru biserica San Lorenzo. Mai sunt expuse şi opere ale altor arişti care îi redau pe Michelangelo, operele acestuia, dar şi operele de artă ale familiei Buonarroti. Mobilierul de secol al XVI-lea pare mic şi delicat, zidurile de piatră sunt răcoroase la atingere, iar papucii şi bastonul maestrului se odihnesc într-un colţ. Aproape că îl văd croindu-şi drum pe Via Porta Rossa către primăria oraşului, Palazzo Vecchio.

„Mă întreb ce părere ar fi avut el despre toate astea”, spune un bărbat care stă în stânga mea şi vorbeşte în dialectul florentin, dar nu cu cineva anume. „Papucii lui ca exponate, iar marile lui opere de artă vândute ca magneţi de frigider şi semne de carte… Tot ce a muncit el din greu să transforme în artă, redus la nişte nimicuri de păcălit turiştii. Ştiaţi că există o piazza de unde poţi să cumperi chiloţi bărbăteşti cu fundul lui David imprimat pe ei?”

*

Casa a rămas în proprietatea familiei Buonarroti până în 1858, când un moştenitor, Cosimo Buonarroti, a donat-o publicului. „În general, Michelangelo folosea proprietăţile imobiliare ca pe o investiţie”, remarcă Mallardi. „S-a îmbogăţit considerabil de pe urma numeroaselor case pe care le-a cumpărat în Florenţa.”

Împreună cu Mallardi, mă îndrept către Ponte Vecchio, podul construit acum 665 de ani, care încă slujeşte drept principalul loc de întâlnire pentru florentini şi turişti deopotrivă. „Arcul ăsta avea multe întrebuinţări pentru Michelangelo, aşa cum are şi astăzi pentru oamenii care lucrează aici”, spune Mallardi, în timp ce trecem la pas pe lângă bazarul în aer liber care urmăreşte linia podului, oferind un amestec de bijuterii rafinate şi „făcături” Gucci. „Ne întâlnim aici cu prietenii, exact aşa cum, mai mult ca sigur, făcea şi Michelangelo. Numai că prietenii lui erau unii dintre marii artişti ai Renaşterii. Şi, deşi erau discuţiile unor oameni de geniu, discuţiile lor de atunci semănau mult cu ale noastre de acum: muncă, politică, oameni, bani… Nimic nu s-a schimbat. Doar secolele.”

Mă lasă în inima politică a Florenţei, Piazza della Signoria – piaţa magistraţilor – în faţa primăriei, Palazzo Vecchio. O copie a lui David de Michelangelo, poate cea mai celebră statuie din lume, se ridică în faţă, în spaţiul rezervat în 1504 pentru original. Ca să-l văd şi pe acesta, mă duc la Galleria dell’ Accademia, lângă Piazza San Marco. Întemeiată în 1563, Accademia conţine unele dintre cele mai importante opere ale lui Michelangelo, printre care Quattro Prigioni, sculpturile neterminate a patru prizonieri (sau sclavi), comandate pentru mormântul Papei Iulius al II-lea, dar abandonate când acesta şi-a schimbat planurile („Din câte văd”, avea să scrie mai târziu un Michelangelo plin de amărăciune, „mi-am pierdut toată tinereţea legat în lanţuri de mormântul ăsta”.) David, numit uneori şi „Gigantul”, se ridică într-un spaţiu special conceput pentru el în 1882. Michelangelo a început să-l sculpteze când avea 26 de ani. A terminat-o trei ani mai târziu, pecetluindu-şi astfel reputaţia, iar comenzile primite după aceea aveau să depăşească în scurtă vreme capacitatea lui de a le termina la timp. L-a dăltuit pe David dintr-o bucată de marmură abandonată, care fusese respinsă, printre alţii, şi de Leonardo da Vinci, şi a făurit din ea o operă care a ajuns să întruchipeze însăşi definiţia sculpturii. Când a fost terminată însă, povestea spune că primarul Florenţei s-ar fi plâns că are nasul prea mare. Michelangelo şi-a adus imediat dalta, pentru a încerca să „repare” problema – şi în acelaşi timp a luat pe furiş un pumn de praf de marmură. S-a cocoţat pe capul lui David şi, prefăcându-se că loveşte cu dalta, a lăsat să cadă praful. „Mult mai bine”, a declarat primarul, catalogând ceea ce credea că fusese îmbunătăţit. „Acum chiar a prins viaţă.”

„Dacă nu cunoşti nicio altă operă de artă, cunoşti măcar statuia lui David”, spune plin de pasiune Gaspare Florio, un turist din sudul Italiei care stă lângă mine, privind în sus la acest simbol de marmură, înalt de peste cinci metri şi jumătate. „Şi, dacă îl cunoşti pe David, cunoşti Florenţa. Este unul dintre darurile lui pentru acest oraş – un dar împărţit cu întreaga lume, dar al cărui loc rămâne aici, unde a fost creat.”

O altă capodoperă a lui Michelangelo care a rămas în oraş este preferata mea. Pieta Florentină, aflată acum în Museo dell’ Opera del Duomo (Muzeul Domului). Sculptată de Michelangelo când avea mai bine de 70 de ani, probabil pentru propriul mormânt, lucrarea l-a iritat la un moment dat atât de tare, încât a luat un ciocan şi a sfărâmat braţul şi piciorul stâng al figurii Christului (stricăciunile au fost ulterior reparate de un ucenic). Nimeni nu ştie exact motivul acestei izbucniri, deşi Vasari, prietenul şi biograful lui Michelangelo, a avansat trei posibilităţi: Michelangelo considera că e o lucrare de calitate inferioară; marmura era prea dificil de lucrat; iar aghiotantul lui, care îl tot cicălea să termine lucrarea, l-a făcut pe artist să cedeze nervos.

„Nimeni nu-i punea acţiunile la îndoială, oricât de neobişnuite erau”, observă una dintre muzeografe, când mă vede uitându-mă la Pieta florentină. „Când era vorba despre munca lui, Michelangelo era liber să se poarte cum avea chef. Dar acest gest, dacă o fi fost adevărat, a demonstrat încă o dată ce temperament avea – exploziv, din câte se spune. Ca toţi florentinii: avem un fitil care arde încet, dar când explodăm, e bine să stai la distanţă.”

Mă opresc într-una dintre cele mai vechi farmacii cu preparate din plante din Europa (şi din lume, dacă te iei după florentini), Officina Profumo-Farmaceutica di Santa Maria Novella, datând din secolul al XVII-lea şi decorată cu fresce, situată în apropiere de Piazza di Santa Maria Novella. Şi în acest loc îmi imaginez un alt posibil motiv pentru izbucnirea lui Michelangelo: arsurile stomacale.

„Problemele de stomac erau frecvent motiv de nemulţumire pe atunci, ca şi acum”, îmi spune Graziella Zacchini, care a făcut din această farmacie munca ei de-o viaţă. Scanez pereţii parfumaţi, pe lângă care stau aliniate şiruri de săpunuri, creme şi geluri garantate să scape trupul de dureri şi suferinţe. „Elita florentină din epoca lui Michelangelo – şi

însuşi maestrul – veneau aici pentru a-şi lua sticluţe de Liquore Mediceo sau Elisir di Stomatico, pentru a le ajuta digestia. Durerile musculare erau o altă sursă de iritare, în special pentru artişti. Astăzi, lucrătorii care renovează marile opere de artă din muzeele noastre, inclusiv pe ale lui Michelangelo, vin aici şi cer aceleaşi unguente care i se administrau cândva şi lui.”

*

 

 

Un vânzător îşi strigă marfa la magazinul de delicatese Perini din Piaţa San Lorenzo.

Oare din cauza acestor elixire a trăit Michelangelo până la extraordinara vârstă de 89 de ani, într-o epocă în care speranţa medie de viaţă era doar jumătate? Când a murit, în februarie 1564, înmormântarea lui în Basilica San Lorenzo, cea cu faţadă de cărămidă, a făcut vâlvă în toată Florenţa. Mă îndrept spre basilică pe Via della Scala, o iau la stânga pe Via del Moro şi merg mai departe, spre Via del Giglio.

O biserică încăpătoare, din secolul al IV-lea, San Lorenzo a fost în mare parte proiectată de Brunelleschi în stil clasic renascentist – cu excepţia faţadei, care i-a fost încredinţată lui Michelangelo. El a schiţat un proiect elaborat care, după cum a scris într-o scrisoare, voia să fie „în arhitectură şi în sculptură oglinda întregii Italii”. Spre imensa lui consternare, proiectul a fost anulat de Giovanni de Medici, care devenise Papa Leo al X-lea. Michelangelo a proiectat totuşi biblioteca şi scara bisericii în stil manierist, precum şi două morminte Medici în Noua Sacristie (Sagrestia Nuova), celebre pentru sculpturile meditative ale Zorilor şi Amurgului, Zilei şi Nopţii.

Dar solemna Capelă a Principilor, mausoleul familiei Medici, avea să fie locul unde „Divinul” a fost onorat cu cea mai măreaţă înmormântare pe care oraşul a cunoscut-o vreodată. „Aşa şi trebuia să fie”, îmi spune un călugăr mai în vârstă, care lucrează în biserică, în timp ce contemplu interiorul opulent de marmură al capelei. Pe lângă zidurile care ne înconjoară stau aliniate mormintele unor membri marcanţi ai familiei Medici. „Vedeţi, Florenţa nu înmormânta doar un papă sau un stăpânitor. Înmormânta un gigant.” Trupul lui Michelangelo a fost adus în taină de la Roma, unde murise, fiindcă nepotul său, Lionardo, voia ca el să-şi găsească odihna veşnică la Florenţa (locuitorii Romei ar fi vrut să fie îngropat în oraşul lor). „Sicriul lui a ajuns aici în primăvara lui 1564 şi slujba de pomenire a fost ţinută în iulie. Porţile s-au deschis şi mulţimile au primit îngăduinţa să intre, rând pe rând, pentru a-i aduce un ultim omagiu. Mulţimile încă intră aici, rând pe rând, pentru a-i aduce omagiul lor. Nu au nevoie de sicriul propriu-zis pentru a-l cinsti pe acest om; le este de-ajuns să ştie că el a fost cândva aici, între aceste ziduri.”

Câţi vizitatori mai ştiu, aş vrea să întreb, şi că la mai puţin de o sută de metri de locul unde corpul lui neînsufleţit a fost expus cu onoruri, Michelangelo trăise ca un fugar în propriul oraş? Lângă altarul din Noua Sacristie găsesc o cămăruţă izolată cu un cordon de catifea roşie. Lângă intrare, o femeie din serviciul de pază al muzeului răsfoieşte un roman. La dreapta ei, pe podea, se află un fel de trapă sudată, cu un lacăt prins pe zăvorul original. „Acolo se ascundea?”, o întreb. Michelangelo susţinuse guvernul republican care condusese Florenţa din 1527 până în 1529; când familia de Medici a fost reinstalată la putere, în 1529, au decis să fie ucis pentru susţinerea republicanilor. Michelangelo s-a refugiat în biserică, ajutat de preotul de la San Lorenzo, care îi era prieten.

„Aici se spune că s-ar fi ascuns”, îmi răspunde ea, prudent, cu o voce antrenată să rămână indiferentă la întrebările străinilor. „Timp de şase luni”, adaug eu. „Sau cel puţin aşa se spune.”

Ea reuşeşte să zâmbească uşor: „Şase luni înseamnă foarte mult într-o cămăruţă atât de mică. A lucrat cât a stat aici. Se spune că putea să reziste mai multă vreme decât orice om obişnuit fără apă şi fără mâncare, dar nu putea să stea fără daltă şi ciocan, sau fără un instrument cu care să deseneze ori să picteze. Desenele de lângă altar au fost descoperite în 1975, în cămăruţa de jos, iar acum opinia generală este că îi aparţin.”

Mă uit atent la schiţele primitive, făcute cu ciocanul în părţile laterale ale unui zid de piatră. Par dăltuite mai degrabă de plictiseală decât cu o intenţie anume, ca o modalitate de a-şi trece timpul până când familia de Medici, care îi finanţa operele, avea să-l privească iar cu ochi buni.

Călătoriile mele la Florenţa se încheie întotdeauna într-unul din locurile mele preferate de pe această planetă: Basilica Santa Croce, în stil gotic, care adăposteşte mormintele şi cenotafurile unora dintre cele mai măreţe minţi ale Renaşterii: Galileo Galilei, Dante Alighieri, Niccolo Machiavelli… şi Michelangelo, al cărui mormânt, conceput de bunul său prieten Vasari, este pentru mine cel mai grandios dintre toate. M-am întors adesea la el – un monument masiv din marmură sculptată, care seamănă cu un altar – de când l-am văzut prima oară, în tinereţe. L-am vizitat cu cei doi copii ai mei. M-am rugat lângă el. Şi am venit aici să caut înţelepciune în momente de urcuşuri sau coborâşuri ale vieţii mele.

De data aceasta, îmi ridic privirea spre bustul de marmură al lui Michelangelo, sculptat de Battista Lorenzi şi aşezat în centrul complexului funerar (în dreapta mea, un şir de turişti japonezi nu rezistă impulsului de a face fotografii cu blitzul). Şi mă gândesc la ce am citit: cum Michelangelo se războia şi se certa cu toată lumea, inclusiv cu Leonardo da Vinci; cum lăsa baltă lucrări la jumătate fiindcă nu era mulţumit fie de felul cum progresa arta lui, fie de metoda de plată; cum şi-a sfidat binefăcătorii din ai căror bani s-a îmbogăţit; cum lua în derâdere lucrările altora şi îi blestema pe cei care îndrăzneau să-i critice operele; cum era introvertit, uneori chiar exagerat. Dar nimic din toate acestea nu mai conta – nu în această biserică, nu în faţa mormântului lui. Tot ce voiam acum să ştiu este că acest fiu al unui tată dominator s-a răzvrătit şi a făcut ceea ce îşi propusese de la bun început: şi-a lăsat amprenta creatoare, plină de forţă, asupra unui oraş şi, prin extensie, asupra unei ţări întregi, realizând opere care aveau să sfideze timpul.

Un italian mai în vârstă, îmbrăcat într-un costum maro-închis, păşeşte încet, sprijinit în baston, cu pălăria ţinută uşor în mâna stângă. Se opreşte lângă mine şi priveşte mormântul cu un zâmbet admirativ. „Am venit aici de sute de ori”, îmi spune în şoaptă. „De când eram mic. Mi-am adus copiii, şi acum, când vin să mă viziteze, îmi aduc nepoţii. Şi întotdeauna plec de aici cu acelaşi sentiment.”

Îmi iau privirea de la Michelangelo şi mă întorc spre bătrânul cu purtare blajină. Nu trebuie să-i adresez o întrebare, pentru că îmi răspunde direct:

„Suntem doar nişte firişoare de praf care trăiesc pe acest Pământ pentru scurtă vreme”, intonează el. „Dar unele fire de praf zăbovesc mai mult. Cum a fost praful lui Michelangelo. Praful lui va rămâne agăţat de noi şi va fi o parte din noi până la sfârşitul sfârşitului.”



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*