Bucureștiul altfel

Foto: Origo

Șase locuri de suflet dovedesc că există viață dincolo de Centrul Vechi

Text: Alexandra Popescu

Turiștii rar îi acordă mai mult de un weekend. Celor care se mută aici le vine greu să-l adopte, iar cei care-l cunosc de-o viață sunt mult prea obișnuiți cu el. Cu toate astea, Bucureștiul e mai mult decât distanța de la A la B și începe să atragă atenția prin locuri speciale care îi construiesc Capitalei o personalitate mai vie, mai plină de culoare, de savoare și de pasiune. Cele șase locuri prezentate în paginile următoare sunt puncte de reper pe o hartă subiectivă, o hartă pe care un localnic o redesenează pe măsură ce-și redescoperă orașul, dar ar putea fi incluse cu ușurință în orice ghid turistic. Oamenii din spatele lor și curajul lor de a-și urma pasiunea scot Bucureștiul la rampă.

Origo

Mihai poartă cămașă neagră, dar luminează cu privirea; gesticulează în micro-mișcări când vorbește, iar vorbele sunt despre cafea – emană siguranța cunoscătorului care, în ciuda anilor de apropiere, n-a scăpat însă de zvâcul descoperirii. Tocmai de asta a ales cafeaua – pentru că-l învață mereu; și de asta a deschis de câteva luni și Origo – ca să-i învețe și pe alții să experimenteze, să iscodească mai bine cafeaua.

Așa că azi încerc primul meu flat white, fratele mijlociu al spumosului cappuccino și al latte-ul alburiu, pe care Mihai îl prezintă pe îndelete. Două shot-uri de espresso care îmbrățișează micro-spuma de lapte, dar care-și păstrează tăria. Metalul întâlnește spuma și frunza de arțar se dizolvă, prinsă în rotație; bulele de lapte plonjează în căldura de dedesubt.

Las lingurița pe blatul de lemn și cuprind rotunjimile ceștii. Memoria oricărui gust e ștearsă cu o gură de apă rece. Toate papilele se înghesuie să se înfrupte din catifeaua asta străină, se agață de ea, plescăie pe tăcute și o întorc pe toate părțile. Își scotocesc amintirile, dar îngaimă doar „ceva nucă, cacao, ăăă… e așa… bună rău.”

Campion Național de Barista, Mihai n-a contenit să-și facă temele – cursuri de aprofundare a cafelei, vizite la ferme de cafea, pelerinaje anuale la Londra, Berlin și Milano, unde-și găsește inspirația. Tocmai de aceea Origo nu face discriminări pe bază de nume, totul gravitează în jurul boabelor de origine, care ajung aici de pe plantații cu o nișă precisă.

În oricare zi, oferă cinci tipuri de cafea: o combinație confortabilă pentru cei mai prudenți, una experimentală pentru zilele mai îndrăznețe și alte 3 tipuri de brew. Ca profan, până acum am reținut mai bine gustul decât detaliile tehnice; dar am reținut că baza flat-ului era din Etiopia, că Panama Geisha de la hacienda Esmeralda e al naibii de scumpă și că Tanzania Blackburn pișcă numai bine, ca șampania.

Pe peretele negru se încolonează albul meniului, care pornește de la variantele de cafea, trece prin câteva deserturi compatibile cu cofeina, ceaiuri cu spirulină, afogato molecular și ajunge la cocteiluri clasice și de concept, care se întâmplă numai la lăsarea serii, când Origo își schimbă luminile și atmosfera, devenind mai mult decât o cafenea.

Origo e și puțin paradoxal – e un spațiu de răgaz, în care simțurile se ascut  în geometria brută, înconjurat de lemnul în tonuri calde, lumina care cade nu prea de sus, din cești de porțelan.  E loc bun de limpezit neuronii, de muncă, de vorbe sau doar de priviri. Mihai spune că îi trec pragul tot felul de oameni, de la artiști la specialiști IT, de la turiști cafegii la bucureșteni care au descoperit și frontierele Centrului Istoric. Cât zăbovesc acolo, prin ușa din sticlă trec costume completate de teniși, rochii înflorate sau treninguri, care poposesc fie la una dintre cele patru mese, fie își iau provizii pentru drum sau se așază afară, în amiaza filtrată de copacii Lipscaniului.

Între timp, dincolo de bar, un barista își apropie nasul de un soi de clepsidră înaltă, inspiră adânc, pleoapele îi tremură ușor și se închid pentru o clipă sub aburul de cofeină. Prepararea cafelei la syphon are o coregrafie precisă, pași măsurați, dar tehnicitatea nu exclude pasiunea. Într-o cameră alăturată, inaccesibilă publicului, se prăjesc boabele, dar implozia de arome poate fi doar ghicită.

Nimic nu e întâmplător la Origo. Oamenii care zâmbesc și ajută clienții să-și găsească licoarea potrivită au fost aleși pe sprânceană. Trebăluiesc în spatele tejghelei de stejar, la mașina de cafea cu linii parcă de Formula 1. Au grijă ca nimeni să nu se deshidrateze, așa că paharele de apă sunt reumplute constant. Muzica curge discret pe fundal. Iar Mihai subliniază că experimentarea cafelei se poate face cel mai bine într-o atmosferă fără fum, lucru rar în Capitală.

De notat:

Unde e și cum ajungi la Origo: Strada Lipscani nr. 9; venind dinspre Centrul Vechi, cobori pe Lipscani, treci de magazinul Victoria, în jos spre Splaiul Unirii.
Prețul unui espresso: 5-7 lei

Foto: Adi Bulboaca

Omnivore’s Dilemma

„Când un om e cu adevărat flămând, nu mai simte altceva”, scria Jerome K. Jerome într-o analiză brută a vieții de zi cu zi. Nu-i exclus. Împrejur contururile se încețoșează, vocile se estompează,  rațiunea mai are un pic și se îneacă în sucurile gastrice. E momentul în care prioritățile se rearanjează instinctual și simțurile se ascut, iar viteza urbană te prinde cu un covrig și-un iaurt.

Dacă vrei însă să te tratezi cu binișorul, să citești clar în farfurie și să te joci, anticipând gustul ingredientelor, caută un meridian îngust pe Calea Victoriei, marcat de leandri roz, unde de mai bine de trei ani, o gașcă simpatică susține cauza bucatelor oneste și a vorbelor bune la Omnivore’s Dilemma. Trei sunt și omnivorii care au vrut să dea orașului unul dintre primele locuri care aduc a acasă, sfidând planificările atente și iureșul din buricul Capitalei. Numele locului urmează titlul cărții lui Michael Pollan, americanul care a pus pe tapet dedesubturile unei simple mese, cu toate mizele personale și economice pe care le ridică, încercând, de fapt, să răspundă la întrebarea „eu ce mai mănânc azi?”.

De câteva ori pe lună îmi rezolv dilemele alimentare cu ajutorul celor de la Omnivore’s. E suficientă o coregrafie precisă:  verifică teoria pe tabla ca de școală din stânga, apoi varianta 3D în vitrina din dreapta. Hotărăște odată. Dacă poți. Ca să fii sigur că te poți bucura de toate bunătățile, încearcă să ajungi la ei înaintea prânzului, când vitrinele se golesc vertiginos sub apetitul celor care lucrează în zonă.

Eu mă întorc mereu la plăcinta cu pui – cu fibrele ei mărunțite și aromate cu ierburi care se lasă grele între foile untoase de aluat –  pe care o pândesc în meniul care se schimbă zilnic, dar care are mulți numitori comuni. Poate se întâmplă ca într-o marți puiul să vină îmbrăcat în sirop de arțar, miercurea măslinele să ajungă într-o clasică mâncare cu praz, sau joia crema de dovleac să se trezească cu niște pesto în ea. Orice s-ar întâmpla, pe rafturile de sticlă se lăfăie quiche-uri și salate, iar omnivorii împart periodic dreptatea și napilor, sfeclei sau conopidei, după cum dictează sezonul, fără să ignore un chorizo picant pentru sendvișuri sau niște smochine bune de scufundat într-o tartă.

Tot Michael Pollan mărturisea în cartea sa că fazele repetitive ale gătitului îi lasă loc să gândească, limpezime pe care o vei găsi și la Omnivore’s. Asta dacă vreo bezea caramelizată nu-ți va lua mințile. Ingredientele sunt amestecate, perpelite, dichisite, servite, împachetate, adulate pe circa 40 mp, într-un cadru prietenos, fără ocolișuri. Dragul de mâncare vine înaintea oricărei cosmetizări pentru impresie. Sunt unghiuri drepte și finisaje spartane; pachete de biscuiți cocoțate pe dulapuri și boluri de inox supuse caznelor, într-o bucătăreală care-și lasă o parte din mecanică la vedere. Nu-i nimic impus la locul ăsta. Îți poți construi atmosfera din aburii prânzului, din aromele de lămâie sau cu ajutorul kirului (un cocktail de vin alb cu lichior de afine), la fel cum zâmbetele care circulă în spațiul relativ neutru capătă mai multă forță. Șorțurile bleumarin în dungi nu se rușinează cu făina, în muzica mai mult instrumentală neuronul e mai molcom, după-amiezile liniștite se mai lasă cu răsfoit de cărți de bucate și taclale cu clienții.

Dincolo de experiențele live, dacă scotocești online puțin din istoria locului, vei descoperi un cazier îmbelșugat – o cină victoriană cu gâște fripte și plăcinte cu iepure, petreceri tematice, cu table de șah incluse sau schimbat de casete vechi, cu extravaganțe ca torturi cu ghimbir sau șarlote cu fructe exotice.

Valeriu, unul dintre proprietari, vorbește cu lejeritate despre dilemele zilnice pe care încearcă să le rezolve într-un stil responsabil, față de clienți și de mediu. Totul e proaspăt, pe cât posibil oferit de furnizori locali, fiecare sezon are vedetele sale, meniul e unitar, dar divers.

Unde e și cum ajungi la Omnivore’s Dilemma: Calea Victoriei nr. 24

Prețuri: Quiche: 10 lei

Foto: Beautyfood

Beautyfood

În aglomerația din metrou strâng în brațe polistirenul care scârțâie. Dintre balamalele sale se ridică note de friptură care vorbesc despre o suculență rosé, care se topește sub cuțit. „Trenul staționează 2 minute”. Nu e chiar momentul. Antricot de vită, brânză Gruyére, varză murată, hrean, toate împăcate cu două sosuri – ăsta-i Reuben, sendvișul care nu mai suferă amânare.

Cina la pachet e de la Beautyfood, un bistro cu copertină din spatele paravanului de clădiri de pe Magheru. Am dat peste el într-o după-amiază de iulie, iar foamea a venit mai mult de curiozitate. Din câțiva pași am ajuns în mica grădină interioară, un pătrățel cu 3-4 mese intime, în care ghivecele cu plante compensează spațiul restrâns. Încerc să-mi amintesc toate detaliile primei vizite, dar tot ce-mi vine în minte e cum i-am înțepat crusta cu furculița și gălbenușul oului a erupt peste frunzele de spanac și brânza sărată. A fost primordial, o voluptate uitată din copilărie, desăvârșită prin a naviga conștiincios cu pâinea prin farfurie; ecourile acelui prânz au dus la căutări febrile de rețete de ochiuri românești și achiziția unei oale capabile să reproducă gustul de la Beautyfood.

Dar în seara asta mi-am luat un răgaz să privesc mai bine în jur. Muzica maschează zgomotul mașinilor de pe strada Batiștei, în spate cineva bate sporadic la tastatura unui laptop, un cuplu face schimb de băuturi, probabil în așteptarea cinei.

Mozaicul de faianță albă de pe bar – inserat cu farfurioare colorate – coboară în cimentul podelei și urcă în dreapta, într-un alt mozaic, de data asta de oglinzi. În spatele barului se aude un huruit tehnic, fără asperități, semn că liftul de mâncare lucrează de zor, livrând fizic comenzile transmise prin telefon bucătăriei de la etaj.

La tejghea o găsesc pe Elena, proprietara bistroului, care, odată ce începem să vorbim, mă farmecă prin sinceritate. Deși e după o zi de gătit încontinuu și spălat vase, energia și zâmbetul n-au părăsit-o. Ca și artizanul din spatele lui, Beautyfood e un loc tânăr și frumos unde mâncarea are personalitate. „Gătesc ce aș mânca eu”, spune Elena, care a trecut de la meniurile de succes pregătite oamenilor dragi în bucătăria proprie la treburi serioase. Nu se aliniaseră toate astrele când a pornit la drum, dar a îndrăznit să continue fără plasă de siguranță și astăzi lucrurile par să se fi așezat. „Cea mai mare bucurie e atunci când nu mai recunoști fețele care intră pe ușă”, îmi zice când o întreb cum au fost primele luni într-o locație mai puțin circulată.

Noul meniu, pe care Elena îl schimbă la 3-4 luni cu ajutorul unui bucătar, urmează să apară curând, după cum o arată multiplele feluri tăiate de pe listă. Piesele de rezistență rămân – cu wrap-ul de pui marocan cu caise și-a extins câmpul de atracție atunci când a campat vara ce-a trecut la festivalul de muzică Summer Well. În același timp, pentru un carnivor sănătos, nici o masă nu poate da greș cu burgerul fără pălărie de pâine, servit cu cartofi țărănești și un sos ușor. Micul dejun servit întreaga zi, politică practicată doar de câteva localuri din București, e bătut în cuie fie că pofta cere ochiuri cu parmezan sau niște clătite serioase, stropite cu sirop de arțar, nuci și portocale.

Dar dincolo de numitorul comun al fiecărei săptămâni, Beautyfood continuă să exploreze – duminicile promovează conceptul de community cooking, când oamenii se strâng să se bucure de bucatele speciale. Ziua Belgiei a fost un bun pretext pentru înghețată de ciocolată și moulles frites, vizita unui bucătar portughez s-a lăsat cu o feijoada respectabilă (o tocană de fasole cu carne) și niște cârnați chorizo alcoolizați, altădată s-a dat un tur prin bucătăria asiatică și n-au lipsit nici saramurile și plăcintele anti-mahmureală.

Unde e și cum ajungi la Beautyfood: Jean Louis Calderon nr. 34

Prețuri: un meniu de prânz cu o supă/ciorbă și un fel principal: 21 lei

Foto: J'ai Bistro

J’ai Bistro

Las în urmă excavatoarele care devorează Piața Matache și cobor pe Calea Griviței. O petrecere de botez se revarsă pe stradă dintr-o curte plină cu baloane roz; vizavi, la Universitatea de Arte e liniște. „Să știți că e închis, suntem în șantier”, îmi spune un băiat aflat periculos de aproape de o mașină de tăiat, când ajung la numărul 55. Îl lămuresc că mă văd cu cineva de-al casei, așa că fac slalom printre materialele de construcție presărate pe culoarul îngust ca o străduță venețiană, trec prin tunelul cu dale de lemn și cuvinte albe pictate pe pereții întunecați și dau de răcoarea uneia dintre cele mai tainice grădini din București.

Am revenit aici ca s-o cunosc pe Corina, una dintre proprietarele J’ai Bistro, localul pe care l-a adus și în București după modelul cu același nume din Târgu Mureș. E un du-te-vino de culise plin de energie, pentru că mai sunt cam două zile până ce bistroul dă petrecerea de casă nouă – un interior intens muncit care-i va apăra de iarnă. Afară, ciorchinii de struguri mai atârnă deasupra meselor, copacii mai au ceva resurse să pareze razele de octombrie, semn că grădina va rămâne pe metereze cu voia vremii și cu ajutorul păturilor roz.

Cu aproape două luni în urmă, cădeam accidental sub vraja locului ăsta, fără să-l întreb cine e și de unde vine. Un loc cu relief, în care toate mesele veneau cu porția naturală de umbră și tălpile coborau din hamac direct pe nisip. Munca de-o după-amiază s-a asortat cu socată și cacao cu lapte, cu umblat desculț pe pietrișul cald și cu o joacă cu Pamfil, pisoiul-mascotă de la J’ai Bistro. Oamenii veneau și se lăsau greu duși. Își parcau bicicletele, se înarmau cu laptopuri sau doar cu cafele, se adânceau în cărți sau în conversații.

Corina e tunsă scurt și respiră un entuziasm relaxat. Povestește cum, după ce-a a avut grijă de J’ai Bistro-ul ardelean, deschis în casa bunicului său, a vrut un loc asemănător și în București. Numele e o rafinare franțuzească a poreclei bunicului, Tata Je. Totul a venit natural pentru că toți cei implicați și-au urmat sufletul și-au făcut ce le plăcea mai mult, chiar că era vorba de design, de jonglatul cu birocrația sau de organizat evenimente.

Iar în București, bistroul a crescut ca Făt-Frumos, într-o zi cât alții în trei luni – numai seara deschiderii a adunat cam 500 de oameni, iar apoi vestea s-a răspândit. Energia umană s-a potrivit cu aura locului și au început să se hrănească reciproc. „E fain să vezi cum se schimbă locul de la zi la zi”, îmi spune Corina, în timp ce motanul Ciuc (care a preluat teritoriul după dispariția misterioasă a lui Pamfil) mi se lăfăie în poală. Până acum, serile s-au lăsat peste J’ai cu muzică live, originală, de la rock alternativ la lăutari, cu lansări de reviste, cu filme proiectate pe zidul înalt care protejează grădina de bruiajul orașului. În timp ce la Târgu Mureș s-a creat un grup statornic de clienți, în Capitală tot mai mulți descoperă acest loc aduși de prieteni sau din auzite, astfel că bistroul și-a câștigat pe bună dreptate un loc pe harta de entertainment a Bucureștiului.

În weekenduri, J’ai Bistro devine și mai sociabil – fie face paradă cu preparate din fructe de mare, fie cu un gulaș la ceaun, fie atrage pasionații de obiecte vintage cu târguri de profil sau se îngrijește de clienții mai tineri cu povești și evenimente pentru  copii.

J’ai oferă cafea și ceai, lapte cald și băuturi mai puțin cuminți pe alese. Corina îmi spune că au vrut ca oamenii să vină la J’ai nu pentru un produs anume, ci pentru spiritul locului. Adaugă că unii clienți freelanceri le-au devenit colegi de bancă, odată ce-au hotărât că J’ai Bistro e decorul perfect pentru muncă. Meniul e completat și de sendvișuri preparate la fața locului, cu ajutorul cărora poți trece cu succes prin câteva ore de efort intelectual sau de distracție cu prietenii. Ba chiar există și planuri pentru un nou cocteil, „Iartă-mă”, bun de oferit în orice situație, chiar și la pachet, în zilele în care vii cu noaptea în cap acasă.

Unde e și cum ajungi la J’ai Bistro: Calea Griviței nr. 55. Venind dinspre Calea Buzești, vizavi de Universitatea de Arte, pe partea dreaptă.

Prețuri: pentru cafele, prețurile încep de la 6 lei.

Foto: Bacania Coco

Băcănia Coco

Dacă urci spirala din lemn, flancată de pereți cu poze vechi de familie, ajungi în principala cameră de la etaj, cu un mic balcon pe colț, unde o lumină caldă scaldă șemineul și podelele de lemn. E cu adevărat o cameră de oaspeți ce invită cu o masă întinsă, cu canapele de culoarea untului și cu vinuri care înnobilează rafturile până în tavan. „Un client ne-a numit singura cârciumă din oraș cu o singură masă”, îmi spune Dan despre Băcănia Coco, deschisă pe 23 august 2011 la ora 3 după-amiaza, după cum își amintește cu precizie. El și Cornelia, soția sa, au scos în calea orășenilor o mică oază gurmandă, născută din dragostea lor pentru mâncarea bună, dar și dintr-un suflu întreprinzător, încăpățânat să depășească orice obstacol.

Sufrageria de sus e rezervată de afaceriști matinali care vin la negocieri, de cupluri care vor să împartă o sticlă de vin la lumina lumânărilor, și nu numai. În plus, ea găzduiește și degustările organizate periodic la Coco; ele nu se opresc la mucegaiuri fine din Franța, alese după ce Dan „s-a pus pe mirosit” și învățat geografia și aromele lactatelor meșteșugite cu răbdare, ci pun pe tapet vinuri de pe tot globul, beri puțin cunoscute sau zacuști și dulcețuri neaoșe.

În timp ce obiectele adunate din târgurile de antichități, în călătorii, din casa bunicilor sau primite de la clienți completează organic încăperea de sus, parterul aranjat cu migală e partea cea mai tentantă a băcăniei. În seara asta, pateul de curcan stă netezit lângă humusul de casă și măslinele coapte, toate vecine cu cașcavalul Tom de Savoie sau cu cilindrica Fourme d’Ambert, una dintre cele mai vechi brânzeturi franțuzești. Dar ce sare în ochi e biltongul, un fel de pastramă uscată de vită care merge surprinzător de bine cu berile nepasteurizate din prăvălie, unele chiar de la microberării românești.

Aici nu-i nici o grabă; Coco te lasă să navighezi printre bunătăți după pofta inimii, dar la nevoie știe originea și povestea fiecărui produs. Aici clienții devin amici și amicii prieteni; la fel de importantă e și legătura cu furnizorii de la care Dan și Cornelia învață mereu. Dan știe pe dinafară ce producător a renunțat la ce dulceață, ascultă dorințele gurmanzilor și chiar îi ajută cu sfaturi pe cei care vor o băcănie în alte orașe din țară.

„Dacă sunt niște jumări bune, sigur le vom mânca”, îmi spune el când îl întreb cum stau la capitolul mâncare organică. Cornelia adaugă că aprovizionarea cu produse bio vine și cu restricții care restrâng de multe ori varietățile de produse; cei mai mulți dintre cei care le trec pragul au devenit mai conștiincioși la capitolul alimentație, dar ei consideră că micile plăceri și experimentele nu trebuie refuzate. Diversitatea de la Coco e o sursă de inspirație, la fel cum poate fi și un remediu pentru frica de nou.  La prima vedere, dulcețurile de ceapă sau cea de ardei iute nu par prea confortabile – cu toate astea, un biscuit sărat oferă suport fizic și psihic pentru balansul de iute și zaharos din fâșiile de legume. Gemurile de coacăze negre și de gutui, dar și marmelada de lămâie amintesc de confortul unei dimineți cu clătite sau al unei după-amiezi cu ceai englezesc.

Însă prăjiturile și torturile care te iau în primire de cum intri prin ușile înalte, cu geamuri, par centrul de greutate al băcăniei. Doamna Ion trebăluiește zilnic în bucătărie, iar rezultatele merg de la eclere clasice la torturi cu speculoos, biscuiți tradiționali din Țările de Jos, cu ecouri prelungi și crocante de ghimbir și scorțișoară. Între toate, tortul cu mac și cremă de brânză e o raritate în care siropul însuflețește fiecare por al prăjiturii.

Când vine vorba despre sfârșitul săptămânii, băcănia rupe rutina cu omagii aduse fie cheesecake-urilor (de la dovleac la miere și nuci) sau prăjiturilor din perioada comunistă, ciocolatei sau produselor impuse de sezon. Băcănia acceptă cu bucurie și comenzi care pot varia de la torturi generoase la cozonaci, și nu numai.

Unde e Băcănia Coco și cum ajungi acolo: Strada Dionisie Lupu nr. 76. Din Piața Lahovari fă la dreapta și mergi puțin, până ce vezi băcănia cu copertină într-o casă pe stânga.

Prețuri: prețurile prăjiturilor pornesc de la 7 lei.

Foto: Mr. Bakery

Mr. Bakery

Burnița din dimineața asta zgribulește trecătorii de pe Ion Mihalache și topește orice entuziasm matinal. Ca de nicăieri, un trenci cu pălărie îmi taie calea, apoi trece razant pe lângă mine, lăsând în urmă un parfum de vanilie. Încerc să-mi dau seama de unde a apărut, dar în față e doar spălătoria auto și apa care erupe din furtunuri. Însă imediat din dreapta răzbate incandescența mătuită a unor becuri albe și un panou luminos cu sigla „Telephone”. Prin fereastră se vede o cabină telefonică englezească în mărime naturală, rafturi din lemn montate ca

într-un joc de Tetris și câteva siluete în jurul unei mese. Transparența geamurilor e des întreruptă de contururi negre de baghete, cești, brioșe și replici care tachinează apetitul și rup monotonia bulevardului.

Mr. Bakery, mezinul siamez al restaurantului Collage, cu care împarte peretele și părinții, are înclinații către patiserie și cafele și se pricepe și la magie – intrarea sa funcționează cam ca dulapul către Narnia – intri într-o lume diferită, unde culorile sunt mai intense, iar oamenii, mai deschiși. De un roșu aprins, cabina telefonică e de-adevăratelea și e dotată cu un aparat foto pentru imortalizat scălămbăieli sau atitudini sobre. Clienții își pot vedea apoi fotografiile pe profilul de facebook al localului.

Măsuțele sunt completate de tejghelele din lemn care privesc către stradă sau către vitrinele cu bunătăți, iar scaunele înșirate de-a lungul lor favorizează socializarea între clienți. Pentru cei mai timizi sau care vor o clipă de liniște, există și ceva material de lectură.

Ghidușia decorativă n-a lăsat deoparte nici baia micuță, în care zăbovești dincolo de planurile inițiale ca să-i explorezi personalitatea. Dungile albe și roșii urcă spre tavanul înalt, de unde coboară o replică 3D cu susu-n jos a unei sufragerii, în timp ce oglinda ți-e oferită de o ușă cocoțată pe perete, toate imaginate și puse în practică de designerul Meda Samson.

La Mr. Bakery, Elena trebăluiește întreaga zi, ocupându-se atât de clienți, cât și de administrarea locului. Un Bugs Bunny mă privește îndoielnic de pe tricoul ei, în timp ce ea îmi oferă o plăcintă cu brânză dulce, cu foile ca de clătită, rumene sub zahărul pudră. Fructele confiate și coaja de lămâie săgetează brânza cu arome acide care o rafinează și-i prelungesc dulceața; e opera exigentei doamne Mihaela, care în culisele bucătăriei desăvârșește la miligram bunătățile de la Mr. Bakery.

Ele se manifestă sub formă de pain au chocolat, ștrudele cu mere sau negrese generoase, dar și ca tarte cu somon și spanac, nucă și brânză albastră sau ton. Elena nu se dă în lături să le recomande celor care îi trec pragul să mai rupă rutina și să încerce ceva nou și e încântată cât de frumos crește locul. Pulsul lui Mr. Bakery se accelerează cel mai mult la prânz, când birourile din Piața Victoriei prind o clipă de respiro, dar și în diminețile în care clienții fideli își pornesc motoarele obligatoriu cu o cafea și-un croissant. Dar și copiii de la școlile din jur, responsabilizați de părinți cu propriul pachețel, se prezintă politicoși pentru câte o felie de pizza sau un aluat reconfortant. Cei mai mici primesc baloane cu mascota Mr. Bakery, imaginată ca un băiețel cu un cap supradimensionat, desprins parcă din jocurile de Lego.

Pâinea e tot de-a casei și are charismă italienească, fie ea ciabatta, crostini sau focaccia. În dulapuri stau pachetele de paste, importate în toate culorile și formele, dar și borcane cu legume și murături puse la cale în câteva zile intense de „conservărit”, în urma cărora vinetele, ardeii sau conopida au ajuns în oțet, cu mentă, oregano și alte nebunii. Totul, de la kilogramele de legume la borcane și etichetele concepute de designerii casei, au venit de pe plan local.

Unde e Mr. Bakery și cum ajungi acolo: Bulevardul Ion Mihalache nr. 10-12. Din Piața Victoriei o iei pe Ion Mihalache, treci de Muzeul Țăranului Român, traversezi Strada Monetăriei
și-l vei găsi imediat după restaurantul Collage.

Preț orientativ: o plăcintă cu brânză dulce: 7 lei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*