Varșovia liberă

Foto: Sisse Brimberg & Cotton Coulson, Keenpress

Descătușată de trecutul adesea tumultuos, capitala Poloniei atrage privirile lumii.

Text: Thomas Swick
Foto: Sisse Brimberg și Cotton Coulson

Suntem în 1979 și în capitala Poloniei e o zi rece și cenușie de februarie. Sunt condus într-o încăpere. Un bărbat stă la un birou care nu are pe el decât un telefon. Pare ciudat pentru un funcționar de la departamentul de vize, căruia îi cer o prelungire a dreptului de ședere temporară.

— Dacă ne ajuți, îmi spune omul apăsat, într-o engleză cu accent, te ajutăm și noi pe tine.

Primul meu gând e: doar n-a spus ce mi s-a părut mie. Al doilea gând: lucrurile astea nu se întâmplă decât în filme.

Îl întreb ce vrea să spună. Îmi răspunde că, dacă vin la el la birou o dată pe săptămână să-i raportez ce spune lumea, îmi poate prelungi viza pe termen nelimitat. Adaugă că nu e o muncă prea diferită de profesia mea de jurnalist în S.U.A.

Dacă n-aș fi în stare de șoc, i-aș râde în nas. Resping oferta – așa că acum trebuie să plec din țară.

Mă mutasem în Varșovia – pe atunci parte din blocul comunist – în 1978, ca să fiu alături de iubita mea născută în Varșovia, Hania, pe care o cunoscusem la Londra. Înarmat cu o viză pe șase luni, îmi găsisem de lucru ca profesor de engleză pentru niște elevi isteți și curioși. Cu o zi înainte să-mi expire viza cea neprelungită, am plecat, profund dezamăgit, dar cu o poveste despre războiul rece pe care s-o spun și altora.

Trei decenii mai târziu, iată-mă înapoi. E o după-amiază însorită de iunie și mă plimb pe bulevardul Krakowskie Przedmieście, poate cel mai frumos bulevard din lume. În Varșovia, în orice caz, sigur e cel mai frumos. Face parte din „ruta regală” dintre castel și palatul Wilanów, cu nimic mai puțin regal decât primul, și arată mai bine ca niciodată. De la o stradă la alta văd toate elementele clasice ale unui mare bulevard: magazine, galerii de artă, restaurante, reședințe istorice (inclusiv cea prezidențială), un hotel de lux, o universitate de renume, biserici cu o lungă istorie, spații verzi și statui în posturi eroice care omagiază, printre alții, un prinț, un poet și un astronom. De departe mai primitor decât Fifth Avenue din New York și mult mai divers decât înregimentatul Champs-Élysées din Paris, Krakowskie Przedmieście e mult mai mult decât o simplă arteră urbană: e Polonia distilată.

Azi, când mă plimb alături de mulțimea văratică și prind din zbor bucățele de conversație în italiană, franceză și engleză, îmi amintesc de vremurile trecute, când bulevardul era refugiul meu din fața orașului cenușiu de dincolo de el. Varșovia a fost rasă de naziști în al Doilea Război Mondial, apoi reconstruită în era comunistă – cu greu s-ar putea găsi o soartă mai tragică pentru un oraș. Printre puținele clădiri rămase în picioare s-a numărat cel mai elegant hotel al Varșoviei, azi Bristol Warsaw, care a servit în trecut drept spital pentru soldații germani. Intru în holul Art Nouveau și caut intrarea într-un bar celebru al Varșoviei: Barul Coloanelor, frecventat, în epoca de aur a hotelului din anii ’20, de înalta societate poloneză – inclusiv Ignacy Jan Paderewski, compozitor, pianist și prim-ministru. Spațiul, marcat de șase coloane canelate, atrage în continuare o clientelă selectă.

„Mai demult nu suportam Varșovia”, îmi spune emfatic  Noemi Gadomska. Stăm pe terasa unei cafenele din Plac Konstytucji, o piață din era stalinistă, la sud de Krakowskie Przedmieście. În jurul nostru văd clădiri decorate cu basoreliefuri reprezentând muncitori socialiști eroici, care au căpătat un fel de farmec vetust, acum că ideologia pe care o reprezentau a ieșit din scenă. Gadomska, fiica unui prieten de-al unui prieten, tocmai a terminat liceul și caută un loc de muncă pe perioada verii, nu în străinătate – ca generații întregi de polonezi, inclusiv Hania – ci în orașul ei natal.

„Mi se părea teribil de provincial”, continuă ea. „Pe urmă am fost la Ottawa, în vizită la rude. Pe-acolo iarba era tăiată la milimetru.” Îngrijirea obsesivă a peluzei era ceva nou pentru ea – și i se părea, cred, lipsită de imaginație.

„Varșovia are problemele ei”, adaugă, „dar are autenticitate. Aici lumea spune ce gândește.”

Iar în Varșovia e mai multă lume ca niciodată: în prezent, e al nouălea oraș din Uniunea Europeană ca populație – o schimbare remarcabilă, având în vedere că și-a pierdut 67% din locuitori între 1939 și 1945. Tot în creștere e și numărul vizitatorilor, îmbiați de atracții ca „fântâna multimedia”, inaugurată acum doi ani, una dintre cele mai mari structuri de acest fel din lume, care în serile de sâmbătă, vara, revarsă jocuri de sunete, apă și lumini prin sute de duze și leduri multicolore.

„Toată lumea spune că e pentru turiști, dar nu știu pe nimeni care să nu fi mers s-o vadă”, observă Gadomska, apoi menționează și alte destinații-magnet pentru vizitatori și localnici: bulevardul Marszałkowska, în toată lărgimea lui, flancat de magazine de haine, cartierul Praga revitalizat – fost district muncitoresc pe celălalt mal al Vistulei, azi îndrăgit de artiști – și noul Centru Științific Copernic, unde, îmi spune Gadomska, poți afla care e cea mai bună poziție pentru cupluri într-un Fiat polonez.

Ascultând-o, mă gândesc cât s-a schimbat orașul din 1980 încoace, când nașterea mișcării Solidaritatea mi-a dat ocazia să revin aici după plecarea bruscă și să mă căsătoresc cu Hania în Orașul Vechi. Dar pentru cei care au cunoscut Polonia în anii ’50, dominați de U.R.S.S., schimbarea trebuie să fie cu adevărat izbitoare. Pe atunci, mama soției mele a fost aruncată, împreună cu alți activiști, într-o închisoare din Varșovia. O închisoare în care deținuții erau torturați și, uneori, executați. Închisoarea în care s-a născut soția mea.

În 1951, tânăra Halina Matraś a fost acuzată de spionaj pentru guvernul anticomunist exilat. Deși însărcinată, a fost condamnată la zece ani de închisoare în penitenciarul Mokotów. Fiica ei – viitoarea mea soție – s-a născut între zidurile lui sumbre. În cele din urmă, bebelușul a fost luat de sora Halinei; la trei luni, mica Hania arăta atât de bolnavă, încât, în tramvai, mamele indignate o învinuiau în gura mare pe mătușa ei. Halina a fost eliberată după cinci ani, în perioada de destalinizare – dar anii de închisoare o marcaseră profund.

Găsesc penitenciarul Mokotów pe strada Rakowiecka, la aproape cinci kilometri sud de Orașul Vechi. Este și azi închisoare, dar mai mult pentru pedepsele de scurtă durată. Citesc placa de pe zid. Varșovia e plină de plăci, cele mai multe în memoria victimelor războiului și totalitarismului; amintesc zi de zi, adesea îndulcite de frumusețea florilor, de suferința îndurată de oraș de-a lungul secolelor. Placa de pe zidul închisorii poartă numele celor care au murit în „anii de teroare comunistă ≤…≥ 1945-1955”.

Mă gândesc la chinurile celor care, la fel ca soacra mea, au supraviețuit și-mi dau seama că e vremea să aflu mai multe despre locul acesta. Dau câteva telefoane unor vechi cunoștințe și stabilesc o întâlnire cu o altă femeie care a fost închisă la Mokotów; blocul ei e în centru.

Barbara Otwinowska, profesoară de literatură pensionată, mă întâmpină zâmbind. Apartamentul ei minuscul e o oază de rafinament, căptușit cu rafturi de cărți și decorat cu peisaje, portrete și o oglindă cu ramă aurie. Ca apartamentele multor locuitori mai în vârstă ai Varșoviei, e o reprezentare detaliată a unei vieți limitate cu cruzime. Stăm la masa ei încărcată cu cărți, mâncăm șerbet de lămâie și vorbim. În cele din urmă, îmi spune că are o cunoștință la Ministerul de Justiție care ar putea să ne permită accesul în închisoare. Stabilim să ne întâlnim acolo câteva zile mai târziu.

Odată ieșit în stradă, îmi dau seama că nu sunt departe de inima medievală a Varșoviei, Orașul Vechi – un succes magistral al efortului de reconstrucție istorică din Polonia. Zona, locuită încă din secolul al XIII-lea, cuprindea odinioară palate, biserici și case ale breslelor bogat decorate. Distrusă aproape complet de naziști în al Doilea Război Mondial, a fost reconstruită începând din 1948, cu o măiestrie care i-a câștigat în 1980 un loc în Patrimoniul mondial UNESCO.

Intru în piața pietruită a Castelului și dau peste o mulțime de protestatari în jurul Coloanei Regelui Sigismund, un memorial din secolul al XVII-lea în onoarea regelui polonez Sigismund al III-lea Vasa, devenit punct de reper – și de întâlnire. Azi, tinerii sirieni veniți la studii și rămași în Polonia strigă în megafoane și flutură steagurile țării lor. E o confirmare a statutului internațional tot mai cuprinzător al Varșoviei: orașul care, odinioară, trimitea emigranți în lumea întreagă primește acum imigranți.

Fiindcă a fost reconstruit, Orașul Vechi e învinuit adesea că ar fi un fel de Disneyland. E adevărat, nu mai e inima comercială a orașului și poate dă mai mult impresia de atracție turistică decât de centru urban. Dar mă minunez din nou văzând cât de detaliată, fidel reprodusă și animată este această replică. Magazinele mici, cu aer medieval, vând lucrări de artă, ceramică, suvenire și bijuterii din chihlimbar de la Marea Baltică. Intru într-unul, aBo Art Gallery, și dau de un câine lungit pe podea. Proprietara, Anna Bolesta, stă la un birou. Îmi spune că locuiește în cartier. Apartamentele sunt mici, recunoaște ea, dar vecinii – artiști, actori, scriitori – sunt interesanți.

Bolesta vorbește engleza excelent. Mulți tineri din Varșovia o vorbesc bine în ziua de azi. Unii au învățat-o lucrând în străinătate – în Anglia, Irlanda, S.U.A. – și profită de cunoștințele lor într-o Polonie nouă, care i-a atras înapoi.

„Aici am tot ce-mi trebuie”, spune Bolesta, referindu-se la Orașul Vechi. „N-am nevoie să plec altundeva.” Sună ca viața la sat – un sat cuibărit în centrul unui oraș.

O plimbare scurtă mă aduce în Centrul Istoric (Rynek), care a fost, timp de secole, centrul comercial al orașului, unde negustorii și breslele Varșoviei își vindeau bunurile. Umbrelele cafenelelor stau în pâlcuri pe lângă fațadele viu colorate ale caselor în stil baroc. Copiii se joacă în fântâna arteziană centrală, în jurul unei statui a Syrenkăi, sirena purtătoare de sabie, simbolul Varșoviei.

Numeroasele magazine deschise în piață azi sunt pline ochi de vizitatori. Îmi fac pelerinajul obișnuit la Cepelia, o galerie de artă folk cu o colecție impresionantă de sculpturi în lemn pictat. Cele mai multe sunt figurine, printre care și cea a Sfântului Francisc de Assisi. Dar unele sunt ansambluri fantastice – o nuntă, arca lui Noe – cioplite dintr-o singură bucată de lemn. Pe unii artiști îi recunosc după forma ochilor sculpturilor (am acasă o colecție modestă). Lucrarea „Hristos îngrijorat” îl arată pe Mântuitor așezat pe o piatră, cu capul rezemat trist în mână – o imagine străveche, care părea să capete un sens nou în perioada comunistă. Multe lucrări sunt un amestec de umilință și umor care întotdeauna mi s-a părut tipic polonez.

Reușesc să plec fără să mai adaug piese noi colecției mele și mă îndrept spre nord, pe lângă localurile cu pierogi – rețeta tradițională de găluște a revenit la modă –, către Orașul Nou, care, de fapt, e noul Oraș Vechi. În secolul al XV-lea, când a luat ființă, era o așezare de sine stătătoare; a fost distrusă în al Doilea Război Mondial, apoi reconstruită cu drag ca să arate exact ca în perioada ei de înflorire din secolul al XVIII-lea. Fiindcă are mai puține magazine și restaurante decât Orașul Vechi, e mai puțin aglomerată. Mă plimb printr-o piață ordonată, deloc aglomerată, pe lângă biserica barocă reconstruită Sf. Cazimir – unde au murit peste o mie de civili într-un bombardament nocturn în 1944 – și pe lângă ferestrele deschise ale unor apartamente, iar în cele din urmă ajung într-un loc de unde poți privi peste Vistula. Viața parcă s-a mutat în altă parte; domnește pacea, singurătatea, atemporalitatea. Nu te gândești „Toate astea sunt reproduceri”, ci doar „Ce frumos și liniștit – chiar în mijlocul unei mari capitale europene. La începutul secolului al XXI-lea.”

 

Mă bucur de seara blândă de vară, la întâlnirea cu Jerzy Thieme, vărul soției mele, cu care mă plimb prin Pole Mokotowskie, unul dintre cele mai mari parcuri din Varșovia. E plin de oameni care vor să evadeze din apartamente. Cei mai mulți se plimbă, ca noi; alții gonesc pe biciclete. Unii stau pe pături de picnic și mănâncă sendvișuri cu brânză, roșii, kielbasa, șuncă. Regretatul autor polonez Ryszard Kapuściński obișnuia să se plimbe pe-aici dimineața, după cum ne informează un semn; casa în care a crescut, pe strada Niepodległości din apropiere, ar putea deveni muzeu.

Adevărul e că Varșovia e un oraș al comemorărilor. Printre cele mai intense: Muzeul Revoltei din Varșovia, care documentează revolta locuitorilor din 1944, eroică dar sortită eșecului, împotriva ocupației naziste din al Doilea Război Mondial, în urma căreia mare parte din oraș a fost rasă. Varșovia de azi e aproape imposibil de pătruns fără a înțelege mai întâi acest eveniment în care au murit peste 140.000 de locuitori ai orașului. Deschiderea muzeului în 2004 a fost o victorie de proporții, o confirmare a faptului că Polonia și-a recâștigat libertatea și, odată cu ea, și controlul asupra istoriei naționale. Muzeul e un triumf și prin exponate. Expozițiile ilustrează piedicile enorme din calea luptătorilor de rezistență, de exemplu deplasarea prin canalele orașului pentru a evita supravegherea. Înregistrările sumbre cu poveștile supraviețuitorilor dau pieselor expuse – pistoale-mitraliere Sten, o motocicletă nazistă, o replică a vehiculului blindat Kubuś, improvizat de Armata Teritorială Poloneză pe șasiul unei dubițe Chevrolet – o aură de realitate tulburătoare.

Realitatea e pusă sub semnul întrebării cu totul altfel la Centrul Științific Copernic, de ultimă generație, pe care-l găsiți coborând dealul Orașului Vechi, pe malul Vistulei. Botezat după astronomul polonez vizionar Nicolaus Copernic – care, la începutul secolului al XVI-lea, afirma că în centrul Universului se află Soarele, nu Pământul –, muzeul a făcut valuri la deschidere, în 2010. Sunt nevoit să-mi acopăr urechile când mă apropii de un grup de copii care țipă de mai mare dragul într-o cutie care le înregistrează nivelul decibelilor. Mai departe, două fete plasează piese din plastic pe un model anatomic. Râd când tatăl lor ia în mână ficatul și spune: „Aici mă doare pe mine tot timpul”. Zâmbesc și eu când observ trei preadolescenți fermecați de vocea unui poet electronic, bazat pe un personaj dintr-un roman al scriitorului polonez Stanisław Lem, decedat în 2006 – o împletire inspirată a tehnologiei cu literatura. Întregul spațiu seamănă mai mult cu un centru de divertisment decât cu unul științific.

E vineri dimineața și numai la divertisment nu-mi stă gândul. Sunt în sala de așteptare a închisorii Mokotów (numită acum Areszt Śledczy Warszawa-Mokotów), cu profesoara Otwinowska. Cu ajutorul unui funcționar de la Ministerul de Justiție, sunt pe cale să văd unde s-a născut soția mea.

„Încântat de cunoștință”, îi spun  funcționarului, când ajunge. Răspunsul lui mă lasă cu gura căscată: „Ne-am cunoscut deja. Mă cheamă Tomasz; v-am fost elev.”

Zâmbind, ne conduce printr-o poartă la care ne lăsăm actele de identitate și telefoanele mobile, după care ieșim în curtea închisorii. Otwinowska, cu o pălărie de vară elegantă, se sprijină de brațul meu la intrarea în prima clădire. Nu pot decât să-mi închipui ce amintiri îi trec prin minte. Ne oprim în fața unei celule. Paznicii scot afară doi prizonieri ca să ne uităm înăuntru. Otwinowska întinde brațele ca să-i măsoare lățimea și o declară mai mare decât cea în care stătuse ea. În plus, evident, a ei nu avea televizor.

Se simte atmosfera rece din orice instituție corecțională, dar aici o îngreunează contextul istoric. Înaintând pe coridoare, mă gândesc la cetățenii curajoși tratați aici ca niște criminali, la mamele despărțite de copiii lor. La copiii despărțiți de mame.

Vizita se încheie în biroul directorului. Bogdan Kornatowski e un bărbat înalt, atrăgător. Ne oferă fiecăruia câte o gravură pe sticlă reprezentând clădirea veche a închisorii. Apoi își întoarce privirea spre mine.

„S-ar putea să sune cam ciudat ce vreau să vă spun”, începe el, apoi face o pauză, căutând cuvintele potrivite. „Poate va suna chiar urât. Dar, vă rog, transmiteți-i soției dumneavoastră toate urările de bine din partea directorului închisorii.”

 

Thomas Swick este autorul memoriilor de călătorie Unquiet Days: At Home in Poland. Fotografii colaboratori Sisse Brimberg și Cotton Coulson trăiesc în Glasgow, Scoția, și ilustrează frecvent articole despre Europa.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*