Ambasador de România

România, ca o ie în vânt. Ține de noi să o ancorăm în normalitate. Foto: Catalin Gruia

 In numărul de aprilie-iunie al revistei NG Traveler, redactorul șef Cătălin Gruia te îndeamnă să fii un bun ambasador de România.

Elegant ca un vampir, în ciuda celor peste 80 de ani, Don Mimo, cu eșarfa lui roșie asortată la un costum impecabil, ne aștepta cu o mașină sport în Aeroportul Catania-Fontanarossa din Sicilia.

Fostul jurnalist auto închiria în regim de Bed and Breaskfast o partea a casei sale din Acireale. Cuibul secret al lui Don Mimo, unde rezervaserăm câteva nopți, era ascuns după o livadă de lămâi – o căsuță ca o navă spațială suspendată parcă deasupra Mediteranei, cu pereții laturii dinspre mare din sticlă de sus până jos.

Când a aflat că suntem români (nu știu de ce crezuse că suntem spanioli), lui Don Mimo i-au căzut de pe nas ochelarii de soare. Ce mai! A fost cât pe ce să nu ne mai primească, cu toată rezervarea noastră. A trebuit să fac uz de toate farmecele din dotare ca să-l recâștig (noroc că sunt îndrăgostit de limba italiană încă din adolescență), și până la urmă ne-am împrietenit. La plecare, Don Mimo ne-a dus la aeroport cu mașina lui și n-a vrut să ne ia niciun ban (el, care era un zgârcit și jumătate).

La fel am pățit în Franța, Austria, Germania, Marea Britanie și în alte locuri unde faima tristă de a fi român îi făcea pe localnici să își ducă inconștient mâna la buzunar imediat ce aflau din ce țară suntem.

După ce am zburat prima oară din Băneasa, comportamentul compatrioților noștri m-a făcut să disper. Aproape că mă resemnasem că suntem condamnați să rămânem oaia neagră a Europei, până când am văzut în ediția americană a NG Traveler că Amy Alipio, unul dintre redactorii articolului 20 de locuri de văzut acum (pag. 28), recomanda cititorilor săi un oraș foarte prietenos cu copiii: BUCUREȘTIUL!

Cum trăiesc în București de vreo 15 ani și am un băiețel de 4 ani, am crezut că nu înțeleg eu bine…

Amy povestea că a fost la un restaurant din Centrul Vechi al Capitalei, unde aveau pe cineva care se joacă așa de frumos cu copiii până când vine mâncarea comandată. În mod firesc, pentru ea, restaurantul acela și vreun chelner prietenos au întruchipat Bucureștiul.

Mi-am dat seama că fiecare dintre noi e ambasador de România. Atunci de ce n-am încerca, oameni buni, acasă sau când călătorim peste hotare, fiecare după puterile lui, să fim niște ambasadori buni? Noi, și numai noi, am putea schimba imaginea României.

Ce ne lipsește, deocamdată? – Respectul de sine și pentru celălalt, patriotismul, curajul de a munci și de a ne pune în aplicare visele.

 

Cătălin Gruia

[email protected]



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*