Ierusalimul ca la carte

Foto: Alexandra Avakian

Dotat cu un ghid de călătorie scris de părinții săi în anii ’50, un fiu revizitează orașul pe care l-a cunoscut bine în copilărie – și descoperă unul nou pe parcurs.

Text: Michael Rosenfeld

Este nouă seară într-o duminică de mai, iar dealurile Ierusalimului de Vest sunt în flăcări. „Mă puteți duce la cel mai mare foc?”, îl întreb pe taximetrist. În curând, ocolim Valea Crucii și ne croim drum printr-o mulțime de evrei ortodocși cu haine negre și căciuli de blană. Dansează în jurul unui foc în aer liber care trebuie să aibă vreo trei metri. În siguranță în spatele baricadelor din lemn, femeile și copiii privesc, fără ca ținuta   decentă să le ascundă entuziasmul. Toți sărbătoresc Lag b’Omer, un festival care îl comemorează pe un înțelept din secolul I. Zile la rând, copiii au adunat lemne și le-au așezat în mormane prin tot orașul. Și eu am făcut asta, în copilăria petrecută aici. Văd doi băieți scoțând cartofi copți din foc și am o senzație de dejà-vu.

Au trecut peste 30 de ani de când am locuit în Ierusalim, iar străvechiul oraș nu mai e la fel de familiar. Ca să mă orientez, am conceput un experiment de călătorie în timp: pe cât posibil, mă voi baza pe Ticket to Israel, o carte albastră uzată scrisă de părinții mei acum 60 de ani. Plină de istorisiri extraordinare și sfaturi obscure, aceasta a fost probabil primul ghid al noului stat Israel. Abia aștept să văd până unde mă poate duce într-un loc care s-a schimbat enorm – și să găsesc rămășițele locului ce i-a captivat atât de mult pe părinții mei, care trebuie să fi fost atrași de ceva profund atunci când au scris despre „acest oraș argintat… acest vis gravat în piatră”.

Ghidul a stat ani de zile în biblioteca mea din pivniță, o cronică neglijată a poveștii de început a părinților mei. Tineri reporteri, ei s-au întâlnit și s-au căsătorit când lucrau la New York Post care, în 1947, i-a trimis în Palestina. Au relatat despre războiul arabo-israelian din 1948 și, entuziasmați de istoria care se derula în jurul lor, au hotărât să rămână acolo.

În prima zi, ies din hotel, iar cerul e de un albastru fără nori, care prevestește o vreme caldă și uscată. Zidurile Orașului Vechi se conturează în depărtare. Ceilalți vizitatori au ghizi umani sau, cel puțin, ghiduri noi. Eu car după mine o carte din altă lume, una scrisă cu tonul alert a doi jurnaliști martori ai unei lupte extraordinare și care trebuie neapărat să-ți povestească despre ea. Este plină de ponturi specifice vremurilor, unele destul de ilare. De pildă: Listă de bagaj pentru domni: două costume din crepon, un pantalon reiat din viscoză și nailon, unul din lână pieptănată de culoare închisă. Două perechi de pantaloni kaki până la genunchi, plus două perechi de șosete lungi din lână. Lenjerie: luați din nailon, pentru spălare ușoară.

Cu acest sfat atemporal sub braț, mă îndrept pe strada Hebron spre Cusătură, fâșia de pământ dintre Orașul Vechi, înconjurat de ziduri, și întinsul oraș nou. Deja simt acea senzație de zăpăceală comună în rândul călătorilor în timp. În 1951, când părinții mei își scriau cartea, aici era țara nimănui. Puteai fi împușcat de un lunetist cocoțat pe zidurile Orașului Vechi doar pentru că treceai pe acolo.

Sunt în drum spre inima Noului Ierusalim, întemeiat în urmă vreo 150 de ani – o clipită într-un loc care măsoară timpul în milenii. Destinația mea este Piața Zion, unde pierdeam vremea în  adolescență, atras de cinematografele cu westernuri de mâna a doua. Trec pe lângă Hotelul King David, care i-a adăpostit pe cei puternici și celebri. Este la fel de elegant ca Plaza din Manhattan și la fel de scump –  420 $ pe noapte, când am verificat online. Trebuia să vin în 1951, când era 10,72 $.

Atunci era o altă lume, una ce încă se refăcea după război. Aproximativ 30.000 de arabi își părăsiseră casele din Noul Oraș al Ierusalimului, care fusese preluat de israelienii victorioși. Mii de evrei din Africa de Nord și Orientul Mijlociu au venit aici, dând orașului o înfățișare vizibil orientală.

E în murmurul de fuste ce însoțește femeile cu pielea închisă la culoare care merg cu demnitate pe străzi. E în accentele graseiate ale copiilor care se joacă de-a evreii și arabii pe aleile lăturalnice. E în postura hamalilor jerpeliți, cu turbane, care trândăvesc la colțurile pieței principale a Ierusalimului, Zion.

Hamali cu turbane? Nici urmă de ei în Piața Zion de astăzi. În schimb, văd un catalog de arhetipuri locale: ierusalimiți în blugi, femei în vârstă bine îmbrăcate, gospodine cu cărucioare cadrilate pentru cumpărături, bărbați ortodocși în negru, tineri soldați cu arme automate. Când trece tramvaiul elegant, orice urmă din iluzia trecutului se duce cu el.

Deci unde este Ierusalimul despre care au scris părinții mei cu ani în urmă, acest vis gravat în piatră? Acest oraș al pelerinilor și al visătorilor care au călătorit mii de kilometri pentru a ajunge la el?

Drumul spre Ierusalim; mi-l amintesc atât de clar din copilărie. O călătorie de două ore, plină de magie pură. De la câmpia joasă de lângă mare, urcă și șerpuiește în jurul dealurilor Ierusalimului. Când aveam opt ani, stăteam pe bancheta din spate a vechiului nostru Vauxhall, simțind vibrațiile în timp ce luam curbele în U supranumite Cele Șapte Surori. Pe drum erau rable distruse, vestigii ale luptelor duse în 1948 pentru controlul asupra drumului.

Astăzi, drumul spre Ierusalim este o autostradă modernă. Pentru cineva absent multă vreme, șocul noutății este redat în asfalt. Oare mai există vechiul drum? Deschizând Ticket to Israel al părinților mei, găsesc capitolul „Via Dei, drumul spre Ierusalim”.

Drumul de astăzi este pavat, dar nu te protejează de alunecări, lumină orbitoare sau gropi. Nici măcar nu respectă regula cu privire la o linie dreaptă și două puncte. Dar, pentru Israel, reprezintă un triumf al spiritului și, din motive întemeiate și suficiente, se numește K’vish Hag’vurah – Drumul Curajului… Mereu o autostradă spre glorie, drumul spre Ierusalim a fost uneori o autostradă a morții.

Cunoscându-mi limitele, angajez un ghid vorbitor de engleză, Susan Lamdan, care este instantaneu intrigată de căutarea mea donchihotescă. Părăsim Ierusalimul pe autostrada cu patru benzi. La abia 15 minute de la ieșirea din oraș, cotim pe o porțiune îngustă din vechiul drum și observăm rapid primul lucru pe care l-ar recunoaște părinții mei. Este un fort al armatei britanice, unul dintre multele construite când Anglia controla Palestina sub mandatul Națiunilor Unite. Erau numite forturi Tegart, după ofițerul britanic care le-a proiectat. Britanicii știau cât de important era să controleze acest drum spre Ierusalim, singura rută de aprovizionare a Orașului Sfânt.

Lamdan parchează la marginea drumului și traversăm. Construcția din beton a rezistat timpului – exceptând copacii răzleți care cresc în curte. Într-o încăpere, sârma ghimpată se încolăcește pe podea. Un om din stația de autobuz din apropiere ne spune că forțele de apărare israeliene folosesc locul acesta pentru antrenamente nocturne. Mergem mai departe la un alt fort Tegart. Acesta este astăzi Muzeul Corpurilor Blindate, ce se prezintă drept „cea mai diversificată colecție de blindaje din lume”. Maya, o tânără din armata israeliană, îmbrăcată în uniformă și sandale, ne prezintă unul dintre cele 13 tancuri deținute de israelieni la sfârșitul anilor ’40. Când ne pregătim să plecăm, zărim mai mulți soldați israelieni cățărându-se pe un tanc mai modern.

Peste vreo oră cotim brusc pe un drum de pământ. Lamdan pare puțin neliniștită; mașina noastră închiriată nu are tracțiune integrală. Dar știe cât de mult vreau să călătoresc pe vechiul „Drum al Burmei”. În prezent aproape uitat, acesta a fost săpat pe ascuns în dealuri, într-o încercare disperată de a reaproviziona Ierusalimul în timpul războiului.
În tăcere, inginerii evrei au trasat o rută alternativă peste dealurile submontane presărate cu granit, aproape în văzul patrulelor lui Latrun și, în timpul nopții, bărbații de vârstă mijlocieunii dintre ei avocați neobișnuiți cu munca fizică și profesori ochelariștiau cioplit un drum nou din stânci Supranumit Drumul Burmei după o altă cale vitală rudimentară, el a fost dat în folosință chiar înainte de finalizare; jeepurile aduceau alimente și arme până la capătul drumului de pământ, iar docherii voinici chemați în grabă din porturile Haifa și Tel Aviv cărau în spate încărcătura peste teren… Asediul a fost oprit.

Astăzi, vechiul drum este o potecă mai potrivită pentru mersul pe jos. Ne poticnim mai departe în tăcere, între rânduri de ciulini înfloriți. De pe câmpuri se ridică porumbei, apoi un cocor elegant, singurele ființe vizibile pe această cale abandonată spre Orașul Sfânt.

O modalitate excelentă de a vedea Ierusalimul este prin sinagogile sale… Doar un ghid versat în obiceiurile evreilordin orașpoate face turul sinagogilor atât de plăcut pe cât ar trebui fie.

Găsesc un astfel de ghid, un istoric autodidact pe nume Rafi Kfir. Stabilim să ne întâlnim la 7 dimineața la marginea celui mai cunoscut cartier religios al Ierusalimului, Mea Shearim. Pentru că este sabatul, Kfir a mers pe jos o jumătate de oră în loc să meargă cu mașina. „Sunt ortodox, dar nu ultraortodox”, îmi spune el. Este o distincție foarte importantă. Ortodocșii se supun legilor evreiești, dar nu se izolează. Ultraortodocșii trăiesc în comunități închise, ținând lumea laică la distanță. Trecem peste o baricadă și, deodată, ne aflăm în mijlocul unor bărbați cu bărbi și bucle laterale. Unii poartă căciulile rotunde de blană, shtreimel, care îi disting ca membrii unui anumit grup. Eu, desigur, am la mine ghidul albastru al părinților mei. Îmi dau seama că bărbaților pe lângă care trecem li se pare probabil o carte de rugăciuni. La poalele dealului, ajungem la o intersecție. Kfir, om al locului, îmi spune că aici a fost linia întâi a ciocnirilor dintre evreii religioși și cei laici, care au început în anii ’50 și au culminat în anii ’90.

„Piața Shabbat era scena unor lupte între ortodocși și oamenii obișnuiți care doreau să meargă cu mașina de sabat. Multe pietre, mult sânge, mulți polițiști.”

În zilele noastre, Mea Shearim și mai multe cartiere învecinate sunt închise sâmbăta. Vizitatorii sunt de obicei tolerați, dar numai dacă sunt îmbrăcați extrem de decent: cu mâneci lungi, picioarele acoperite și baticuri pentru femeile căsătorite. Kfir mă duce într-o curte îngustă, inima vechiului cartier yemenit. Trecem pe lângă doi bărbați care se grăbesc la rugăciune. Kfir îi roagă să ne îndrume spre cea mai autentică sinagogă yemenită. Aceștia discută puțin, apoi cad de acord că există doar una acolo, la capătul unei scări înguste. Intrăm într-o cămăruță unde vreo 20 de bărbați se roagă. Stau la niște pupitre mici, cu cărțile deschise în față. Mi se dă un șal de rugăciune și stau tăcut lângă ușă. Observ fețele – ale studiului și caracterului. Majoritatea, deși nu toate, sunt fețele oacheșe ale evreilor yemeniți din Israel.

În sinagoga yemenită, credincioșii descălțați stau cu picioarele încrucișate pe podea și bătrâni patriarhali împart cărți de rugăciune cu copii.

Aici nimeni nu e desculț, iar bărbații poartă pălării yemenite cu broderii specifice. Psalmodierea lor îmi pare exotică. Vocalele sună străine, iar cântatul mi se pare mai puțin unitar decât cel cu care sunt obișnuit, ca și cum fiecare s-ar afla în propria sferă privată.

În anii care au trecut de când au fost părinții mei aici, Ierusalimul a devenit un oraș mai religios. Comunitatea ortodoxă, mult mai mare acum, s-a răspândit în multe cartiere. Evreii religioși și ne-religioși se pot întâlni în piața publică, dar adesea par stânjeniți unii în prezența celorlalți. Este una din liniile de diviziune care traversează temelia acestui oraș sfânt.

Multe falii se întâlnesc în Orașul Vechi. Înconjurat de ziduri de calcar datând din secolul al XVI-lea, acesta reflectă soarele într-o explozie de alb când cobor din autobuz la Poarta Damascului. Cobor treptele și intru pe poartă, înotând contra curentului printr-un val de mii de oameni ce se revarsă din Orașul Vechi. Desigur! E vineri, ziua sfântă a musulmanilor. Rugăciunile de amiază de la moscheea al-Aqsa s-au încheiat, iar acum lumea se îndreaptă spre casă pentru masa de prânz.

Urc fără ezitare pe lângă vânzători de pâine, suvenire și o mulțime uluitoare de dulciuri. Când mă apropii de capătul cartierului musulman, zăresc un panou: „Centrul vechii cetăți românești”. Intru într-o cafenea spațioasă. Proprietarul mă servește cu cafea, apoi stă în mijlocul încăperii, cu brațele întinse: „Unde stau acum este centrul vechii cetăți romane, explică el. Romană, nu românească. Am scris greșit pe panou.” Ne aflăm la granița dintre cartierul evreiesc și cel musulman, îmi spune el. „Eu sunt ONU pentru ambele.” E o exagerare, desigur, dar observ câțiva israelieni evrei care își beau cafeaua în acest local arăbesc. Cum adesea se întâmplă aici, conversația atinge un punct sensibil. „De ce nu le spuneți adevărul oamenilor dumneavoastră?”, întreabă proprietarul cafenelei. „De ce nu sunt liber? Sunt sub ocupație de peste 42 de ani.”

Iată deci o fractură majoră. Aceasta își are originea în 1967, când forțele israeliene au cucerit Orașul Vechi în Războiul de Șase Zile. Deși la exterior e calm în majoritatea timpului, orașul mai clocotește din cauza tensiunii dintre evrei și arabi. După alte câteva trepte, trec în cartierul evreiesc. Părinții mei nu au scris despre el – în 1951, nici un evreu n-ar fi putut veni aici – dar au fost țn aceste locuri în zilele tensionate dinaintea războiului din 1948. Oare mama ar recunoaște aleile acestea? Mă îndoiesc. De când au preluat israelienii orașul, în 1967, au lățit străzile și chiar au reconstruit una dintre cele mai vechi sinagogi din Ierusalim, Hurva. Prin piața ei încăpătoare trec sute de turiști evrei cu batic și iarmulcă. În graba lor spre Zidul de Vest (Zidul Plângerii), trec pe lângă magazine, cafenele și restaurante.

Englezii, după cum se știe, sunt cam cei mai proști bucătari din lume. Totuși, un corespondent englez care a vizitat recent Israelul, s-a întors la Londra scriind cu oroare israelienii se hrănesc cu „măruntaie de crap și coji vechi de roșii” . Nu vorbea despre raționalizare; vorbea despre ce fac bucătarii israelieni cu alimentele bune, proaspete și hrănitoare.

Ca să înțeleg mâncarea israeliană din secolul al XXI-lea, o iau spre piața Machane Yehuda, de unde se aprovizionează ierusalimiții, mai ales înainte de sabat. Sunt însoțit de o specialistă în scena gastronomică locală, autoarea de cărți de bucate Judy Goldman, care oferă excursii culinare în Israel. „Acum zece ani, ideea unei excursii culinare în Israel era caraghioasă. Acum poți face cu ușurință un itinerar de zece zile”, spune ea.

Piața Machane Yehuda era odată un labirint haotic de tarabe. Mi-o amintesc umedă și rece și mirosind a pește, un loc unde nu mă lăsam târât de părinți. Impresia mea de acum este cât se poate de diferită. Machane Yehuda este un centru comercial alimentar efervescent, plin de lumină, aglomerat de cumpărători și plin de produse proaspete. Sunt chiar și cafenele cu espresso bun. Trecem pe lângă o tarabă cu halva, specializată în preparatul din susan, dulce și cu aromă de nuci, pe care israelienii îl adoră. Când eram mic exista un singur sortiment, dar King of Halvah oferă în jur de 30 de feluri, inclusiv cu cafea, ciocolată și două feluri cu fistic. Plec cu mai mult decât ar trebui.

Ce se află în spatele modei culinare israeliene? E o combinație de factori: o clasă mijlocie în creștere, televiziunea, dorul de ducă israelian. „Israelienii sunt călători înrăiți”, spune Goldman. „Imediat ce ai scăpat de armată, ai plecat. Și mulți tineri bucătari israelieni au plecat în străinătate pentru ucenicie.” Totul e sezonier aici, adaugă ea, iar israelienii refuză cu dispreț alimentele cărora nu le-a venit încă timpul. „Roșiile sunt excepția. Dacă nu se găsesc roșii, israelienii o iau razna. Acum e populară în restaurante o salată cu cinci soiuri de roșii.”

În dimineața următoare, puțin după ora 8, sună telefonul. Este Judy Blanc, o prietenă de familie care i-a cunoscut pe părinții mei pe vremea când locuiau la Ierusalim. „Ce faci în după-amiaza asta?”, întreabă ea. Aveam de gând să merg la recent renovatul Muzeu  Israel, despre care toată lumea spune că e fenomenal. „Poți să faci asta mâine”, îmi spune Blanc. „Azi ar trebui să vezi niște puncte fierbinți.”

La ora 14, mă aflu în mașina veche a lui Blanc, ocolind zidurile Orașului Vechi spre Poarta Damascului. După doar patru cvartale intrăm în Sheikh Jarrah, prăfosul cartier palestinian. Tensiunea este evidentă din clipa în care coborâm din mașină. Trei femei palestiniene stau la umbra unui copac. Tocmai fuseseră scoase din casa lor de un mic grup de evrei, care revendicau niște case care fuseseră evreiești înainte de 1948. Apoi două femei, ambele evreice ortodoxe, ies din casa disputată și își descuie mașinile. Ca pentru sine, dar suficient de tare pentru a fi auzită, una dintre femeile palestiniene bombăne vehement. Blanc îmi spune că palestinienii și susținătorii lor evrei demonstrează aici în fiecare după-amiază de vineri, hotărâți să oprească strămutarea familiilor arabe, pe care o consideră parte a unui plan de a iudaiza Orașul Vechi. Acesta este tot Ierusalimul, gândesc eu: încă supraviețuiește conflictelor sale străvechi, încă se luptă să găsească o pace greu de atins.

Vineri seara este seara familiei… Rațiile sunt păstrate cu grijă pentru această masă de sabat, care îi reunește pe cei mai diferiți părinți și tineri, chiar și pentru o oră.

În această seară de vineri, părinții și tinerii se strâng acasă la vechea mea prietenă Sara. La masa din bucătăria ei, un meditator angajat de părinții noștri ne-a învățat să citim și să scriem în engleză. Îmi aminteam grădina ei înconjurată de ziduri ca pe un loc fermecat. Astă-seară, cântă un trio de jazz. Stăm pe scaune în iarbă, mâncând dovlecei umpluți cu orez și sorbind limonadă cu un ușor gust de fenicul. Moșmonul japonez este încărcat cu mici fructe portocalii, pe care lumea le mănâncă dintr-un bol trecut din mână în mână. Când apune soarele, soțul Sarei spune binecuvântările de sabat. Masa durează până târziu. Nu auzim decât vocile noastre și, din când în când, cântece de la o sinagogă din apropiere.

Orașul e liniștit și tensiunile lui veșnice par îndepărtate. Îmi revine în minte un fragment din ghidul albastru al părinților mei.

Al cui oraș e acesta? Cărei umbre falnice îi aparține? Cine, dintre milioanele al căror sânge a pătat aceste dealuri străvechi, are un drept etern asupra Ierusalimului?

În liniștea acestei seri, e posibil să credem că liniile de diviziune ale Ierusalimului ar putea rămâne scufundate în temelie. Dar eu știu că sunt acolo, așteptându-și impactul inexorabil, ca pe vremea părinților mei. Ticket to Israel este un ghid cât se poate de perimat, dar și actual. Greșește în privința a o mie de detalii și nu îți spune unde să mănânci. Dar în paginile sale există ceva care încă are ecou la cei care se minunează de lumina aurie a orașului sfânt. Unul dintre rânduri rămâne la fel de corect ca în ziua în care l-au scris părinții mei. Ierusalimul, scriau ei, „nu seamănă cu nici un oraș care există sau care a existat vreodată.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*