Design modern în Danemarca

Foto: Sisse Brimberg și Cotton Coulson

 

Formă, funcție, esență. În Copenhaga, viața e hygge.

Text: Bruce Schoenfeld
Foto: Sisse Brimberg și Cotton Coulson

Cerul Copenhagăi toarnă ploaie peste noi, așa că nu putem merge cu bicicleta la Operă. Rasmus Bo Bojensen e dezamăgit, dar eu nu. Unghiul larg asupra orașului oferit de perspectiva din spatele parbrizului mă va ajuta să mă reorientez. N-am mai vizitat capitala daneză de peste zece ani.

Sunt cu Bojensen, creator și furnizor de ciocolată, în clădirea Axelborg, fostă bancă reamenajată. E o structură bizară (lifturile vechi, din lemn, circulă într-o buclă continuă, ca un teleschi, iar pasagerii trebuie să intre și să iasă din ele exact la momentul potrivit) pe care a transformat-o în spațiu pentru conferințe și evenimente.

Ultima oară când ne-am întâlnit, Bojensen mi-a oferit ciocolată creată de el, cu curry și șofran. Mai nou, toată lumea adaugă în ciocolată ingrediente ciudate – șuncă, crutoane, quinoa – dar asta se întâmpla în anii ’90, cu mult înainte de formarea familiei de alimente dulci-sărate. Ciocolata lui nu era chiar cea mai gustoasă, dar era cea mai interesantă. Mi-am amintit de ea acum câțiva ani, când revista britanică Restaurant a declarat Noma, din Copenhaga – unde ingredientele culese din natură se servesc, se spunea, pe sol comestibil – cel mai bun restaurant din lume.

În frunte cu Noma, peisajul gastronomic al orașului a înflorit. În prezent, Copenhaga are 13 restaurante posesoare de stele Michelin și aproape toate forțează o limită culinară sau alta. Intenționez să vizitez câteva, în primul rând ca să-mi confirm bănuiala că oamenii de știință nebuni din bucătării sunt cea mai recentă manifestare a laturii creative a firii daneze.

De la inovație culinară la design de mobilă și înaltă tehnologie, danezii par să găsească mereu un mod ingenios de a atinge excelența în toate domeniile. Copenhaga are o mulțime de atuuri tradiționale – străzi pavate cu cărămidă, clădiri cu ziduri groase, barje marcate de patina timpului – și domnește în ea un aer de siguranță solidă, nord-europeană. Dar amestecul de funcționalitate ingenioasă și estetică jucăușă o face să pară cu un deceniu înaintea altor locuri din lume – un oraș al viitorului.

De data aceasta stau la un hotel istoric, Alexandra. Aspectul lui retro include lucrările a șapte dintre cei mai renumiți designeri danezi ai secolului al XX-lea, printre care Finn Juhl, care și-a făcut o carieră din reinventarea scaunului. Camera mea e numărul 338, Apartamentul Juhl. În timp ce îi admir mobila zveltă, cu modele ale căror variații erau la fel de obișnuite în sufrageriile clasei de mijloc americane din anii ’50 cum erau reproducerile după Modigliani, mă gândesc că gastronomia și scaunele nu sunt forme chiar atât de diferite pentru exprimarea artistică. Ambele au un scop anume și o formă acceptată și totuși sunt în continuare modificate, reproiectate, îmbunătățite.

La fel și cu ciocolata. Bojensen nu îi mai adaugă arome – asta s-a demodat de prin 1995. Pentru produsul lui actual folosește plante de cacao sălbatice pe care le-a descoperit în insulele amazoniene. Îmi dă o bucățică. Nu sunt obișnuit să mănânc dulciuri după-amiaza, dar el aruncă o tabletă în gură.

„E ora potrivită”, îmi spune. „De dimineață tot e ora potrivită.” Iau și eu o gură.

Începe să-mi explice schimbările fundamentale care au dus la explozia actuală de restaurante în Copenhaga. Produsele locale aveau de suferit, fiindcă tot mai mulți consumatori preferau să cumpere de la supermarketuri; nu se mergea la restaurant decât la ocazii speciale. Îl aud, dar mintea mea e acaparată de ciocolată, care e mai intensă, mai neagră și cu un gust mai puternic decât am gustat vreodată. Pentru a doua oară, Bojesen mi-a oferit desertul cel mai satisfăcător pentru intelect din câte am încercat. De data asta mai e și delicios.

Schimbările din Copenhaga sunt palpabile. În 2008 s-a deschis un teatru nou, Sala Regală Daneză, care strălucește pe malul apropiat. Puțin mai departe se înalță clădirea modernistă impunătoare a Bibliotecii Regale, poreclită Diamantul Negru fiindcă are ziduri de granit întunecat și o formă cubistă.

Dar cea mai memorabilă adăugire la peisaj e Opera din Copenhaga. Proiectată de renumitul arhitect danez Henning Larsen, ale cărui lucrări marchează orizontul a numeroase orașe de la Reykjavik la Riyadh, se află pe o insulă de lângă docurile vechi; îmi amintește de o navă de croazieră ultramodernă, toată numai curbe, cu un acoperiș metalic cu contururi largi. În timp ce mă apropii de ea cu mașina, alături de Bojensen, mă urmărește senzația că din clipă în clipă se va lansa pe apă cu puterea aburului.

Urcăm cu liftul până la terasa de la etajul cinci, închiriată de Bojensen pentru afacerea lui de catering. De la balustradă, privesc de sus la interiorul spațios, accentuat de peretele curbat ca un ou sau ca o chilă de corabie, în spatele căruia se află spațiul pentru spectacole din centrul clădirii. Acum e plin de spectatorii veniți la operă. Prin ferestre (pielea de sticlă a edificiului) văd centrul compact al Copenhagăi.

În curând, ne așezăm la masă în restaurantul care acoperă un sfert din circumferința Operei; de la bucătărie la cel mai îndepărtat client e aproape 1 km.

Cina constă din șapte feluri. Tocmai atac farfuria când se deschid ușile spațiului pentru concerte – a venit pauza și de sub noi se revarsă un șuvoi de spectatori. Mesele din jur se umplu repede. Observ că pe cei mai mulți clienți din timpul pauzei îi așteaptă desertul și cafeaua. Bojesen îmi explică: dacă ai comandat cina înainte de spectacol, masa îți aparține pentru tot restul serii. Nu vrei să te grăbești să-ți termini cina înainte de prima arie? Poți mânca între acte. Îi invidiez pe cei care se întorc la mese și găsesc șervetele și argintăria schimbate, iar cafeaua proaspătă și fierbinte. E o manifestare a calității daneze hygge, tradusă în general ca o stare de relaxare și confort – senzația că ești pe mâini bune.

Foto: Sisse Brimberg, Cotton Coulson

Mă simt pe mâini bune a doua zi, când merg pe jos spre nord-vest, din centru spre Nørrebro. Nu e cel mai pretențios cartier din oraș și nici cel mai istoric. E doar un cartier, cu toată intimitatea pe care o sugerează cuvântul. E una dintre primele zile frumoase de primăvară, așa că locatarii apartamentelor cu cinci și șase etaje de o parte și de alta a străzilor au ieșit cu mic, cu mare să plimbe cărucioare cu copii și să stea la taclale în cafenele. Firește, majoritatea nici nu se cunosc – în fond, orașul are peste un milion de locuitori – dar, după felul cum se salută dând din cap și își zâmbesc când se întâlnesc două grupuri, ai crede că se știu cel puțin din vedere.

Ajung pe o străduță de lângă un cimitir și găsesc o clădire despre care mi se povestise: Birkegade 4-6. Aleg un nume și apăs butonul soneriei. Recent, pe locatarii construcției zvelte, de la jumătatea secolului trecut, i-au deranjat niște scurgeri din acoperiș. Mai voiau și spațiu verde. Într-un acces de inspirație, cineva a avut ideea de a rezolva ambele probleme odată. Administrația clădirii a comisionat construcția unui parc supraetajat deasupra structurii, plătit prin adăugarea de trei apartamente noi.

Birkegade 4-6 este proprietate privată. Întâmplător, am sunat la unul dintre membrii consiliului de administrație. Când îi spun că-mi doresc să văd cum poate să arate un parc cocoțat pe un bloc, îmi deschide ușa prin interfon. Urc scările, deschid o ușă și mă pomenesc pe vârful unei coline acoperite cu iarbă. Găsesc acolo o masă și niște scaune pentru o gustare în aer liber, o zonă de joacă unde să-și consume copiii energia și o panoramă de 360 de grade a acoperișurilor și turlelor de biserică din cartier – un alt exemplu de hygge inventiv danez.

Cobor în stradă și mă îndrept spre vest, către Manfreds & Vin, un „bar cu vinuri naturale” care nu servește decât vin produs cu drojdii naturale și îmbuteliat fără sulf. Pierdut într-o reverie în care-mi imaginez cum ar fi să trăiesc aici, salut pe toată lumea cu un zâmbet, de parcă ne-am cunoscut la yoga sau la grădinița celor mici. Toată lumea – bărbați, femei, copii – îmi răspunde la salut dând din cap.

După câteva nopți petrecute în apartamentul Finn Juhl, mă mut în altul, decorat cu lucrările lui Verner Panton, „băiatul rău” al designului de mobilă danez. Creațiile lui din țevi de oțel și plastic modelat au apărut la scurtă vreme după ale lui Juhl, dar sunt profund inspirate de trezirea culturală mondială din anii ’60. Panton a creat scaune fără picioare și case de carton, deschizându-le maselor accesul la design de avangardă prin produse ușor reproductibile și ieftin de fabricat.

Într-o dimineață, stând eu pe un scaun Panton original (poreclit scaunul S) în camera mea, găsesc într-o revistă un articol despre un concurs lansat de Fundația Artistică Daneză pentru înlocuirea mobilei proiectate de Finn Juhl pentru clădirea ONU din New York. Câștigător: firma daneză Salto & Sigsgaard. Se pare că urmează să fie inaugurate creațiile sale inovatoare, din lemn flexibil și piele.

Panton n-ar ține seama de formalități, așa că nu țin nici eu. Caut adresa firmei și plec. Mă aștept să găsesc acolo o clădire cu multe etaje și recepționer. Dar biroul noului duo de succes nu se deosebește prin mare lucru de un magazin cu vitrina la stradă și are ușa închisă. Când dau să plec, o mașină albă oprește scârțâind din frâne lângă trotuar. Ies din ea Kasper Salto și Thomas Sigsgaard. Cele două celebrități locale tocmai s-au întors de la un nou interviu televizat, dar atelierul lor nu e mai impunător decât gelateria de la colț. „Scopul nostru nu e să avem 50 de angajați”, îmi spune Salto, care m-a invitat să intru. „Nu avem astfel de ambiții. Avem însă ambiția de a face totul perfect.”

Parteneriatul lui Salto cu Sigsgaard, arhitect ca pregătire, a început în 2003, când au colaborat la crearea lămpii de birou Nosy. {apte ani mai târziu a intrat în producție. După câțiva ani, au mai proiectat una. Acum au un scaun. Te-ai aștepta ca următorul proiect să fie o masă, sau chiar o serie de mese. Dar nu așa funcționează danezii, explică Salto. Mai degrabă așteaptă până apare o provocare în domeniul designului, apoi găsesc un mod elegant de a o rezolva.

„Dacă era vorba de bani, Thomas și cu mine am fi un eșec”, spune Salto. „Dar, de când am început, nu mi-am spus nici măcar o zi: «Of, iar trebuie să mă duc la muncă». Asta valorează mai mult decât banii.”

Înmulțiți atitudinea lor cu o întreagă națiune și rezultatul va fi, după standardele americane, dezamăgitor – dar va fi o societate care pare să-și înțeleagă rolul în univers. La baza noțiunii daneze de miljovenlig, prietenia față de mediu, stă (chiar mai mult decât pistele pentru biciclete, fetișul pentru reciclare și limitarea emisiilor de carbon în Danemarca) această respingere a producției de dragul producției.

„Calea cea mai sustenabilă e să nu produci”, explică Sigsgaard. „A doua metodă e să produci ceva foarte util, să rezolvi o problemă nesoluționată.”

Arată spre scaunul din fața lui, în primul rând funcțional, dar la fel de plăcut ochiului ca o sculptură: „Asta încercăm noi să facem.”

Aș putea să-mi petrec șederea în Copenhaga plimbându-mă pe aceleași străzi, revizitând aceleași muzee și chiar mâncând la aceleași restaurante. Ca toate orașele cu identitate, bogate în istorie și context, Copenhaga îți răsplătește fidelitatea. Dar toată lumea îmi spune despre Brygge, la zece minute cu bicicleta de centru, spre sud. Ultima oară când am fost aici, era un spațiu mort, cu fabrici și depozite dezafectate, nu o zonă pe care m-aș fi gândit s-o vizitez. Acum găsesc acolo un cartier locuit de tineri profesioniști, familii, artiști, artizani. Vechile fabrici au fost reamenajate ca locuințe, iar ramele ferestrelor sunt vopsite într-un alb orbitor. Un fel de cutii din sticlă noi, care se armonizează de minune cu clădirile mai vechi, adăpostesc birouri.

„Aici nu exista decât industrie; acum sunt agenții publicitare, designeri grafici, ateliere de artă”, spune Lars Lyng. E pilot și l-am cunoscut la o cafenea din Brygge. E printre primii locatari ai zonei renovate și îi plac apropierea de centru, magazinele și cafenelele mici și fâșia de teren de pe malul apei.

„Se putea construi și acolo, dar inițiativa locală a convins primăria s-o rezerve pentru recreere”, îmi spune Lyng. „Politicienii de aici au ascultat – asta e crucial pentru tot cartierul.”

De la Brygge plec spre nord și ajung într-o parcare de lângă un canal. Acolo, pe un teren închiriat de o corporație daneză, văd o structură geodezică translucidă numită Domul Viziunilor, care se înalță arcuit spre cer. Înăuntru se află o căsuță din lemn de pin fără toxine. Domul, construit de compania Tejlgaard & Jepsen și expus pe durată foarte scurtă, demonstrează cât de ieftine ar putea fi casele danezilor dacă n-ar avea nevoie de izolație termică. Dar mai mult decât proiectul în sine mă fascinează Kristoffer Tejlgaard și Benny Jepsen, care se descriu drept „arhitecți-antreprenori”.

„Modelul nostru este software-ul opensource”, spune Jepsen. „Vii cu idei bune, apoi le faci publice gratis.” Idealistul din mine se întreabă dacă nu cumva vom vedea asemenea eforturi de cooperare în orașele viitorului, deși nu mi-e prea clar cum funcționează Tejlgaard & Jepsen ca model de afaceri. Nici lui Jepsen însuși nu-i e clar.

„Umblam de colo-colo cu tot felul de proiecte, de exemplu, instalarea de leagăne pentru copii”, spune el. „Ne-am dat seama că multă lume voia să ni se alăture. După o vreme, ne-am zis: «Știi ce, avem o companie.»” Dă din umeri. „Deocamdată merge. Îmi primesc banii. Mă simt bine. Dacă nu te simți bine, nu merită.”

Mă gândesc la Jepsen a doua zi după-amiaza, când mă plimb pe Nansensgade, o stradă veche frumoasă, care șerpuiește printr-un cartier rezidențial. E duminică, așa că domnește liniștea. Nu e de mirare că săptămâna de lucru de șapte zile n-a ajuns la Copenhaga. Mai precis, a ajuns, dar danezii n-au adoptat-o.

„Nu vreau să fie peste tot ca la New York”, spunea René Redzepi de la Noma. „Nu vreau ca duminica să fie un fel de luni.”

Îl înțeleg. La două străzi de Nansensgade, doar pe un trotuar, văd un magazin de încălțăminte, un atelier de ceramică, un atelier de rame și un bar cu vinuri. Fiecare își anunță prezența printr-un semn din lemn atârnat afară, cu caractere unice; parcă treci printr-o galerie de artă. În timpul săptămânii găsești aici artizani care-și pun mâinile și mintea la treabă. Azi luminile sunt stinse, iar ușile bine închise. Cu excepția unui magazin.

De ani de zile, Brøndum publică traduceri în daneză ale autorilor celebri, în ediții de colecție. „Înainte le tipăream aici, acum am mutat imprimeria”, îmi spune H. J. Brøndum, proprietarul. S-a pensionat, parțial, dar îi face o reală plăcere să vină la magazin și să se uite la trecători. Copenhaga s-a schimbat, s-a schimbat și lumea, dar peticul lui de lume nu. Îmi arată o ediție rară a poemului Llanto por Ignacio Sánchez Mejías, de Federico García Lorca, în spaniolă și daneză. Frunzărindu-l, se pierde în trecut.

Revin în stradă și mă las fermecat de prezent – sau să fie viitorul? Văd perechi braț la braț, familii ieșite cu bicicletele, un peisaj urban idilic în care totul e la scara potrivită. Un meniu îmbietor afișat în fața unui restaurant în stilul nordic nou mă face să-mi schimb planurile pentru cină. Aerul primăvăratic mi-a risipit orice simț al responsabilității. Caut în buzunarul gecii și găsesc o tabletă de ciocolată de la Bojesen, accesoriul perfect pentru o duminică după-amiază. O arunc în gură.

De ce nu? De dimineață tot e ora potrivită.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*