Drumurile iei

Un ansamblu popular se îndreaptă spre scena ridicată pe terenul de fotbal din satul Rozavlea, de pe malul drept al Izei. FOTO: BOGDAN CROITORU

Acum patru ani am început să caut ia și adevăratul costum românesc. La început am făcut greșeli, m-am extaziat în fața unor pseudo-costume populare de factură nouă și credeam că tot ceea ce văd prin satele zilelor noastre poartă marca autenticității. Dar, mai târziu, am descoperit ia în toată splendoarea ei și m-am îndrăgostit de ea.

Dacia break în care tocmai urcasem îmi amintea de calul lui Harap Alb. Veche, trosnind și boncănind din toate încheieturile, era asemenea personajului „grebănos, dupuros și slab de-i numărai oasele” care a ieșit în povestea lui Creangă la tava cu jăratic. „Ți-ai pus centura?”, m-a întrebat doamna Dana când am plecat. I-am arătat că este fixată cum trebuie. „Bine, atunci nu o să te pierdem.” Mașina a pornit la cheie, cu o ambalare de motor asemănătoare cu zgomotul unui avion care decolează. Nu trebuia să ajungem decât în satul vecin, Comori, dar aveam de urcat un deal și mi-era teamă că o să rămânem în drum, deși însoțitoarea mea, cu o țigară electronică în colțul gurii, conducea de parcă s-ar fi născut la volanul bătrânei Dacii. Nu am folosit jăratic ca s-o transformăm într-o mândrețe de bolid, ci benzină de la stația de alimentare Texas Oil din sat, dar ne-a dus fără probleme –  la deal sau la vale, pe asfalt sau drum pietruit – peste tot pe unde am dorit.

Un popas în Comori

Despre satul Comori (sau Chinceș, cum îi spun localnicii, din ungurescul „kincsei”), din comuna Gurghiu (județul Mureș) se spune că era locul în care, în trecut, hoții își ascundeau lucrurile furate. Este izolat, ascuns într-o vale, și se gândeau că ceea ce aduc aici este în siguranță. Chiar dacă înainte o fi fost un soi de peșteră a lui Ali Baba, acum e un sat cu un singur învățător și cu multe case părăsite. Am venit în Comori pentru a o vizita, la sfatul doamnei Dana, pe Floarea Suciu, o creatoare locală de costume populare. Am mers fără să ne anunțăm și, ca să fim siguri că o găsim acasă, le-am bătut la ușă tocmai la ora prânzului. Soții Suciu mâncau. Ne-au poftit să împărțim cu ei ciorba de cartofi, după care ne-au servit cu prăjituri de casă și suc. Floarea și Alexandru Suciu aniversează anul acesta 50 de ani de căsătorie și, în lunga lor căsnicie, spun că asfințitul soarelui nu i-a prins supărați. Ea este o femeie măruntă, cu fața netedă, fără riduri, care a adus pe lume opt copii (nici nu mai încap cu toții în casă, copii și nepoți, atunci când vin cu toții în vizită). Când a aflat că vreau să văd ce coase, doamna Suciu m-a dus în camera din față și mi-a deschis dulapul de unde a scos nenumărate cămăși de femei, de bărbați, de copii și catrințe negre, cusute cu ață neagră. Toate erau lucrate cu mână (nu are mașină de cusut în casă), pe un material alb pe care ea-l numea panama – muncă ce-i ia vreo lună. Nu s-a lăsat până nu m-a îmbrăcat și pe mine într-un costum făcut de ea. Mi-a dat o cămașă, poale albe, catrințe, o năframă neagră și lungă și mi-a pus un trandafir roșu după ureche. Și ea și soțul ei s-au bucurat ca niște copii să mă vadă îmbrăcată așa și mi-au făcut o poză ca să o păstrez amintire la București. Le-am mulțumit frumos și am plecat mai departe. Văzusem lucruri frumoase, dar nu găsisem încă adevărata cămașă, aceea la care femeia lucra și o iarnă ca să fie unică și perfectă.

Floarea și Alexandru Suciu își arată cămășile cusute cu mâna, în casă, pe o pânză albă. FOTO: ADINA BRANCIULESCU

Oamenii de pe Valea Gurghiului

Pe aici, prin satele de pe Valea Gurghiului oamenii nu sunt grăbiți. Le place să se întâlnească și să stea de povești chiar de e sărbătoare, zi de lucru ori merg cu furca-n mână la strânsul fânului. Așa l-am întâlnit pe nea Manailă, care o viață întreagă s-a ocupat de vâltorit, un bărbat strașnic de vreo doi metri, cu cinci degete la două mâini – restul pierdute la „țârculă”, care la peste 80 de ani are energia unui bărbat tânăr. Când am intrat la el în curte, a fugit în casă să-și ia costumul tradițional și apoi la grajd ca să dea drumul prin curte vițicii de doar câteva săptămâni și cam bezmetică de felul ei; pe soții Zaharia și Floarea, zisă „împărăteasa”, care se îngrozește de dezmățul zilelor noastre și bagă mâna-n foc că Michael Jackson a murit de blestemele ei; pe Iacobu’ Sânzienii care nu are nici curent electric, nici apă sau canalizare și a cărui unică bogăție este iapa pe care când o iubește, când o bate (și de fiecare dată când este servit cu pălincă, nu știu cum se face, că tot la sticla de spirt pe care o poartă la piept trage); pe Ion Husar care, din ‘78, scrie în fiecare seară ce s-a întâmplat în satul lui și a strâns teancuri de caiete. Dar dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut, imaginea unuia se încăpățânează să-mi stăruie în minte. E Virgil Chirteș, profesor de matematică, director al școlii din Ibănești Pădure și coordonator al echipei de dansuri populare – un bărbat frumos, cu o coamă deasă de păr alb și ochi albaștri, pătrunzători, căruia nu i se spune altfel decât domnul Virgil. Când l-am cunoscut, mi-a adus o mână de poze vechi pe care le-a găsit în casa părăsită a bunicului meu. Le-a păstrat până a avut cui să le dea în grijă. Printre ele era una cu trei bărbați mândri, de vârste diferite, pozați în straie tradiționale: străbunicul Pântea, bunicul meu – pe atunci adolescent – și fratele lui mai mare. Și atunci, pentru prima oară, într-o după-amiază liniștită, domnul Virgil mi-a vorbit despre existența unui alt fel de limbaj, cel al hainelor pe care le purtăm.

 

Limbajul costumului popular

În trecut, haina îl făcea cunoscut pe om după un cod riguros; costumul se schimba odată cu vârsta și transmitea informații despre situația materială și starea civilă. Costumul unui flăcău pare un pom în floare; la fiecare dintre răscrucile vieții pierde din podoabe, pentru a ajunge la bătrânețe simplu și auster ca un trunchi în iarnă. Tânărul necăsătorit își făcea cunoscută starea civilă prin cămașa înflorată și pălăria cu pană înaltă și zgărdan, ornament din mărgele. La fiecare moment important, lăsa ceva în urmă: pana, la căsătorie, zgărdanul, la nașterea primului copil, iar ornamentele cusute la mâneci și pe lângă gat în jos erau tot mai discrete, până ajungeau linii șerpuite. Ținuta femeii respecta același cod. Cât era nemăritată, avea motive colorate (cheița) de-a lungul mânecii cămășii, umbla cu capul descoperit și avea două cozi împletite (una singură când se apropia de măritiș). După căsătorie, pe mânecă avea cusută doar o bandă decorativă în partea de sus (umăr) și-și acoperea capul cu un batic galben sau cu o năframă mare, cu ciucuri, la joc. „Nevasta bogată își cosea umărul până jos, din mărgele. Cea săracă îl avea mai îngust, de la el pornind doar câteva șiruri de cheițe“, spune domnul Chirteș. După ce dădea naștere primului copil, femeia renunța la cromatica veselă și purta așa-numitul costum bârsănesc, în alb și negru. În zilele noastre, limbajul s-a pierdut. Mariana Gliga de pe Tireu, una dintre văile care taie dealurile înalte, cu case până aproape de pădure, lucrează costume populare de peste 30 de ani. Brodează cu o mașină de cusut veche, cu pedală mecanică, modele proprii, dar de cele mai multe ori oamenii le aleg pe cele pe care le văd la alții, la festivaluri și, mai ales, la televizor. „Fiecare vede ceva ce-i place și vrea cămașa cumva”, mi-a spus ea. Și așa, în timp, hainele au încetat să mai spună povestea celui care le îmbrăca.

Tot domnul Virgil mi-a arătat o cămașă pentru femei așa cum nu mai văzusem prin locurile astea. Cămăși cu flori mari, uneori stridente, cu petale din catifea neagră am tot întâlnit. Ba am văzut și cămăși transparente, din voal, sau unele pe care erau cusute, în loc de motive, câteva benzi de dantelă neagră, cumpărate din magazin, imitând modelul bârsănesc. Au încercat să intre și în echipa de dansuri tineri „cu petale de catifea și alte adaptări moderne”, dar el nu i-a acceptat. Cămașa aceasta veche de vreo sută de ani era însă altceva: nu avea flori, ci modele stilizate, cusute pe pânză de casă, cu romburi îmbinate cu cruciulițe în față, cu motive dese cusute pe mânecă până jos și rărituri în pânză, făcute în timpul țesutului (ajururi). Era, ca și poza cu înaintașii mei, un crâmpei din povestea unei lumi dispărute.

 

Colecționara din Mocod

Dacă mergi la biserica din satul Mocod, la granița vechii țări a Năsăudului, duminica sau în zi de sărbătoare, o să vezi o tânără mândră și frumoasă, cu cosițe aurii și ochi albaștri, îmbrăcată în costum tradițional. Straiele pe care le poartă nu sunt din cele cu modele recente, ci sunt haine vechi, bogate și colorate, așa cum se purtau pe timpuri, cu „cămeșă cu mânecă peste cot”, cu pieptar cu broșteni (flori de liliac) și zadii din lână. Când am văzut-o, aveam impresia că vine din alte vremuri. Silvia Floarea Tóth a moștenit pasiunea pentru tradiție din familie. Bunicul era cojocar, iar bunica țesea și era pasionată de dantele și cusături. „Ani de zile am fost singura tânără din sat care îmbrăca la biserică duminica și în zile de sărbătoare costumul tradițional”, mi-a povestit. Silvia are costumele de la mamă, bunică și mătuși și și-a îmbogățit zestrea cu piese primite de la prietenii, rudele sau vecinii care au văzut-o la biserică. „Cea mai veche piesă din colecție este de pe la 1890 – o cămeșă primită de la o mătușă de 91 de ani. Costumul cel mai nou mi l-au făcut mama și bunica în 2012, după un model al străbunicii.” Apoi, a început să fotografieze prietene, vecine, rude și bunici îmbrăcați în haine tradiționale și să realizeze autoportrete. Acum lucrează la un proiect intitulat „Magia culorilor în arta tradițională românească”, ce include fotografii în costum popular din Țara Năsăudului, care vor face parte din proiecte de promovare a României. „Am încercat să arat și altora cum văd eu portul popular: spectaculos, bogat, misterios și deosebit. Doream să le arăt celor mai tineri că au de ce să fie mândri”, spune Silvia.

 

Fecioreasca de Crihalma

Într-o seară, Maria Toma și Eugenia Fuciu din Crihalma (județul Brașov) s-au întâlnit și s-au pus pe scris. Sunt femei în vârstă, de 76 și 65 de ani, dar elanul lor era tineresc. Au scris frumos, de mână, cu stilou și cerneală ore în șir. Nu s-au oprit până când nu au trecut pe hârtie tot ce știau despre ia din zona lor, despre cum se cosea și cât de frumoasă era. Au scris despre „pui”, „cusături cu cheiță”, „purecel”, despre „fodori”, pași „viermuleț” și ciupag. „Florile de pe ie, adică puii, erau cusuți pe brânele (pe fire – se luau cu acul câte două fire din pânză) (…) dar puii de peste umăr – altița – se coseau pe dos. În unele locuri se lua numai câte un fir de pânză. Era foarte pretențios de lucrat, dar pe față ieșea ceva deosebit de frumos și interesant”, au scris dânsele. Au lucrat până noaptea târziu, uneori corectând, alteori completând amintirile despre iile de mireasă, iile de vară sau de iarnă și lucrurile minunate care erau create în satul Crihalma de femeile de pe vremuri.

Merită să faci un popas în satul din apropiere de Rupea (între Sighișoara și Brașov), unde o să întâlnești, pe lângă costumul zonei, un obicei unic, și anume, fecioreasca de la Crihalma. Este un dans al feciorilor, executat însă de fete; un dans în contratimp, cu chiuituri, bătăi din picioare tipic bărbătești și mișcări din mâini, cu coatele depărtate de corp. Dansatoarele poartă „șurțuri” negre, cu flori colorate, și pe cap „măcăuri” înflorate și spectaculoase, din „cârpă”, fiecare fiind aranjat pe măsura capului celei care îl poartă. „Se povestește că în timpul Imperiului Austro-Ungar, satele se goliseră de bărbații care au fost duși la cătănie. Femeile, rămase singure, se strângeau la șezători și printre povești sau glume au încercat să le imite dansul. Așa s-a născut fecioreasca de la Crihalma”, mi-a povestit cântărețul de muzică populară Cătălin Doinaș, născut în sat. Dansul original a fost adaptat și inclus în programul multor ansambluri. Dansatoarele de feciorească, cele adevărate, din Crihalma, se mai întâlnesc pentru repetiții la sfârșit de săptămână. Printre ele, una măruntă și vioaie, dansează mai cu foc decât toate celelalte. Este Eugenia Fuciu, care își sfidează cei 65 de ani și chiuie și joacă alături de fetele pe care le-a învățat fecioreasca.

 

Ia de la poalele Pietrei Craiului

Profesorul Ion Benga colecționează ii din Șirnea. Acestea nu se mai cos în zilele noastre și devin, tot mai mult, rarități. FOTO: ADINA BRANCIULESCU

Ion Benga s-a născut în satul Șirnea (comuna Fundata, pe la jumătatea Pasului Rucăr-Bran), dar locuiește în Râșnov, unde a fost profesor de geografie și a condus echipa de călușari-copii a orașului. Nici acum, la pensie, nu are stare și unul dintre proiectele pe care le-a pus pe picioare este un mini-muzeu de artă tradițională locală.

Când am intrat pe poarta frumoasei lui case săsești, doar clopotele Bisericii Evanghelice spărgeau liniștea străzii. Nu trecea nimeni prin dreptul caselor înalte, care etalează în partea de sus anul construcției și numele germane ale familiilor care le-au ridicat. Era o dimineață de duminică și orașul părea că încă doarme, vegheat de la înălțime de Cetatea Râșnov. Înăuntru, domnul Benga mă aștepta. M-a condus la biroul lui – o masă simplă, cu calculator pe ea, cu cartea Acum știu cine sunt, a lui Grigore Leșe, lângă tastatură – amenajat într-o încăpere cu decorațiuni și mobilier vechi, inclusiv de secol XIX, unde petrece câteva ore din zi studiind. Muzeul lui găzduiește piese de mobilier, unelte, vase, documente, haine tradiționale și ii pe care le-a adunat din satul natal. A început cu lucrurile familiei, apoi a umblat pe la ceilalți oameni din sat. „Mama mea a vrut să fie înmormântată în ie”, își amintește el. „Era o ie splendidă, îmi părea rău să se piardă și mă gândeam să o îmbrăcăm în altceva, dar în cele din urmă i-am respectat dorința.” Acum, în locul iei îngropate odată cu cea care l-a adus pe lume, are o adevărată colecție, chiar la el acasă.

Șirnea natală se află la poalele Munților Piatra Craiului, la limita județelor Brașov și Argeș, pe o rută spre București care te salvează de traficul infernal de pe Valea Prahovei (Râșnov – Bran – Pasul Rucăr – Bran – Câmpulung – Pitești – București). Pe dreapta o să vezi un indicator pe care scrie Șirnea și de acolo, un drum care coboară brusc. Aici, în valea de la Șirnea, pe unde în tinerețe făcea naveta cu schiurile, Ion Benga a găsit straie bărbătești și ii vechi cu o cusătură bogată și opulentă. Unele modele par acoperite de o platoșă de cusături, încât altița, modelul de pe umăr specific iei, se contopește cu modelul mânecii. „Multe dintre semnele cusute pe ii au, în acest caz, funcție de protecție. Zonele izolate și-au construit un soi de ornamentație mai bogată, fiind explicată de cercetători ca expresia fricii de spații necunoscute”, mi-a explicat ulterior Andreea Tănăsescu, fondatorul comunității online „La Blouse Roumaine”, loc de întâlnire pe Facebook a celor care iubesc hainele tradiționale. Ii nu se mai lucrează acum în Șirnea, femeile au murit, cel mult se poate salva și păstra ceea ce există. Acum ceva timp, preotul Aghiniței din sat le-a rugat pe femei să vină în costum tradițional la biserică. Încet-încet și-au învins rușinea și i-au ascultat îndemnul.

 

Generații vechi, generații noi

Din Pitești poți să iei drumul sudului, spre Alexandria. Străbătând ținuturile Teleormanului treci prin Siliștea Gumești și prin alte așezări în care, pe vremuri, trăiau alde Moromete, Iocan și Cocoșilă, oameni mucaliți și meseriași pricepuți. Dar și aici, ca prin alte părți, în locul generațiilor care s-au prăpădit au venit tineri mai preocupați să fugă și să facă bani decât să păstreze tradițiile și obiceiurile. Floarea Ieremia are 80 de ani și toată viața și-a trăit-o în Orbeasca de Jos. Cei din familie aproape i-au uitat numele și femeia cu părul alb, cu un ochi verde și unul albastru, răspunde mai degrabă atunci când i se spune Dădica. I-am dus o pereche de cercei – verzi și mari, cumpărați de la o mănăstire de templieri Franța – ca să nu mai poarte tot felul de tinichele care-i înnegresc urechea și atunci am devenit prietene. N-are carte, n-a făcut nicio clasă, dar și-a ajutat nepoata care locuiește în aceeași curte cu ea să vândă lemne ani de zile. Nu a greșit niciodată și nu a înșelat pe nimeni. Stă într-o casă simplă, țărănească, pe care a construit-o cu mâinile ei, vizavi de casa mare, cu etaj, a nepoatei și a soțului acesteia – ambii oameni cu facultate, foști ingineri silvici. Dar lumea lor este fără înțeles pentru bătrâna care și-a văzut rostul dat peste cap – nucii i-au fost tăiați, caprele n-au mai avut loc pentru că erau prea murdare, ograda este acum străbătută de poteci de ciment și totul e ordonat și pus la punct după alte reguli. „Uită-te la ea”, îmi spune despre nepoata care tocmai mergea să dea boabe găinilor, „nici nu are cămăși, poartă o flanea și gata”. Dădica însă și-a pregătit două cămăși albe, brodate frumos, pentru moarte – una în care să fie îngropată și una care trebuie dată de pomană, are vreo 140 de prosoape și câteva kilograme de lumânări puse sub pat. Lucrurile s-au schimbat și dincolo de poartă, prin sat. Târgurile nu mai sunt ca pe vremuri, cu lăutari ca lumea și cu toboșari adevărați. Nu mai sunt nici dansatorii din Lăceni, satul vecin, și muzica vine de la radio.

Cămașă bărbătească veche, din Orșova Pădure (jud. Mureș), cusută pe pânză țesută în casă. FOTO: ADINA BRANCIULESCU

Cămașa albă, cu poveste

Întoarsă în București, mă aștepta o invitație neașteptată: prezentarea echipamentului pe care Naționala de Rugby a României urma să-l poarte în deplasare în jocurile de calificare pentru Cupa Mondială. Nu știam ce legătură ar putea avea cu hainele tradiționale, dar m-am hotărât să merg. Când am intrat în sala Aquarium a Muzeului Țăranului Român din București, am dat peste o aglomerație de oameni oarecum ciudată: multe camere de televiziune, jucători de rugby și costume tradiționale. Totuși, în câteva minute am aflat motivul pentru care mă aflam printre ei. Pe tricouri erau imprimate motive luate de pe iile românești, iar „stejarii” plecau în competiții purtând „coarnele de berbec” și „cârja ciobanului” , semne de încurajare, putere, unitate și protecție. Până în acel moment, căutasem doar cămăși tradiționale, dar acum aflam de iile cu semnificații și mesaje.

„Ia este bluza albă, cu poveste, pentru că pe fiecare ie este scris un soi de alfabet simbolic. Motivele cusute pe ii erau semne de protecție, de belșug și de integrare în rândul strămoșilor”, mi-a detaliat Andreea Tănăsescu (La Blouse Roumaine). De asemenea, ia este bluza albă, încrețită la gât, de tip carpatic – în zona din jurul axei Carpaților –, care are altiță, creț și râuri. Zone creatoare de ii sunt, de exemplu, Muscel, Bran, Bucovina, Oltenia. Și, poate cel mai important, adevărata ie este unică. Nu existau două ii identice, fiecare femeie își cosea singură propria ie. Uniformizarea costumului tradițional și producerea lui în serie în perioada comunistă pentru ansamblurile de dans popular a însemnat o moarte lentă, pentru că strivea însăși esența lui – cum să existe ansambluri cu coregrafie identică în timp ce la hora satului fiecare pereche, fiecare fecior căuta să danseze cel mai frumos? Cum să existe ii la fel când fiecare fata dorea să aibă ia cea mai frumoasă și pentru asta ajungea chiar… să fure modele?

Ioana Corduneanu, fondatoarea blogului “Semne Cusute” (www.semne-cusute.blogspot.ro), care studiază semnificațiile semnelor – cusute, desenate pe ceramică sau cioplite în piatră ori alte materiale – a întâlnit-o în județul Olt pe tanti Florica, o femeie născută în 1932, care i-a spus cum se furau motivele pe vremuri. „Toamna, veneau la noi muntenii, să vândă fructe prin satele de la câmpie. Dădeau mere și prune și luau grâu și porumb. Și se rugau fetele, femeile, de muntence să le lase și lor ia pentru o săptămână sau două, până treceau pe drum înapoi. Că muntencele aveau iile mai frumoase. Și repede coseau modelul, să-l țină minte și îl ascundeau pe după sobă. Apoi, toată iarna coseau, la lumină de lampă, ca să fie gata de Paște, când toate voiau să iasă cu o ie nouă. Și toate voiau ca a lor să fie cea mai frumoasă. Ce coseau la ea țineau secret, să fie surpriză. Dacă se-ntâmpla ca vreo fată să vadă modelul alteia și să-l fure, ieșea un mare scandal. De față cu toată lumea, acolo pe loc se certau și îi zicea: «Hoațo, de ce-ai furat?» și apoi nici nu-și mai vorbeau”, a povestit tanti Floarea.

 

Ia cucerește Facebookul

Comunitatea online pe care Andreea Tănăsescu a creat-o pe Facebook, botezată „La Blouse Roumaine”, după pictura celebrului Henry Matisse, expusă în prezent la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris, este, de fapt, o mișcare pentru transformarea iei în brand de țară. „Când au văzut-o pe cântăreața Adele îmbrăcată în ie în Vogue, femeile au început să-și amintească faptul că au bunici, străbunici, că sunt ii pierdute prin lăzi de zestre”, spune fondatoarea. „Iar când am început să vorbim și despre semnele cusute pe ii și despre simboluri, oamenii au început să-și dea seama că este mai mult decât o simplă haină, că e un soi de istorie neînțeleasă și nescrisă.” Anul trecut, pe 24 iunie, de Sânziene, „La Blouse Roumaine” a lansat acțiunea „îmbracă planeta în ie”. Anul acesta, pentru a continua și transforma în tradiție celebrarea acestei zile ca Ziua Iei, vrea să provoace și alte națiuni să-și poarte, odată cu românii, costumele tradiționale. „De ce România să nu fie la originea unei sărbători internaționale a oamenilor, a unei sărbători a bucuriei?”

 

Schimbarea la față a iei

O femeie în vârstă, la vreo 80 de ani, din Țara Lăpușului avea o ie superbă. Ținea la ea ca la ochii din cap pentru că era ia pe care o îmbrăcase la nuntă. Bărbatul ei murise la scurt timp după nuntă, în război, și ea dorea să fie îngropată cu ia de mireasă. „Nu o să mă mai recunoască așa hâdă și bătrână, o să mă știe doar după ie”, zicea bătrâna. Aceasta este doar una dintre poveștile pe care le-a adunat de prin țară Iulia Gorneanu, în prezent director artistic al Galeriei de Artă contemporană Galateca, București, cât timp a făcut parte din echipa emisiunii „La Porțile Ceriului”, a muzicianului Grigore Leșe. „O ie veche”, spune ea, „nu se va compara niciodată cu o ie nouă, din zile noastre. Iile acelea erau cusute de femei pentru ele, nu ca să fie vândute, iar cele mai frumoase ii erau făcute de fetele mari, înainte să se mărite, atunci când mergeau la horă”. Ani de zile a văzut multe lucruri frumoase și valoroase, dar și lucruri care au întristat-o. Despre satul românesc crede că este un spațiu vulnerabil, un loc de unde oamenii au plecat, apoi s-au întors și au încercat să aplice ceea ce au văzut la oraș. Doar că nu le-a ieșit de fiecare dată. Ceea ce eu doar intuiam, ea poate să-mi argumenteze cu exemple clare. „Sunt zone în care s-a păstrat doar arhitectura costumelor și materialele au fost înlocuite. Costumul de Oaș poate să arate incredibil, foarte-foarte sclipitor, cu cristale Swarovski. La soare te poți uita, dar la el ba. În Maramureșul Voievodal dacă mergi ca turist care nu coboară din mașină, ți se pare totul pitoresc pentru că toată lumea poartă costum tradițional. Dar dacă te apropii, o să vezi că sunt din material supraelastic”, povestește Iulia. A mai văzut și multe cămăși vechi, frumoase, care și-au păstrat culoarea peste ani, agățate însă ca sperietori în copaci, în lanul de porumb, când locul lor ar fi fost în muzeu. Mesajul ei este unul simplu: să ne întoarcem la țăranul român și să-i prețuim gustul pentru frumos. „Țăranul român era un etalon de spirit estetic”, spune Iulia. „Dacă mergi în muzee și vezi costume vechi, te uimește. Simțea culoarea și simțea modelul.”

Când este hramul bisericii din Poienile Izei, sătenii se îmbracă în straie de sărbătoare și merg la slujbă și la cimitir. FOTO: BOGDAN CROITORU

Puncte de interes pe harta costumului tradițional românesc (Iulia Gorneanu)

  • Vinerea este un sat lipit de orașul Cugir (Alba) care, în mod normal, ar fi trebuit să fie „poluat” de urban. În perioada interbelică, o învățătoare care a știut exact ce înseamnă costumul tradițional, a început să caute prin poduri și a descoperit costumul zonei. Un costum fabulos, extraordinar de colorat și de opulent, cel de dinainte de a se impune alb-negru în Transilvania. În momentul în care apar membrii comunității din Vinerea, ai impresia că sunt din povești. Parcă sunt ieșiți din picturile școlii olandeze, cu o legătură a capului și piese de vestimentație de un rafinament și de o regalitate absolut uimitoare.
  • În Țara Făgărașului, satul Șinca Nouă, în afară de faptul că au recuperat costumul zonei, sunt printre puținii care țin colindul de ceată bărbătească. Primarul, ales cu acordul Sfatului Bătrânilor pentru că era foarte tânăr, s-a dus la biserică îmbrăcat în costum popular. La început, oamenii au zâmbit, s-au uitat lung, după care, la câteva săptămâni, și-au zis: „Ia să mă îmbrac și eu așa dacă s-a îmbrăcat primarul!”.
  • Satul Straja (Suceava), nordul Bucovinei, este un exemplu de arhitectură tradițională și port țărănesc. Încă mai există foarte multe femei care țes și cojocari, iar costumul tradițional e viu.
  • În Cezieni (Olt), din Câmpia Romanați, foarte aproape de Caracal, în luna iulie are loc Sărbătoarea Iilor. Evenimentul a fost iniţiat în anul 1920 de Principesa Brâncoveanu şi, cu câteva întreruperi, tradiția s-a păstrat până în zilele noastre. Principesa premia anual, după Paşti, cele mai frumoase ii cusute de femeile din sat pe timpul iernii.
  • Maramureșul Voievodal, Ținutul Pădurenilor (HD) și cătunele din Apuseni (AB).

Text: Adina Brânciulescu



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*