Mâncare din vecini

Înghețață la cornet în Kyoto. Foto: Helen Suk

În orașele gurmande, anumite cartiere devin cunoscute pentru gustul lor specific.

Brick Lane, Londra

Curry

Ca și sosurile curry aromate, din abundență aici, pe Brick Lane – strada animată care șerpuiește prin Spitalfields în cartierul East End, o parte mai puțin îngrijită a Londrei – are puțin din toate. E un loc de întâlnire a culturilor care adăpostește încă din secolul al XVII-lea valuri de imigranți: hughenoți francezi, evrei din Europa de Est și, mai nou, imigranți din sudul Asiei, în special circa 60.000 din Bangladesh. Mulți britanici au făcut cunoștință cu cardamomul și coriandrul pe Brick Lane în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în camere înghesuite, cu tapetul cojit, în care răsunau coardele sitarului. Aici a luat naștere curry-ul englezesc autentic – un hibrid de delicii coloniale și rețete clasice indiene, cu accent de Bangladesh. Marii actori pe scena curry-ului sunt Bengal Village și Gram Bangla, un restaurant cunoscut pentru bucătăria „ca la mama acasă”, unde cei mai recenți imigranți din cartier – hipsterii – mănâncă cot la cot cu familiile venite de la moschee. — Sarah Karansiewicz

Piața Grand Sablon, Bruxelles

Ciocolată belgiană

Cu atâția producători artizanali, Bruxelles-ul seamănă cu o cutie doldora de bomboane de ciocolată. Dar, dacă nu aveți timp să-i treceți în revistă toate magazinele de dulciuri, căutați venerabila piață Grand Sablon ca să încercați cele două moduri contrastante în prepararea boabei de cacao. Ciocolatele fabricate manual de la Pierre Marcolini, culese din vitrinele de sticlă de angajați cu mănuși albe chirurgicale, au arome neașteptate, care-ți dilată pupilele (yuzu, un soi de citrice din Japonia; boabe de tonka; fructe de piper roz din Maroc; bergamotă; mango). Wittamer, pe de altă parte, e culmea eleganței de modă veche, cu galantarele pline de praline clasice și bomboane verzi de fistic. Dacă nu aveți loc decât pentru una, încercați ciocolata cu zmeură, în formă de inimă, ca o emblemă a iubirii durabile în Bruxelles.

Barrio del Carmen, Valencia

Horchata

Nu aveți mult de umblat prin Valencia până să dați peste o tonetă de la care localnicii cumpără băutura rece și lăptoasă numită orxata (în spaniolă, horchata), pentru almuerzo (gustarea de prânz). Mai mult, la o plimbare pe străzile întortocheate, pietruite, din Barrio del Carmen, veți descoperi puținele orxaterias rămase în oraș, care promit o oază de umbră în soarele arzător al Spaniei. Adusă probabil de mauri între secolele al VIII-lea și al XIII-lea și preparată din chufas (alune tigrate), orxata rămâne în umbra altor alimente tipic valenciene (paella, portocalele, roșiile), dar e atât de strâns legată de identitatea orașului, încât un consiliu de control îi protejează statutul ca Denumire de Origine Controlată. Prima oprire, Horchatería de Santa Catalina, veche de 200 de ani, e placată pe dinăuntru și pe dinafară cu ceramică pictată manual, în culori solare. Vizavi e nou-venita Horchatería El Siglo, înființată în 1836. Înăuntru, o galerie discretă primește clienții deasupra parterului cu dale în alb-negru și oglinzi neoclasice cu ramă aurită, iar mesele cu umbrele se revarsă pe terasă, locul ideal pentru privit mulțimea cu un granizado de horchata cu gheață zdrobită și o farfurie de fartons – batoane alungite din aluat dulce care însoțesc în mod tradițional băutura.          — Adam H. Graham

Satul Ngu Xa, Hanoi

Pho Cuon

Ngu Xa de pe lacul Truc Bach din Hanoi, odinioară un sat vietnamez cunoscut pentru obiectele turnate din alamă, a devenit sinonim cu un alt produs „sclipitor”: pho cuon, foi albe, mătăsoase, din aluat de tăiței pho pentru supă, umplute cu friptură de vită, salată verde și coriandru, cu nuoc cham (sos de pește cu limetă, oțet de orez, usturoi și chili). Ușor și proaspăt, delicat, dar crocant – și ieftin (10 rulouri la 1,50 $) –, pho cuon a devenit atât de popular, că au răsărit în zonă peste 60 de restaurante de profil. Doamna Chinh de la Chinh Thang, restaurantul de familie de pe strada Mac Dinh Chi nr. 7, susține că l-a inventat chiar ea, acum zece ani, când a rămas fără zeamă de carne și a convins niște petrecăreți întârziați, care căutau un bol de supă cu tăiței în toiul nopții, să mănânce resturile într-un rulou. Alții susțin că pho cuon e, de fapt, o modă retro; faptul că a reapărut lângă Lacul Truc Bach, al cărui nume e tradus de multe ori ca „Mătase albă”, e o potrivire poetică fericită.   — Connla Stokes

Recoleta, Buenos Aires

Helado

Buenos Aires e cunoscut în toată lumea ca o Mecca a carnivorilor, dar capitala gastronomică oferă și altceva decât grătar de vită – o latură mult mai răcoritoare și cremoasă. Mai pe scurt, porteños sunt înnebuniți după înghețată. (Recent, Ministerul Culturii a publicat o biografie-ghid de 255 de pagini în culori, care include cele mai iubite heladerias din oraș.) Helado, mai densă decât varietățile nord-americane, disponibilă într-un curcubeu de arome exotice – maracuyá (fructul pasiunii), ciocolată și Cointreau, dulce de leche cu migdale caramelizate și chiar cerveza (bere!) –, este reinterpretarea locală a înghețatei tradiționale, apărută în oraș la începutul secolului al XX-lea odată cu valul masiv de imigranți italieni. În ziua de azi, e de mirare dacă ieși la o plimbare scurtă și nu vezi pe nimeni mergând cu un cornet în mână, sau așezat cu o cupă de înghețată la cafeneaua din colț. Sunt zeci de heladerias în fiecare cartier și fiecare localnic are preferințele lui, dar două dintre cele mai adorate – Un’Altra Volta și recent-deschisa Arkakaó – se găsesc în elegantul district Recoleta, cu străzi mărginite de copaci. Ambele au un design simplu, folosesc exclusiv ingrediente naturale și prepară zilnic înghețată proaspătă; ambele pot fi mai scumpe decât alte heladerias din oraș. Dar cine a spus că perfecțiunea e ieftină?     — Sarah Karnasiewicz

Tsukishima, Tokyo

Monjayaki

Sub suprafața rafinată a gastronomiei japoneze înflorește ceea ce localnicii numesc „gourmet de categoria B” – mâncăruri ieftine și nepretențioase, dar gustoase, ca ramen și yakitori. În Tokyo, reprezentantul ideal al feței culinare nevăzute a orașului e monjayaki, servit într-un bol ca aluat lichid, amestecat cu diverse cărnuri, pește și legume tocate fin, și pe care clientul îl prăjește pe loc, obținând o clătită lipicioasă. Monjayaki era inițial o gustare pentru copii – inventat ca să nu se irosească mâncarea – și se găsește doar în zona metropolitană Tokyo. Căutați-l în Tsukishima – numită și „Monja Town” –, o insulă artificială din Golful Tokyo populată de fostele comunități de pescari din era Edo. Printre zgârie-norii de pe insulă veți găsi vreo 80 de localuri cu monjayaki, care amintesc că zona își are rădăcinile în clasa muncitoare. Încercați Noto, unde, ca în multe restaurante de succes de pe Tsukishima, pereții sunt plini de semnăturile celebrităților și sportivilor japonezi care au trecut pe-acolo. Nu vă lăsați păcăliți de interioarele puțin ponosite și de rogojinile tatami tocite: cu greu veți găsi monja mai bun în întregul Tokyo.      — Rob Goss



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*