Un butoi de istorie

Foto: Sisse Brimberg și Cotton Coulson

O poveste bine udată despre călugări, bere și spirite libere în Flandra, Belgia

Text: Janet Forman

Intrând pe drumul șerpuitor al mânăstirii, aproape de Westmalle, în Flandra – nordul vorbitor de flamandă al Belgiei –, dintr-odată nu mai sunt atât de sigură că vreau să-mi petrec noaptea printre trapiști, călugării tăcuți din ordinul catolic fondat acum peste trei secole. Bătaia în ușa impunătoare din lemn aduce o pereche de ochi în dreptul vizetei cu grilaj:

„Ședere temporară?” latră vocea. „N-am auzit de așa ceva. Frații sunt la biserică.”

Ne promisesem de mult, eu și prietena mea, Wendy Littlefield, un interludiu liniștit aici, la abația Westmalle, încă de acum zece ani, când Wendy – importatoare de bere în Chicago și prima americancă acceptată în ghilda berarilor belgieni, cu o vechime de 500 de ani – mă adusese la fabrica de bere a mânăstirii, aflată alături. Pe atunci, trăgând cu ochiul prin porțile abației, îi invidiasem pe călugării care traversau cu bicicleta domeniul bucolic și aveau timp să cântărească întrebările eterne ale vieții.

„Sunt bine veniți toți cei cărora pacea și liniștea le sunt prielnice”, spune pagina web a abației Westmalle la secțiunea „Condiții de ședere”, dar vocea aspră de dincolo de ușă ne-a trezit din fantezia noastră demnă de vârsta de mijloc. Două femei n-ar fi oare nepotrivite într-un mediu exclusiv masculin, legat prin jurământul celibatului? Nu cumva, așa cum m-a avertizat cineva odată, tăcerea prelungită, ca și lipsa somnului REM, naște demoni? Oare călugării știu că nu suntem catolice? Și, în fond, de ce respectă oamenii aceștia un stil de viață medieval – șase ceasuri de rugăciune pe zi, cu începere de la 4 dimineața – la nici o oră de aeroportul din Bruxelles?

„N-am văzut noi un han drăguț, venind încoace?” îi șoptesc lui Wendy.

Cu câteva zile mai devreme, eu și Wendy ne începusem expediția cu o călătorie de zece minute cu „Trenul Diavolului”, numit astfel de localnici fiindcă are o viteză de-a dreptul păgână, de la aeroportul din Bruxelles la Mechelen. Ca să ne facem acomodarea spirituală înainte de șederea la mânăstire, hotărâsem să facem mai întâi un tur al vechilor așezăminte ale beghinelor din regiune – complexe de clădiri (adesea împrejmuite de ziduri) înrudite cu mânăstirile, unde femeile nemăritate (beghinele) locuiau împreună, fără jurăminte de castitate sau sărăcie. Cum mulți bărbați erau plecați în cruciade, în secolul al XIII-lea femeile singure tot mai numeroase au format astfel de orășele-în-oraș, nedependente de exterior, cu brutării, fabrici de bere și biserici. În prezent, multe sunt incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Ajunse la Mechelen, aflăm că beghinele nu erau cine știe ce populare. „Lumea se întreba: Cine sunt femeile astea care refuză să ia calea mânăstirii?”, explică Leona de Graef, ghidul de un nonconformism delicios căreia i-am cerut să ne ofere o perspectivă istorică a străduțelor înguste. „Multe erau fete bogate”, spune ea – educate, ieșite în lume și poate chiar puțin răsfățate. Au fost declarate eretice și exilate, în mod convenabil, în afara zidurilor orașului. „Gata cu problema”, declară de Graef. „Adio, beghine.” ascultând-o, mintea îmi fuge la Wendy. Hotărâtă să studieze la Yale în anii ’70, când puține femei erau admise, a bătut la ușa universității până a fost acceptată.

În burnița dimineții, casele de pe străduțele înguste par să se înghesuie una într-alta în căutare de siguranță. O privire prin ferestre dezvăluie gustul proprietarilor pentru un oarecare lux – grinzi grele, scări decorative, chiar și mici borduri mai sus de gaura cheii (poate pentru îndrumarea mâinilor tremurătoare după consumul de alcool?). Wendy localizează Het Anker, o fabrică de bere înființată de beghinele din Mechelen în 1471. Dar, până să ne câștigăm o Gouden Carolus cu aroma ei de malț, am planificat un tur cu mașina, aparent simplu, al așezămintelor beghinelor Lier și Leuven, din apropiere.

Turul ne-a umplut de sentimentul înălțător al puterii feminine, dar asta nu ne ajută cu sarcina următoare: spargerea codului la GPS-ul vorbitor de flamandă din mașina noastră închiriată. În mod inexplicabil, dispozitivul pare hotărât să ne îndrepte spre Bruxelles – în direcția greșită – așa că introducem în grabă comanda korte (scurt). Drept urmare, ne îndrumă pe ceva ce n-aș putea numi decât potecă. În cele din urmă, după 90 de minute de frunzărit hărți pe hârtie și luptă cu orgoliul rănit, vedem turnul cu ceas cu mai multe fețe, Zimmertoren, din Lier, apoi ajungem la intrarea așezământului beghinelor.

Cum stăm așa, singure, în fața porții baroce, parcă doar noi – și UNESCO – știm despre orașul acesta fortificat care și-a sărbătorit a 800-a aniversare în 2012. Pavajul denivelat ne obligă să încetinim pasul până la ritmul feudal, în trecerea noastră pe lângă case construite parcă pentru spiriduși. Spiriduși care, sperăm noi, se ocupă și cu patiseria? Cu foamea în stomac, dăm fuga într-o ceainărie, Brood-Banket de Vocht, ca să încercăm Lierse vlaaikes cu scorțișoară, o tartină din aluat ca de pâine, cât un puc, cu o rețetă veche de secole. Pe drum, vedem o sculptură excentrică din metal reprezentând o oaie – referire la anecdota potrivit căreia, în Evul Mediu, locuitorii din Lier au avut de ales între a găzdui un târg de animale sau a ridica o universitate și au decis că oile oferă mai multă siguranță decât studenții nărăvași. Astfel, învățătura i-a revenit orașului Leuven, aflat nu departe pe malul Râului Dijle – următoarea noastră oprire. În centru, studenții și scuterele dau fuga care încotro, trecând pe lângă Marele Așezământ al Beghinelor, cu ferestre minuscule și ziduri împrejmuitoare înalte. Înțelegem mesajul – beghinelor le plăcea să fie lăsate în pace – și ne întoarcem la Mechelen, unde ne cheamă meniul de bere de la Het Anker.

A doua zi de dimineață, în Mechelen, mă trezește o cascadă amețitoare de galben, albastru și roșu. Spre marea mea ușurare, nu e lumina porților Raiului, ci soarele filtrat de ferestrele cu vitralii ale camerei mele de sub turla hotelului Martin’s Patershof. După o seară de „cercetări” asidue în domeniul berii, am ochii grei, dar hotărârea nestrămutată: dacă beghinele au reușit să-și câștige un dram de independență în patriarhia medievală, sigur putem și noi să ne învingem GPS-ul. Introducem numele orașelor de pe ruta noastră și, din fericire, șoseaua N17 ne duce fără incidente la boemul Gent.

După ce tragem cu ochiul la cărțile poștale cu artă grafitti și ilustrații licențioase din magazinul zis Îngerii Căzuți, găsim unul dintre cele trei așezăminte ale beghinelor din Gent, Oud Begijnhof Sint-Elisabeth, zis și Colțul Sfânt, ascuns într-o piață uitată. Nu departe, în centru, la Așezământul Mic, numit și Onze-Lieve-Vrouw ter Hoyen, observ cu bucurie că beghinele de odinioară sunt tratate cu respect: o placă le numește mișcarea „mistică”, iar enclavele, „orașe ale păcii”. În cele din urmă, găsim și Așezământul Mare, din secolul al XIX-lea, în cartierul de imigranți St. Amandsberg, unde lumina după-amiezii aruncă umbre lungi pe fațadele neogotice.

Reîntoarse la mașină, ne descurcăm cu GPS-ul până la Bruges, al cărui întreg centru, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, se dovedește a fi un labirint amețitor de străzi cu sens unic. Așa că parcăm mașina și ne lăsăm călăuzite de nas până la așezământul beghinelor Ten Wijngaerde, „via”, care adăpostește acum o mânăstire benedictină la marginea orașului, peste un canal întretăiat de poduri, căruia mai că nu i se vede suprafața de atâtea flotile de lebede. Dincolo de porți, un muzeu minuscul oferă o imagine a vieții de zi cu zi a beghinelor, inclusiv dantela migăloasă de Valenciennes, prin a cărei vânzare femeile își întrețineau comunitatea. Din spatele altei uși, nu departe, se aude geamătul unei orgi, ca un omagiu adus femeilor îngropate dedesubt.

În timp ce parcurgem cei aproape 130 km până la Westmalle, prin peisajele de un pitoresc înduioșător ale Flandrei pastorale, îi povestesc lui Wendy despre întâlnirea emoționantă, cu câteva zile înainte, cu Marcella Patten, de 92 de ani – probabil ultima beghină în viață. Bătrâna recunoștea că așezământul beghinelor a fost a doua alegere, după ce au respins-o toate mânăstirile în care a vrut să intre, din cauză că nu vedea bine. Sfidătoare, deși fragilă, insistă în continuare să i se spună „soră”, deși de obicei beghinele erau numite „doamnă”. Iată o femeie care, ca și Wendy la Yale, nu s-a lăsat descurajată de porți închise.

Ne întoarcem la momentul de la intrarea abației din Westmalle; până să apuce Wendy să răspundă propunerii mele de a merge la hanul văzut pe drum, ușa cu vârf boltit se deschide. „Dacă vreți, puteți aștepta aici”, ne îngăduie omul muncii, aspru. Ne cărăm cu chiu, cu vai bagajul deloc monastic până în antecamera mobilată auster. Picioarele cele lungi ale lui Wendy o poartă în explorarea drumurilor de țară din împrejurimi, iar eu îmi deschid laptopul în încercarea (nereușită) de a păcăli parola de wifi a mânăstirii. O oră mai târziu se întoarce și Wendy, iar la scurtă vreme vedem în sfârșit cum în curtea bisericii se revarsă, parcă plutitoare, veșmintele în alb și negru. Fratele Benedict, a cărui sutană e încinsă cu o curea de piele groasă, ne însoțește până la camerele noastre de o modestie grațioasă, cu tavan înalt. „La slujba de la 4 dimineața au acces doar monahii, nu și mirenii”, ne explică el. Pe mine mă interesa parola de wifi. Dar îmi mușc limba.

Văzând că pagina de web promitea mâncare „simplă, dar suficientă”, mă lansasem într-un extaz gastronomic, închipuindu-mi brânză maturată, făcută la abație, și pâini calde, din grâu integral, cu aromă de nuci. Iată-mă în refectoriu, ai cărui pereți poartă, de jur-împrejur, portrete masive ale cucernicilor abați: ciugulesc de pe farfurie niște pâine de la supermarket cu brânză din aceea în felii ambalate individual în celofan. La prânz, încerc cu mare plăcere patersbier, berea servită călugărilor și pelerinilor găzduiți aici, făcută, cum îmi explică Wendy, din flori întregi de hamei, nu din peleți. Pe fundul paharului s-a adunat drojdia cu miros de pivniță veche. Mă întreb ce-ar crede călugării dacă aș lua din ea cu degetul.

Sau ce reacție ar avea tovarășii mei de masă. Grupul eclectic include, după cum aflăm prin conversații șoptite, un jurnalist est-european deziluzionat, un teolog belgian și o femeie din Colorado, născută în Olanda, al cărei frate e unul dintre călugări: fratele Samuel, un bărbat uscățiv și înalt, trecut de 45 de ani, cu un zâmbet cald și o strângere de mână prietenoasă, care poartă un pulover peste robă. Îl întreb ce l-a mânat să ia straiul monahal. „La 21 de ani, lucram la o brutărie. Am început să mă întreb: Așa o să fie viața mea în următorii 50 de ani? Nu se putea să nu existe mai mult.” O oră mai târziu, în timpul slujbei, roba albă i se umflă în vânt în timp ce recită și cântă, plin de o senzație rară de abandon fericit.

Se poate să fi venit aici cu gândul că vom descurca ghemul încurcat al vieții, dar deja de a doua zi începem să nu ne mai găsim locul. Între serviciile religioase, vânez dovezi despre zvonul că ar exista o conexiune ethernet, iar Wendy pleacă pe „Trappistenroute”, itinerarul de 44 km prin satele apropiate, pe o bicicletă obținută, după rugăminți, de la fratele Benedict. Iar la 5:15, în loc să ne îndreptăm spre slujbă, ne furișăm până la Café Trappisten, în capătul de sus al drumului mânăstirii. Aici găsim, în sfârșit, berile-cult cu conținut mai mare de alcool ale orașului, alți câțiva pelerini recalcitranți, dar și izbăvirea sub forma semnalului wifi.

Wendy și cu mine cădem de acord că nu suntem chiar cele mai bune „oițe”, în timp ce ne îndopăm lacom cu bucăți mari de brânză mătăsoasă de Westmalle. Dar așa, trăgând chiulul de la biserică pentru o Westmalle Tripel cu 9.5% alcool, mă simt într-un fel legată de beghinele curajoase și făuritoare de bere ale Belgiei. „Nu merge unde te duce drumul”, spune Wendy, cu referire la citatul ei preferat din Ralph Waldo Emerson, ridicând paharul pentru un toast. „Mergi unde nu există drum și” – aici Wendy zâmbește ștrengărește – „lasă berea în urmă.”



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*