Oxfordul din interior

Sala de mese de la Christ Church definește fastul săptămânal – cinele formale unde oaspeții își pun cele mai bune haine reunesc profesori, studenți, dar și musafiri privilegiați. Foto: Joseph Caruana

Fragmente de viață obișnuite dintr-un orășel britanic neobișnuit.

Text: Alexandra Popescu

Scena 1: Orașul din pedală

Anvelopa din față alunecă lin, stârnind valuri care rad limita impermeabilă a bocancilor mei. E prima dată de când ploaia s-a oprit în ultima săptămână și pedalez pe scurtătura dintre Marston și South Parks, poteca pe care localnicii o taie spre lucru sau școală în timpul săptămânii și pe care câinii și copiii o invadează în weekenduri. Câmpul pustiu miroase sărat; doar niște rațe survolează rogozul. Un drum de 10 minute și nici urmă de Oxford. Lunca îneacă ecourile traficului de pe Marston, cartierul estic al orașului; se vede doar bulbul moscheii de la Institutul de Studii Islamice, încă în șantier, și terenurile de sport năclăite, împărțite de câteva colegii. Liniștea aproape că se aude.

Pe bicicletă, tot Oxfordul ți se arată altfel. Rulează printre stâlpii din capătul străzii Holywell, la jumătate de metru unii de alții, și așteaptă să te strecori prin traficul care coboară spre Magdalen College. Fă la fel după lăsatul întunericului, după un gin în plus, și spațiul va părea mai îngust decât te-ai aștepta – dar anestezia unei nopți din Maxwells, barul care adună toți petrecăreții târzii din oraș, va îndulci căzăturile.
Stai treaz și prinde bucățile scurte de elan, născute sub geografia orașului. După ce Magdalen Bridge își atinge curbura maximă, doar bicicleta și panta lucrează, sacoșele de la Tesco fășâie pe ghidon, iar restaurantul Capul Bunei Speranțe se ițește de după rondul cu ceas, în V-ul făcut de Cowley și Iffley Road.
În diminețile reci, când fibrele fularului îți filtrează respirația, coboară ca Willie coiotul pe planul înclinat al St. Aldates-ului, prin fața primăriei victoriene, a muzeului orașului – prea eclipsat de oraș ca să mai fie vizitat – și frânează brusc în fața lui Rudi, porterul de la Christ Church, care arborează o mustață de Charlie Chaplin sub fetrul negru, ca un castron.

Scena 2: Japonezii

Vizavi, ferestrele de la New College, colegiul în care s-au școlit atât John Fowles, cât și Hugh Grant, emană o lumină palidă. Vreo 10 oameni stăm la coadă în față la Edamame, singurul restaurant japonez din Oxford, un must-do nu doar pentru turiști. Deschis cu mai bine de 15 ani în urmă de soții Peter și Mieko Galpin, localul cu nume de fasole e primitor, deși clienții trebuie să împrumute puțin din eficiența niponă și să li se facă foame într-una dintre cele 13 ore pe săptămână cât Edamame ține deschis. Prin semi-transparența perdelelor zărim cel mult 7 mese din lemn, toate pline. Vecinii de la coadă încearcă să găsească o ecuație care să estimeze timpul rămas până la festinul japonez în funcție de numărul mesenilor, al castronașelor de pe masă, al mestecăturilor pe minut și de lungimea cozii. Nu știu însă să includă și factorul social – ce te faci când comesenii sunt interesanți și zăbovești la masă?!

Odată ajunși înăuntru, împart masa cu un japonez coafat abil, al cărui păr pare constant în bătaia vântului, sub gelul din belșug, și cu o tânără cu piele de porțelan roz și accent britanic. Mă simt ca a treia roată la ceea ce pare o primă întâlnire în care protagoniștii sunt vitregiți de spațiul zgârcit – unul lângă altul, stau ca niște colegi de bancă și-și vorbesc privind puțin în gol; alternativa ar fi să se întoarcă unul spre altul, la o distanță prea mică pentru o seară încă indecisă. Noroc cu mâncarea: Peter ne umple masa cu bucăți de caracatiță, fulgi și sos de pește, cu fileuri de somon în sos de teriyaki, supă miso, spanac cu susan și un bol cu orez. Brusc, restul nu mai contează.

Scena 3: La paradisul bibliotecilor

Mesele în formă de T împart sala de jos ca pe un tort. Libere, cu lemnul lor lustruit și încălzit îndeaproape de lămpile de citit, dau foarte bine în Radcliffe Camera, rotonda de la 1749 și biblioteca-emblemă a Oxfordului. Cât e ziua de lungă, mesele se umplu de notițe, carioci fosforescente, dezinfectant de mâini, intestine de fire de gadgeturi și teancuri de cărți într-un mozaic de obiceiuri ale cititorilor versați. Turiștilor care vizitează cele mai frumoase biblioteci din Oxford li se recită numărul impresionant de volume, viteza cu care trebuie găsite noi rafturi și spații de depozitare, intelectualii celebri care și-au petrecut acolo tinerețile și, unii, și bătrânețile. Condițiile de vizitare restrictive sunt și mai incitante, păstrând o aură de mister atât asupra clădirii, cât și a celor care lucrează acolo.

Dar altele sunt reperele în interior. La prima vedere, detaliile unei zile la bibliotecă par problemele unei găști de elitiști semi-adulți. Dar o dimineață în care, după o tură de recunoaștere în care cum vezi un loc liber, scanezi dintr-o privire toate elementele care-l fac eligibil și te plasezi imaginar în acel cadru, prinzi un loc în RadCam – eventual unul la balconul care arcuiește deasupra parterului – poate promite o zi a naibii de bună. Urcă numai pe scara spiralată, al cărui metal îmbrăcat în mochetă va vibra sub greutatea ta, la cel mai de sus etaj, și simte fotoliul de la fereastra care privește spre Biserica St. Mary’s. E unul dintre cele foarte puține. Îi simți mânerele care fac de rușine aproape orice alt scaun din clădire și îți verși conținutul genții pe metrul pătrat de masă numai pentru tine.
Afară lumea profită de soare să ia prânzul  în aer liber. Un ghid turistic într-un costum de stofă cadrilat vorbește unui grup chiar lângă intrarea de la cafeneaua Vaults and Garden, care împarte parterul cu Biserica St. Mary’s. Cele mai multe tururi au loc într-un perimetru destul de mic, iar ghizii sunt de toate vârstele, de la studenți la profesioniști cu diplomă.

Ies din RadCam și o iau printre trecătorii de pe Brasenose Lane și cotesc la dreapta spre Exeter College. Cu aerul cel mai natural intru pe poarta colegiului, traversez curtea tunsă uniform, trec de două rânduri de uși și ajung în Fellows Garden, un fel de super-eroină a grădinilor din Oxford. Fără suprafața impresionantă a celei de la Trinity, fără arcadele intime de la New College sau terasa modernă de la Jesus College, la Exeter vegetația e consistentă, dar strunită elegant de grădinar. Aici studenții joacă cricket, fac picnicuri, își pun cele mai bune haine la balul din timpul verii, sau folosesc grădina să facă impresie la prima întâlnire. Dar magia se întâmplă dincolo de mestecenii albi, trecând de castani și de violete, sus, după treptele de piatră. Punctul de belvedere e și deasupra orașului, și mai aproape de el, cu toată parada arhitecturală dublată de acustica străzii. Vizavi, cineva zdrăngăne niște vase în bucătăria de la Brasenose College; câțiva copii își bagă capetele printre zăbrelele porților de la All Souls, colegiul închis publicului și mai tuturor studenților, prin al cărui vitraliu imens se zărește scara din biblioteca Codrington; frânturi din discursurile ghizilor răzbat, în mai multe limbi, până în grădină, unde pe o bancă, doi italieni galopează într-o discuție deasupra unor baghete cu salam. Mă așez lângă ei și se face deja ora 3 când eu încă alerg cu furculița de lemn prin cartonul reciclat de la Alpha Bar, bistroul din apropiere și una dintre sursele de nădejde de salate din oraș. Pesto-ul roșu se prelinge din colțul cutiei și semințele de dovleac dau broccoliului un cranț în plus; dar zenul culinar se termină curând, când grădina se aglomerează. Pe fundal, biblioteca Bodleian rămâne neclintită.

Scena 4: Ziua de mai

Aerul e albăstrui, chiar înaintea răsăritului, și respir aburi calzi cu aromă de pastă de dinți. Dealul din South Parks se rostogolește într-un verde lăptos în ceața dimineții, iar St Clements-ul, de obicei atât de rodat de autobuzele care vin și pleacă spre Londra, e încremenit. Abia în capătul străzii, din Clemms, unul dintre cluburile de noapte din oraș, liniștea se sparge în chiotele tinerilor care ies la lumină după o noapte albă. Fetele trag inutil în sus de rochiile-tub, pe bretele, și-și șterg fețele negre de rimel. Tălpile lor goale pe asfalt trimit un fior prin cele trei pulovere de pe mine. Clopotele încep deja să bată, așa că toată lumea grăbește pasul spre Magdalen Bridge. De cinci secole încoace, de fiecare 1 mai, la șase dimineața, un cântec în latină, Hymnus Eucharisticus, răsună din cea mai înaltă clopotniță din Oxford; unisonul corului de băieți se revarsă peste miile de oameni adunați să-l asculte, la fel de clar precum răsăritul care îmblânzește frigul.

Siluetele în rase albe fac cu mâna în aplauzele mulțimii; între o noapte de petreceri și baluri și o zi cu dansuri și cântece în plină stradă, asta e clipa care unește în timp generațiile orașului. Sigur, pe pod e și poliția din Thames Valley, care urmărește dârele de alcool și amatorii de sărituri în râu, ambulanțe parcate preventiv și oameni de pază. Muzica s-a încheiat și începe zumzetul. Câțiva hipioți prăfuiți într-un curcubeu de vopsele se opresc să scarpine un retriever pieptănat lucios. Un cuplu de îndrăgostiți cu hainele formale puțin mototolite se sărută, iar niște pensionare în pasteluri vorbesc deja de micul dejun rezervat cu câteva zile înainte. E singura ocazie din an când localurile din oraș deschid atât de devreme și servesc șampanie lângă tradiționalele ouă cu cârnați sau lângă somon afumat pentru cine s-a plictisit de consistența britanică. Ceva mai târziu străzile se vor umple de dansuri pe melodii ca-n Robin Hood, costumații câmpenești, multicolore, și cel puțin câteva ziare britanice vor scrie a doua zi cum a fost, subliniind numărul de zgârieturi, sărituri în cap sau oameni arestați. Eu dau toată distracția pe un mic dejun pe acoperiș, în aciditatea căpșunilor de la supermarket și pe laptopul cu filme la negru.

Scena 5: Spirale pe apă

Strigătele se repetă la intervale exacte, în monosilabe prea prelungi să le poți înțelege. Dar sună hotărât. Râul ondulează liniștit în reflexele apusului și eu m-am descălțat în smocurile de iarbă de lângă hangarul pentru bărci de la Wolfson, cel mai modern din șirul de clădiri care flanchează apa, în care fiecare colegiu are propriul spațiu pentru antrenamente fizice și bărci de canotaj. Deși bucata asta de Isis, așa cum e numită Tamisa cât traversează Oxfordul, e teritoriul de bază al antrenamentelor celui mai popular sport al universității, accesul e permis tuturor. Strigătele se apropie și un echipaj de 8+1 alunecă rapid, iar efectele vâslelor devin spumă până ating malul; din cârmaci se vede numai cozorocul bleumarin al șepcii, un început de omuleț tolănit în torpila albă, în care alți 8 vâslesc într-o armonie aparent lipsită de efort. În câteva zile ambele maluri se vor umple de echipaje și spectatori, în ultima cursă dintre colegii a anului, Summer Eights. Iar câștigătorii își vor elibera tensiunile strânse pe apă dând foc bărcilor într-o sărbătoare nocturnă.

Deși Oxfordul nu-i vreo Veneție, firul apei e mai prezent decât ai crede. Isis-ul se ghicește când privești din iarbă în lungul pajiștii de la Christchurch, unde vacile colegiului șed nepăsătoare și la intrarea în colegiu mușuroiul de copii de școală face coadă să vadă pe unde s-a plimbat Harry Potter. Auzi chemarea apei prin luna mai, când se înmulțesc pălăriile de gondolier și apar pancartele care te anunță că poți închiria o luntre pentru câteva lire. La crăpatul zilei, ieșirile pe apă la antrenament îneacă în biciclete gardurile de metal de lângă restaurantul Head of the River, care poartă numele primilor câștigători ai unei curse de canotaj din Oxford; dar an după an, citești râul în omoplații măriți sub mișcările circulare, în postura mai compactă a corpului, în linia precisă a femururilor care se conturează sub costumele lucioase din lycra, care nu iartă niciun canotor, indiferent de gen.

Scena 6: Foamea

Prima dată, sala de mese de la Worcester mi se păruse un pic îngrămădită și cam austeră; din acea seară cu fetele îmi amintesc doar masa din mijloc, văd gazonul sub lumina bibliotecii, cutiile de bomboane întinse pe masa din camera comună și pantofii aurii pe care Jenny, cu alură de top-model german, pășea sigur pe piatra cubică.

Doi ani mai târziu, încăperea mi se pare mai luminoasă, deși tavanul verzui și vitraliile largi au fost mereu așa. Sala e luminată cald, deși n-are aura tablourilor lui Rembrandt și vântul șuieră de fiecare dată când ușa grea din lemn se deschide și mai apare vreun întârziat la cina formală care începe la 7:15 p.m. fix.

În sala de la Worcester intră pe rând membrii colegiului care stau la High Table, masa rezervată profesorilor și cercetătorilor cu ștaif. Ne ridicăm pentru rugăciunea în latină; băncile din lemn sunt prea grele să le poți împinge cu gambele și e prea puțin loc între tine și vecini ca să faci un șpagat să ieși de acolo. Așa că stai ca un biped cocârjat pe care-l lasă genunchii și te rogi amuzat să se termine mai repede. O bătaie de ciocan în masă marchează începutul cinei, și liniștea reverențioasă e înlocuită de un vacarm de restaurant, ponderat doar de mestecături și de Marion, șefa bucătăriei, care, cu privirea metalică a lui Judi Dench, nu ne slăbește și ne mustră mereu cu un „nu v-ar fi rușine” în variantă englezească, menit să ne reducă la șoapte.

Pentru studenți, cina formală e un exercițiu de normalitate, dar și un sistem exploatat strategic după o navigare prin cele 39 de colegii. Numai câteva dintre instituțiile cu tradiție au bucătari cu stele Michelin, unele au o reputație proastă pentru prânzul de cantină, dar compensează prin cine grozave, la altele e doar o chestiune de noroc; la Christchurch se întâmplă să  cauți o privire simpatică între portretele lui Henric al VIII-lea și al lui Thomas Locke ca distracție de la meniul puternic îmbibat cu amidon. Pe de altă parte, colegiile batjocorite de turiști și arhitecți pentru estetica nu tocmai de Oxford, cum sunt St. Catherine’s sau St. Anne’s, au unele dintre cele mai bune și mai prietenoase bucătării. În seara asta, la Worcester e OK. La urma urmelor, nu totul poate fi memorabil.

Scena 7: Spiritul orașului

Mergi numai pe străzile Oxfordului cu puțin înainte de Crăciun și nicio clădire desăvârșită, nicio piatră veche de secole n-o să poată umple golul pe care-l simți când vezi străzile pustiite de vacanță. Orașul tăcut nu poate replica liniștea intimă de pe Queen’s Lane, strada care unduiește leneș de pe High Street până la Bodleiană și prelungește plimbările romantice nocturne. Fie încremenirea asta, fie vălmășagul uman londonez de care vrei să te scuturi când iei autobuzul de la Marble’s Arch spre Oxford, te fac să prețuiești oamenii de aici – nici mulți, nici puțini, și dezinvolți, și cu carapacea mai groasă, dar mai toți pasionați de ce fac.

Sunt oamenii pe care îi vezi rar, dar amprenta lor pătrunde peste tot. Subfusc-ul e, mai clar, uniforma formală, inevitabilă, a universității: mai scurtă sau mai lungă, sobră sau colorată, cu blăniță, tichie cartonată sau pălărie. Cei de la Shepard and Woodward sunt printre principalii furnizori de ținute academice; intri în magazinul lor, îngaimi ce-ți trebuie, nesigur de cum se pronunță acest „subfusc” valabil doar în Oxford, sau ce nuanță ar trebui să aibă; un tip grizonat care aduce cu Alfred, intendentul lui Batman, te întreabă ce studiezi, se uită o dată la tine și se întoarce din depozit cu o capă sau un costum pe mărimea ta, deși n-ai fi crezut că și capele vin pe mărimi.
Apoi sunt contrastele neașteptate: un britanic într-un costum scrobit elegant care împarte banca de autobuz cu un altul fără șireturi și haine cu miros greu; un blond înalt care amintește de un star rock și conversează sau desenează în Radcliffe Square fără să se sinchisească de straturile de fuste multicolore care-i atârnă deasupra ghetelor tocite; o tipă care iese din bibliotecă cu teancul de cărți și cu buza de sus marcată de o mustață desenată cu markerul.

Și mai sunt cei aproape la fel de statornici ca universitatea: vânzătorii de kebab care țin furgonetele deschise peste noapte și, indiferent cât de dubioase ar fi originea cărnii sau maionezei, nu rămân vreodată fără clienții mahmuri și înfometați; frizerul de la Walters – magazinul de pe Turl Street unde se îmbracă băieții cu pretenții – la care studenții fac coadă pentru o tunsoare ieftină; și legendarul Andy, patronul jamaican de la High Lo, barul de pe Cowley Road, care servește mâncare rasta pe bune și rom cu 68% alcool, se mai ia la harță și-și amintește de premierul britanic David Cameron ca de un client fidel.

Epilog

La colțul dintre Longwall și High Street, semaforul e încă roșu. Straturile de cer roz-gălbui se adâncesc la orizont în albastrul serii. O bicicletă cursieră rade curba, ploaia se pulverizează în urma ei și, preț de-o clipă, mi-e frig. Pielea de găină mă ține în loc, deși restul lumii se pune în mișcare; privesc fix în lungul străzii, dar mintea îmi ricoșează, caută, curge printre ziduri și fețe, declanșată precum câinele lui Pavlov de locul ăsta. Sunt în Oxford. Din nou. Nici nu mai știu a câta oară. E casa mea departe de casă, înfiptă în timp și spațiu, un oraș ca un om înfipt în suflet.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*