Am fost acolo!

Foto: Helmut Ignat

Călătorie în Antarctica

Text: Cristian Lascu
Foto: Helmut Ignat

Într-o dimineață, pe la 4.30, ceasornicul meu biologic, dereglat, mi-a dat deșteptarea. Am ieșit pe punte și am zărit deodată nălucile aisbergurilor destrămând întunericul din jurul navei. În scurt timp, munții din zare s-au aureolat cu o lumină nepământeană, gheața a devenit diafană, apa neagră a căpătat sclipiri de smarald. Ajunsesem! Am înțeles în clipa aceea că mă aflu pur și simplu într-un spațiu geografic aparte. Nu un loc, ci un tărâm. Ceva pur, mineral și rece, jumătate terestru, jumătate cosmic. Magic. Am uitat de frigul tăios, am uitat să scot de sub pufoaică aparatul foto. Apoi mi-am dat seama că nu mai eram singur, că între timp, în tăcere, și alte mogâldețe răsăriseră lângă balustradă, copleșite.

Erau, ca și mine, pasageri pe nava olandeză Plancius, ce ridicase ancora cu două zile în urmă în portul Ushuaia, supranumit de argentinieni „Fin del Mundo”, cel mai sudic oraș de pe planetă. Acum ne aflam deja la 1.000 de kilometri dincolo de acel capăt al lumii, scăpați de furtunosul pasaj Drake, ce desparte Atlanticul de Pacific, eram probabil în cel mai îndepărtat punct unde mi-a fost dat să fug de-acasă. Fără să sper că o voi face vreodată. Indirect datorez această șansă lui Emil Racoviță, care în urmă cu 114 ani a fost printre primii exploratori ai acestor locuri. În 2012, Fundația de Arte Vizuale împreună cu realizatorul TV Terra Incognita au început un documentar pornind pe urmele marelui savant. Am fost cooptat în această echipă. Credeam inițial că voi ajunge doar printre ghețurile Scărișoarei și ale Focului Viu din Bihor, nicidecum printre banchizele Strâmtorii De Gerlache. Ar fi fost peste puterile mele din acest an, din acest deceniu sau secol. Doar prietenul Helmut a venit pe speze proprii, sponsorizat moral de Lucia: „Dacă nu te duci acum, cine știe dacă te vei mai hotărî vreodată”.

Pentru că acum nu mai e ca pe vremea în care Belgica, cu Amundsen, De Gerlache, Racoviță, Cook și ceilalți temerari la bordul său se avântau pe un teren necunoscut, într-o călătorie ce dura ani, neștiind dacă își vor mai revedea vreodată căminul. Plancius este de 10 ori mai mare decât Belgica, coca sa nu e din lemn, ci din oțel, iar prova este de adevărat spărgător de gheață. Motoarele de 12.000 CP o pot scoate din orice încurcătură. Ca să nu mai vorbim despre radar, instrumentele moderne de navigație pe orice vreme, dirijarea prin satelit. În cabină faci duș fierbinte în timp ce privești la dezlănțuirea viforniței de afară. Socotind din București, zborurile, conexiunile, pasajul Drake înseamnă vreo trei zile. Nu 12.000 de kilometri ne despart de Antarctica, ci câteva mii de euro. Nici atât de multe, cât să nu te încumeți. Poate cât un Logănaș, dacă vrei lux și rezervări din timp. Mult mai puțin, dacă aștepți să vezi dacă nu rămân cabine necompletate cu câteva zile înainte de plecare, să prinzi vreun chilipir. Zeci de mii dacă vrei o tură specială, să dai pe spate provincia când vii acasă: Polul Sud pe schiuri, dădăcit îndeaproape, sau urcare asistată pe Mount Vinson. Însoțit de  WC-uri pe motoșenilate.

Foto: Helmut IgnatFoto: Helmut Ignat

Turismul antarctic este în plină înflorire. În urmă cu un deceniu, numărul vizitatorilor era relativ mic, 3-4.000 pe an. Acum este de 40.000. Adică de 10 ori mai mulți decât însumează pe timp de vară personalul celor peste 60 de stațiuni și baze de cercetare. (Aici, „iarna nu-i ca vara” e mai pregnant ca oriunde. Numărul cercetătorilor scade la 1.000, iar al turiștilor, la 0). S-a ajuns la acest salt pentru că există o cerere crescândă. Oferta a reacționat prin construirea unor nave de croazieră cu capacitate mai mare, mai rapide și mai sigure. Dar cel mai important mi se pare a fi capacitatea Antarcticii de a primi acești vizitatori, fără efecte semnificative asupra mediului. Potrivit Tratatului Antarcticii, adoptat încă din 1961 și reînnoit periodic, acest continent este exceptat cel puțin până în 2042 de la exploatarea resurselor și utilizărilor militare, fiind rezervat numai cercetării științifice și turismului. Deși unele națiuni revendică de pe acum, pentru orice eventualitate, felii substanțiale din tortul antarctic (însumate, doar pretențiile Australiei și Argentinei reprezintă peste 80%, în timp ce puteri antarctice istorice, precum Rusia și SUA nu au formulat, dar nici nu recunosc astfel de revendicări), continentul este un teritoriu fără frontiere, deschis oricui. Dar al tuturor nu înseamnă al nimănui. Secretariatul Tratatului Antarctic este în mod special atent la respectarea protecției mediului. Nici de la turiști, nici de la cercetători nu rămâne în urmă vreun pet, toate deșeurile, inclusiv dejecțiile umane sunt transportate și neutralizate în porturile de plecare. Imensitatea pustietății de gheață și stâncă este încă în măsură să-i mistuie pe acești turiști. Cât am colindat prin apele Peninsulei Antarctice am văzut doar două-trei nave și cam tot atâtea corăbii cu pânze.

Dar în primul rând turismul antarctic nu ar fi fost posibil fără aprobarea pinguinilor și focilor. Uimitoarea toleranță a viețuitoarelor de acolo a făcut ca balenele să se apropie de nave, uriașele orci au trecut „la ras” pe sub zodiacurile noastre, când am deranjat siesta vreunei foci-lopard, ne-a mârâit și s-a întors pe partea cealaltă, iar gălăgioșii pinguini Gentoo sau rimelații Adelie ne-au ignorat pur și simplu.

De când au ajuns aici, în urmă cu peste 150 de ani, și până la dezvoltarea unui adevărat spirit ecologic antarctic, oamenii au ucis balenele albastre până în pragul exterminării, au jupuit milioane de foci, au băgat pinguinii în așa-zisele topitorii de pinguini – cuptoare pentru extras uleiul din ei. Dar timpul a fost prea scurt pesemne pentru ca între blajinele lor gene să apară și cea purtătoare a mesajului „Fugiți, vin oamenii!”, așa cum au viețuitoarele din pădurile noastre.

În diminețile următoare am lăsat ceasul tot dereglat, am ieșit cu noaptea-n cap pe punte pentru a admira zorile. {i zilele treceau cam așa: la 8 punct, în difuzoarele răspândite pretutindeni pe navă detuna vocea lui Steve, liderul expediției: „Good morning, ladies and gentleman, good morning!!”, anunțând cu autoritate programul: la 8.30 micul dejun, la ora 9.45 echiparea, îmbarcarea pe zodiacuri și plecarea fiecărei bărci cu echipaj de 10, + team-leaderul, spre destinația stabilită. Puteai opta pentru o tură cu rachete de zăpadă, o cățărare cu piolet și colțari, safari fotografic, observarea faunei, caiac printre aisberguri, sau pur și simplu o plimbare pe țărm. Aparent domestică, promenada pe țărm are avantajul că ești lăsat mai mult de capul tău, făcând câte puțin din toate: poze, observarea vieții animalelor, urcarea pe coclaurii din vecinătate. Pe la prânz, zodiacurile se întorc pe rând la navă și urmează, bineînțeles, masa. Apoi, după caz, o nouă incursiune. Dacă nava se mută spre o altă destinație sau vremea e rea, e program în sala de conferințe. Aici, într-un cadru intim, între două înghițituri de cafea sau bere, cu un munte de prăjituri proaspete pe masa de la bar, poți urmări pe două mari monitoare aspecte necunoscute, unele surprinse chiar de team-leaderii noștri. Dar deseori s-a întâmplat să lăsăm baltă vizionarea, precipitându-ne spre ferestre sau punte, pentru a vedea pe viu show-ul balenelor sau salturile pinguinilor.

Itinerarul navei Plancius a urmat, în mare, traseul corăbiei Belgica, parcurs în timpul primei expediții științifice făcute în Antarctica. Deși finanțată de guvernul belgian, expediția Belgica a avut la bord reprezentanții a 5 națiuni. Și o altă premieră, pe care de fapt nu și-a dorit-o: a fost primul echipaj care a iernat în Antarctica. Ca români, ne-am simțit bine când s-au prezentat două conferințe și un documentar despre legendara expediție și rezultatele ei, la care un aport foarte important l-a avut Emil Racoviță, biologul echipei. Moldovean mucalit (l-a avut învățător pe Ion Creangă!) „Raco” a ridicat mereu moralul echipajului, cu poantele și caricaturile lui, în momentele cele mai grele. Totuși numele lui este mai puțin evocat decât cel al norvegianului Amundsen, al americanului Cook, al belgianului Danco, ofițerul-geofizician care a pierit doborât de claustrarea prelungită între ghețuri. Discutând cu belgienii și olandezii de la bord, fani ai expediției Belgica, le-am explicat că Racoviță a fost mult mai mult decât cercetător antarctic. El și-a dedicat decenii din viață studiului altor două medii remarcabile, cel oceanografic și cel subpământean. „Faima fondatorului biospeologiei a depășit-o pe cea a exploratorului antarctic”, le-am spus eu cu glas patriotic. În sinea mea mi-ar fi plăcut ca printre națiile care vin în Antarctica pentru a-și cinsti pionierii să fie mai mulți români, așa cum sunt polonezi, cehi, ucraineni.

Când am plecat de acasă, în Bărăganul meu era toiul viforniței. Mașina fiind captivă sub un delușor de omăt, mergeam zilnic două ore prin viscol. Dimineața mă tăvăleam dezbrăcat în zăpadă, în vântul tăios: deh, antrenament pre-antarctic! În bagajul meu am îndesat o mare pufoaică, multă, multă lânică, mănuși de blană, bocanci Columbia cu mini-calorifer electric înglobat. „Dacă aici e așa, cum o fi pe acolo!?” S-a dovedit că schimbul iarnă scitică contra vară antarctică a fost unul avantajos. Ne-am întors bronzați și în formă. Nu am simțit vreun disconfort nici când am înnoptat sub cerul liber pe gheață, la -15 grade C, pentru a admira firmamentul emisferei sudice. (Era o constelație deosebită, dar steaua mea norocoasă rămăsese pe cealaltă parte a Pământului).

Pentru a simți totuși frigul, a nu fi mai prejos de un rus și a putea să mă laud acum, am făcut o baie printre ghețuri, într-un moment când nu se aflau aparate indiscrete prin preajmă. Am încercat marea cu vârful piciorului, mi-am făcut loc printre două sloiuri cât masa, m-am scufundat, am înotat, am chiuit. Totul în vreo 37 de secunde.

Într-o dimineață am plecat cu caiacele printr-un golf vast, presărat cu sfărâmături de gheață. După ce s-a convins că nu ne răsturnăm și nici nu ne apropiem primejdios de aisberguri, team-leaderul, mărunțica Betty, fiica unui căpitan de balenieră și veterană a marilor fluvii canadiene, ne-a lăsat să ne zbenguim oleacă, apoi ne-a provocat la o partidă de tăcere antarctică. Am pornit fiecare în altă direcție, punând între noi câteva sute de metri, apoi ne-am oprit și am tăcut. O vreme nu s-a auzit decât șoapta vântului. Apoi, deși nu se zăreau, am distins răsuflarea unor balene și plescăitul cozii lor. Un fâlfâit de skua. Și deodată, tunete îndepărtate: aisberguri prăbușindu-se în mare. Atât de puține sunete îți trebuie ca să te simți integrat în simfonia naturii!

Disciplina pe navă este strictă, impusă atât echipajului, cât și turiștilor. Dar, vorba cântecului… „noi suntem români”… Nava are echipaj internațional și avem norocul ca inginerul mecanic să fie Sebi din Constanța. La un păhărel stabilim de cu seară să facem o evadare așa, ca-ntre valahi. Sebi răpește unul dintre zodiacuri și pornim veseli spre munții de gheață de la orizont. Facem un slalom extrem de spectaculos și de neregulamentar printre aisbergurile înalte cât blocul. E amiază și soarele smulge gheții sclipiri orbitoare și nuanțe de un albastru diafan. În timp ce Sebi ține cu mână sigură cârma, camerele video și aparatele foto nu contenesc.

Cu binecuvântarea lui Evghenii, încercatul căpitan, am mai avut un moment de bucurie. În aceea zi urma să ajungem la stațiunea de cercetări Vernadski, a Ucrainei. Dar programul s-a modificat și ne-am îndreptat spre Insula Two Hammock, din Arhipelagul Palmer, prin ale cărei ape se semnalează un grup de balene. Dar privind harta, noi am descoperit că tot pe acolo este un mic punct, numit Cobăl(c)escu Island. Un neînsemnat petic de uscat pe întinsul Antarcticii, dar o icoană geografică pentru români, căci insula a fost botezată de Emil Racoviță cu numele magistrului său, marele geolog și naturalist Cobălcescu. (Dacă apelați la internet, veți afla despre el dacă îi precizați și prenumele Grigore, altfel veți găsi doar orarele firmei omonime de taximetre). Am dat mai întâi ocol insulei, o stâncă din roci eruptive negricioase și colțuroase, pe care viețuiesc aceeași locuitori pe care i-a consemnat jurnalul navei Belgica: ochioșii pinguini chinstrape, foca mâncătoare de crabi și niște pescăruși de zăpadă. Găsim un golfuleț potrivit pentru acostare și punem piciorul pe pământ. Un moment emoționant. Pe roca frustă mijește un covor de licheni, dezvăluiți de vara efemeră. Câțiva pinguini ne privesc perplecși. Pornesc spre cota maximă a insulei pentru o privire de ansamblu. După primii pași, o focă încearcă să mă intimideze, clempănindu-și colții fioroși când trec pe lângă ea. Apoi renunță și cade din nou în placida ei reverie. „Ești de-a mea, soro.”

Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat

Viața

Partea continentală a Antarcticii este un pustiu acoperit cu gheață veșnică, arid, fără vegetație și viețuitoare. Dar în marea ce o înconjoară, razele soarelui fac posibilă fotosinteza la nivelul miliardelor de miliarde de diatomee, alge microscopice ce constituie baza vieții. Ele sunt consumate de krill, un „viscol” de crustacee acvatice, diafane, iar acesta e „păscut” de consumatorii primari, de la uriașele balene și foci la unele specii de pești și de păsări. Pe care îi mănâncă prădătorii. Așadar tot ce e interesant se petrece pe țărmuri – aici s-au stabilit majoritatea stațiunilor de cercetare, tot aici trag și turiștii. Peninsula Antarctică, cu nenumăratele ei golfuri, canale și insulițe, dominate de creste și piscuri stâncoase, oferă cele mai spectaculoase peisaje și atrage peste 90% din tot ce înseamnă turism antarctic.

 

Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat
Doar imagini

Din Antarctica nu ai voie să iei nicio pietricică sau vreo pană de pinguin. Am cumpărat mici suvenire la Port Lockroy, cel mai sudic punct de pe Terra de unde poți trimite o carte poștală. Imagini poți avea câte vrei. Puritatea aerului, nuanțele gheții și ale mării, cerul expresiv nu sunt decât decorul pentru miraculos de bogata biodiversitate antarctică. Unele seri se transformau în adevărate gale, unde fiecare își etala trofeele de peste zi. Pe navă, cam toată lumea făcea fotografii, de la bucătar la mateloți.

 

Articolul a apărut în ediția de iarnă 2012-2013 a revistei National Geographic Traveler



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*