Din culise

Colaboratorii noștri împărtășesc un moment deosebit din călătorile povestite în ediția de toamnă 2014 a NG Traveler.

Oana Moldovan, Singapore, pag. 26


 

Știam doar că vreau să ajung undeva departe, într-un loc pe care nu multe dintre cunoștințele mele ar reuși să-l plaseze corect pe o hartă a lumii, cel puțin într-un timp onorabil și fără mare sursă de inspirație. Am plecat în Singapore (la invitația unei prietene din liceu), am vrut să am povestea mea, altfel decât a celorlalți. Și zic că am reușit… să cunosc câte ceva dintr-o altă gură de rai, unde oamenii nu se tem pe stradă de hoți de buzunare sau de maidanezi, ci de… maimuțe. Sună bizar, dar nu este pentru aceia care (inclusiv turiști) sunt prădați de aceste animăluțe foarte orientate spre ochelari de soare, genți și aparate foto. Salvarea? Există și ea, din partea unora care îți vând (culmea!) mâncare preferată de maimuțe, pentru a putea negocia cu ele și a-ți recupera avutul.

 

 

Sorin Ghencea, Sicilia, pag. 20


Într-o seară în Taormina, am intrat din neatenție cu mașina pe o străduță cu sens unic. După ce am parcurs hotărât câteva sute de metri, am văzut pe cineva care-mi făcea semne disperate să opresc. Am oprit și mi-a spus că sunt pe contrasens. Exact în momentul acela a apărut o mașină din sensul corect, așa că nu am avut ce face decât să încep să dau cu spatele, operație destul de complicată, strada fiind îngustă, în pantă și cu mașini parcate când pe stânga, când pe dreapta. În tot acest timp (care mie mi s-a părut o veșnicie) nimeni nu m-a claxonat și nici nu mi-a zis nimic, cu toate că într-un final se adunaseră vreo șapte mașini.

 

Desiree Halaseh, India, pag. 70


Un șofer de jeep își oferea candid serviciile de transport persoane, mărfuri și animale exact în momentul în care am realizat că tocmai am pierdut ultimul autobuz local către Aurangabad. Ne-am entuziasmat prematur de norocul nostru… Expansiv și bombastic, șoferul s-a interesat de unde venim, pe unde mai mergem, dacă vrem să cumpăram niște cristale sau să schimbăm câțiva euro. Ce să mai, răspundea prompt la cea mai mică doleanță de turist încercat de chinurile drumului! Râdem, glumim, dar uite că ne și tot oprim. Cam din cinci în cinci minute, șoferul nostru tot mai făcea câte un popas. Mai urca un pasager, mai urcau doi, trei, cinci, zece. La jumătatea drumului ne-am dat seama că jeepul nostru poate transporta nu opt persoane, ci lejer cel puțin douăzeci.

 

Cătălin Gruia, Belgrad, pag. 28


Știi cum e: după mulți ani, ajungi să îi faci o vizită colegului de bancă. Ați fost atât timp umăr la umăr, cumva egali în bucurii și necazuri, în speranțe și experiențe și acum descoperi cu plăcere dar și cu câtă invidie, că viața lui e mult mai frumoasă. Sunt conștient că probabil din cauza unora ca mine s-a inventat proverbul  despre iarba mai verde din curtea vecinului dar în Belgrad mi s-a părut că oamenii, locurile, parcurile, străzile, blocurile, autobuzele sunt frumoase și mai mai îngrijite ca la noi. Dacă e să te iei după strict după statistici, frații sârbi nu par să aibă mai mulți bani ca românii, dar aici e strigător la cer mai multă civilizație, respect de sine, poftă de viață, distracție, culoare, timp liber, relaxare.

O zi pe Adornate, pag. 94

Ora 19. Singur la prova, cu stânga încleștată pe o funie, îmi făceam exercițiul zilnic: în picioare, în locul în care mișcările navei se simt cel mai acut, mă chinuiam să îmi țin echilibrul. Așa îți cresc picioarele de mare – m-a învățat cadetul Andrei Ududec. Era ca la rodeo, nu alta, dar am învățat ce s-a dovedit a fi o abilitate foarte necesară, în special la duș. La finalul, tot mai mulțumit de progresele mele, am încălecat pe bompres ca pe gâtul uriaș al unui monstru marin care înainta leneș către apus. Dedesubt, sub plasa de funie, marea se legăna hipnotic. Singura limită era linia orizontului.

 

Alexandra Popescu și Adi Cîtu, Budapesta, pag. 82


E a doua oară când sunt în Budapesta, dar totul îmi pare acum altfel. Poate și pentru că atunci când vine vorba despre mâncare, devin o moară stricată, care dezbate și cel mai mic ciugulit și judecă cu sucul digestiv. Așa am reușit să-i târăsc pe Adi, fotograful articolului, și pe Edit, ghida noastră, la cafeneaua Lodz Terem, în buricul bulevardului Andrassy, o cafenea ca o sală de bal, cu tavan pictat și chelneri apretați, însă fără bățoșenii. Cu o librărie de carte maghiară și străină la parter, lăfăindu-te pe canapele din piele, cu ștrudele supraponderale și espresso-uri brici, pare că ai totul sub același acoperiș. |n acest preaplin unguresc mi-am permis și singura trădare din călătorie – o foarte vieneză felie de Sacher torte.

 

Fotografii din arhiva personală a autorilor



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*