Liniște și sălbăticie

Foto: Costas Dumitrescu
Norvegia văzută prin lentila unui fotograf de natură sălbatică.
Text și foto: Costas Dumitrescu

Nordul îndepărtat m-a fascinat mereu. Însă nu creaturile mitologice, ci imensitatea și sălbăticia coastelor norvegiene m-au adus iarna trecută pentru a treia oară în regatul cutreierat cândva de vikingi. Ca fotograf de natură sălbatică, înarmat cu răbdare, aici simt că viața mi se dezvăluie în stare brută, nestingherită de om și asta mă motivează când vânez subiecte și unghiuri din ce în ce mai bune.

De data asta am depășit Cercul Polar de Nord și am pătruns 400 de kilometri în interiorul Arcticii, acolo unde simțurile ți se rafinează. Față de freamătul zonelor calde, cu explozia lor cromatică, simplitatea tonurilor boreale sub cerul înnorat (care rămâne gri aproape 300 de zile pe an) desface peisajul, asemenea foițelor de ceapă, în zeci de nuanțe subtile care-ți provoacă și antrenează agerimea ochiului.

Foto: Costas Dumitrescu

Am poposit prima dată în Ålesund, de unde mi-am continuat drumul în mașină, alături de doi prieteni. Nu ne-am confruntat doar cu îngustimea șoselelor norvegiene, ci de multe ori am schimbat asfaltul cu puntea feriboturilor pentru a putea traversa numeroasele fiorduri care taie ținuturile muntoase.

Am debarcat întâi pe o insulă renumită pentru populația sa protejată de vulturi codalbi. Ne-am avântat cu obiectivele, dar păsările foarte timide nu ne-au ușurat deloc misiunea. Însă Audun, ghidul nostru, cunoscând îndeaproape lumea animală, avea deja niște strategii bine puse la punct. În timp ce barca noastră înainta ușor printre insulele arhipelagului, el hrănea cu pâine pescărușii din zonă care ne însoțeau astfel într-un alai zgomotos. Toată larma trezea curiozitatea codalbilor, convingându-i să ne survoleze îndeaproape, în căutarea unui prânz ușor de obținut și aducându-i în bătaia obiectivelor noastre.

Următorul popas a venit după aproape 1.300 km, în Arhipelagul Lofoten. Timp de câteva zile ne-am stabilit cartierul general într-un cătun pescăresc din Reine, unde închiriasem o căbănuță veche de un secol. Nu ne-am întâlnit deloc gazda, însă am găsit cheia direct în ușă. Dincolo de încrederea aproape nefirească a oamenilor, grupul de insule se laudă cu urme ale existenței umane vechi de aproape 11.000 de ani. În plus, de mai bine de un mileniu, în ianuarie și februarie pescarii de cod gravitează în jurul acestor insule unde bancurile de pești din Marea Barents inundă fiordurile din Lofoten.

Foto: Costas Dumitrescu

Deși am ajuns acolo în februarie, când lumina soarelui țâșnea deja peste linia orizontului, ziua era încă scurtă; ca să ținem pasul cu ea, luam startul zilnic înainte de răsărit și ne instalam rapid pe teren, cu ochii și obiectivele pe cromatica uimitoare a răsăritului. Apoi, deși umblam de colo-colo toată ziua, la apus eram la fel de disciplinați.

Am făcut o parte din calea întoarsă spre Ålesund cu vaporul – Expresul de Coastă Norvegian Hurtigruten – care ne-a dus până în Trondheim. Această cursă seculară parcurge în 11 zile toată coasta norvegiană, de la Bergen la Kirkenes, în nordul extrem, și a fost botezată „cea mai frumoasă croazieră din lume”.

Continuându-ne călătoria pe uscat, ne-am oprit în rezervația Dovrefjell, unde am încercat să surprindem boii moscați în zăpada înaltă de un metru și jumătate. Știam că ar fi trebuit să dăm de o turmă pe vreo creastă bătută de vânt, unde viforul mai dezvelește petice de iarbă de păscut; ne-am opintit în zăpada până la brâu, dar nici urmă de animale.

Foto: Costas Dumitrescu

Ne-am înghițit în sec eșecul și ne-am încheiat călătoria. Dar ne păstrăm speranța contactului cu sălbăticia pentru o viitoare incursiune în nordul misterios.

 

Articolul a apărut în ediția de iarnă 2013 a revistei National Geographic Traveler. Vezi mai multe fotografii în revistă.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*