Toate drumurile duc spre India

În apropiere de Raj Mahal (Palatal Regal) din Jaisalmer, un bărbat pozează mândru de mustățile lui. Foto: Costas Dumitrescu

Eu sunt propriul meu travaliu. Eu sunt propriul meu jurnal. Eu sunt propria mea enciclopedie. Eu sunt suma drumurilor mele și praful din urma lor. Eu sunt ceea ce rămâne atunci când nu mai e nimic de spus. Eu sunt propria mea călătorie. Eu sunt propria mea cale. Eu sunt propriul meu Hajj.

Text: Desiree Halaseh
Foto: Costas Dumitrescu

Aș face bine să aleg drumul anevoios către Mecca. Căci ce valoare ar mai avea catharsisul din urmă, dacă n-ar fi fost precedat de izolare, pericol și vulnerabilitate ce înconjoară anume o călătorie de proporții biblice?

Călătoria e într-adevăr o experiență religioasă, în care credința în propriile forțe ți-e constant pusă la încercare, în care uneori te lași dus de curent, alteori lupți împotriva lui, în care binele și răul își schimbă pe nesimțite rolurile, iar capacitatea ta de a discerne între cele două e aproape inexistentă, se diluează în spatele norilor de oboseală sau a furtunilor de extaz.

Am ales să continuu pelerinajul în jurul lumii în căutarea necunoscutului. În căutarea propriului sens, a propriei umanități, a unei identități care poate n-o să-mi convină.

Astăzi umblu liber prin lume, de fiecare dată mai departe, de fiecare dată mai mult timp. Căci asta a devenit unica mea rațiune de a trăi. Uită-te măcar o dată la seriile fotografice cu nomazii din Rajasthan a lui Steve McCurry și vei înțelege.

Iar spiritul nomad, dacă nu te-ai născut cu el, îl deprinzi. Ce câștigi când te desprinzi de rutina obositoare a cercului vicios acasă-birou-supermarket-acasă e libertatea de a alege să-ți trăiești viața fix așa cum vrei.

Un an și trei luni prin India m-a forțat să înțeleg asta. N-am avut de ales. Altfel, după prima incursiune în India, aș fi spus: da, a fost frumos, dar nu-mi mai trebuie, mulțumesc.

Ultima mea aventură în India ar fi trebuit să se rezume la un proiect de promovare a Indiei ca destinație turistică întins pe cel mult 90 de zile. Dar India mi-a râs în față și mi-a spus că e cu siguranță o glumă, și uite așa am rămas o jumătate de an.

Simbol al erei mogulilor, Taj Mahalul este o destinație obligatorie pentru orice turist ajuns în India. Foto: Costas Dumitrescu

 

La plecare, vameșul a observat amuzat că am stat în India până în ultima zi de viză. Dacă aș fi putut, aș fi rămas aici. Mi-am luat pașaportul și m-am înclinat cuviincios: Namaste India și mai vin!

Ce s-a întâmplat în tot acest răstimp e ceea ce am devenit azi: nomad cu acte in regulă.

În India ești cine vrei tu să fii: celebru, înzestrat, înmiresmat, sărac, anonim, vagabond. La început ai rețineri, temeri, prejudecăți. Acasă ai învățat că e mai cuminte să fii precaut, plin de tact și protocoale. Să nu te arunci cu capul înainte. Ai să cazi de sus – îți spun prietenii. Și uite-așa stai în expectativă.

Însă curând temerile se transformă în forță vitală, prejudecățile în pasiuni mistuitoare, reținerile în elan nestăvilit. Îi declari iubire eternă. Exclusivitate și zestre bogată. Că e prima și ultima. Că niciodată nimeni și nimic nu te-au mai făcut să te simți așa. }i-ai ieșit din fire și din corp, ai uitat de unde vii și încotro te duceai, iar tot ce contează e secunda asta de nemurire. Dacă ar fi sfârșitul lumii, nu ar exista un loc mai potrivit de a ieși din Timp, decât în brațele ei.

Așa începe povestea mea de iubire cu neverosimila Indie. Și până în clipa de față ne iubim ca-n prima zi.

 

Vânzătorii privesc liniștiți oamenii în căutare de mărfuri sau de senzații noi în piața din centrul orașului Bikaner. Foto: Costas Dumitrescu

Capitolul întâi: Luna de miere.

Precum emirul lui Macedonski, tânăr, zeu și trăsnet lăfăindu-se în bogățiile palatelor fantastice, vine o anume vreme când simți că toate acestea nu mai sunt de-ajuns. Și apoi începi să tânjești, furat de-o visare. Toate dispar, își pierd valoarea în fața unui scop mai înalt.

E o chemare inexplicabilă, care te cuprinde inadmisibil de blând, insuportabil de tare. Poate fi Mecca, poate fi pelerinajul, poate fi pur și simplu o nevoie de a-i juca propriului destin o festă. Să schimbi macazul când – conform părerii general împărtășite – nimic nu-ți lipsește. Doar evadarea dintr-o realitate care te plictisește. Niciun mister de elucidat, niciun adevăr esențial de înțeles. De câte ori nu te-ai trezit spunând: aș putea face asta cu ochii închiși. Adevărul e că asta și faci: zilele se repetă la nesfârșit.

Cu aste linii în gând am plecat din nou către India.

S-a întâmplat într-o dimineață de iulie să ne revedem în obișnuitul nostru loc de rendez-vous – aeroportul Indira Gandhi din New Delhi:

Dragonul se trezește ușor-ușor. Vechiul Delhi e ticsit de musulmani scrupuloși, ricșarii scormonesc căi de acces nebănuite între carnea trecătorilor și casele celor fără casă, bețișoarele de santal fumegă în fața magazinelor blagoslovite de toți zeii, dar mai ales de Ganesh grăsanul și de Lakshmi – sacul de aur fără fund, eu scot capul din cochilie și știu că am ajuns iar acasă.

De atâta bine, mai că am adormit și eu printre buimăciții ce se adăpostesc de soare de-a lungul marmurei reci din Jama Masjid. Mă bucur de răcoare, mă bucur de amicii mei care sporovăiesc cuvinte ce le aud doar aievea, mă bucur de melodia rugăciunii orientale, mă amuz de zelul unor tineri hinduși de a-mi face fotografii pe ascuns.

Mă scurg ușor pe străzile murdare și înguste, plutesc într-un extaz continuu. Claxoanele nervoase ale curselor dintre ricșari și căpitanii automobilelor TATA sunt muzică pentru urechile mele. Terciurile de orez keralez îmbibate cu zeamă de turmeric și pastă de spanac preparate la colțuri de stradă îndoielnice, de mâinile brute ale vreunui copilandru soios – sunt miere pentru corpul meu. Cana de aluminiu cu ceai piperat oferită de un comerciant ultra-prietenos, ultra-întreprinzător e mană cerească pentru setea mea.

Mă simt atotputernică, nimic nu mă poate doborî, nimic nu mă poate înnoura, nimic nu-mi poate lua pofta de viață care mă trezește de dimineață și mă anunță pe nepusă masă că ar fi cazul să plec mai departe către orașul roz al Jaipurului, către bunăstarea maharajahului din Palatul Vânturilor sau a luxoaselor restaurante roof-top care au invadat văzduhul jaipurienilor hedoniști.

Acolo mă așteaptă prieteni dragi, echipa cu care am lucrat în primele trei luni indiene ale unei incursiuni mai vechi. Îmi aduc bine aminte cum a început totul: ajunsesem într-o noapte sufocantă în Jaipur, pentru prima dată în India, cu ocazia unui internship studențesc. Colegii mei, vreo 30 de bărbați mustăcioși m-au primit cu neîncredere în mijlocul lor la insistențele simpaticului nostru șef – Dushyant – tânăr reprezentant al rajpuților înstăriți din deșertul Indiei Centrale. La sfârșitul stagiului ne-am despărțit cu lacrimi în ochi. Nu numai că mă acceptaseră, dincolo de diferențele de vârstă, etnie, religie sau culoare, dar eram parte dintr-un colectiv ce a crescut și s-a întărit tocmai datorită diversității sale.

În Jaipur, vânzătorii de flori împletesc colane lungi pentru Holi, Festivalul Culorilor. O importantă parte a vieții indienilor se desfășoară în stradă. Foto: Costas Dumitrescu

Acum, după doi ani de peregrinări, mă întorceam în sânul lor. Intenționat nu i-am anunțat că urma să le bat la ușă. De îndată ce ne-am lăsat bagajele la hotel, am ieșit cu Ina în stradă: La Replay, ricșar!

Restaurantul în care am lucrat e la fel cum l-am lăsat în prima dimineață din 2010: forfotă de petreceri și sărbătoriți, roi de chelneri ocupați, lumini difuze și infuzii de mirosuri amețitoare ale ierburilor aromate ce asezonează feluri de mâncare deocheat de îmbietoare.

Sunny, celălalt asociat sikh al mâncătoriei cu pricina nu-și poate crede ochilor: Știam că ești prin Africa, ce naiba cauți pe aici, iar? Ai venit să te alături echipei, zi drept, salariul e negociabil, cât vrei de data asta? Ne îmbrățișăm, intru pe terasă și câțiva ochi obosiți mă recunosc dintr-o privire: Madam is back! Îi îmbrățișez și pe ei, în privirile șocate ale familioanelor urcate încă la înălțimea unor caste ce nu le-ar permite nicicând astfel de frivolități.

Cu greu m-am despărțit iar de familia din Jaipur, de bazarele înzorzonate și de dealurile Fortului Amber, unde am fugit până m-au durut călcâiele, doar-doar voi da de o ușă închisă, care să mă oprească definitiv.
Din Jaipur și până în Agra, autobuzul străbate 200 și ceva de kilometri cam în 5 ore, dacă n-ai parte de inundații musonice sau vânturi haine.

Încredere totală. În necunoscut, în nou, în abilitatea de a ne descurca fără prealabile pregătiri. Acum cât încă suntem iar la început de drum, în cea mai mieroasă lună a călătoriei noastre ne bazăm mai mult pe dispoziție decât pe planuri fixe. Ne iubim neprotejat cu foamea îndrăgostiților reuniți după o lungă și sfâșietoare luptă de a se revedea. Fără frică și fără ezitări, fără plan de rezervă.

Evident, nu am rezervat nicio cameră, evident, n-am avut chef să răsfoiesc un ghid care în ultimele ediții se întrece în a sugera posibilități de supraviețuire aflate fie la cel mai înalt nivel de indulgență, fie la cel mai de jos nivel de toleranță posibil. Tot ceea ce poți face e să experimentezi pe barba ta.

După cum prea bine spune un proverb indian: totul va fi bine la sfârșit. Dacă încă nu e bine, încă nu e sfârșitul.

Am încercat câteva opțiuni, dar s-au dovedit fie prea scumpe, fie înfiorător de insalubre. Un ricșar (acest simbol al rapacității indiene, un înger decăzut al conștiinței umane) ne observă agale agitația de peste drum. Pufăie o țigară și ne aruncă în treacăt un nume: Hotel Siddharta, la doi pași de Taj Mahal: good price, good room. Cum ne-a fost și norocul de altfel: camera e impecabilă, silueta Tajului se ghicește ușor la câțiva pași de noi.

E a treia oară când vin s-o salut pe frumoasa Mumtaz a mai marelui împărat Shah Jahan. Lacrima de pe obrazul eternității îmi reamintește mereu de grandoarea și nebunia unor civilizații demult stinse. Perfecțiunea simetrică, truda bijutierilor și sudoarea sculptorilor, tânguirea fântânilor și jalea astrelor dau mereu alte inflexiuni mărețului Taj. Alte sclipiri la răsărit, alte oglindiri la apus, alte miresme ale grădinilor, alte doine ale păsărilor, alte umbre ale moscheei, alte valuri ale Râului Yamuna.
Spre Benares am decis că ar fi mai de cuviință să încheiem un pact al tăcerii, ca să ne pregătim mintea și să ne potolim gândurile în fața celor ce vor urma. Drept urmare, am agățat o ricșă, am cumpărat bilete și de-ale gurii, am predat biletele și ne-am căutat locurile în tren fără măcar un cuvânt. Unii ne-au ajutat mai mult decât ne-am fi așteptat, alții au încercat să ne ia în râs, dar toți ne-au crezut pe cuvânt și ne-au eliberat calea. În India ești cine vrei tu să fii. Chiar și fără cuvinte.

Toți diavolii de pe pământ, draci cu coarne fosforescente, schilozi ce scuipă peste tot, copii cu ochii unși de cărbune, slăbănogi intoxicați de betel și ierburi halucinante, draci mici și câini râioși, vaci veșnic rumegătoare în mijlocul drumului, milioane de claxoane, clopote și pași, Ganesh multicolor, bancnote unsuroase, sadhu blonzi: acesta e bazarul de pe lângă ghat-ul Dasaswamedh. În fiecare seară, aici are loc „ganga aarti” – ceremonia de mulțumire închinată sfântului Gange. Mă așez în mijlocul lor și intonez apăsat: „Bol Bam”, cu toții apoi – „Rostește numele lui Shiv!”

La Ghaturile care ard de pe malurile Gangelui din Benares se ard câteva sute de cadavre pe zi. O rutină tihnită, de care nimeni nu se plânge, la care nimeni nu plânge. Am nimerit într-o amiază în care aici se ard cei fără nume, fără case, fără familii, fără ceremonii: femeile ce au murit dând naștere, diformii, cei mușcați de șarpe și cei pe care oricum nu-i știe nimeni.

Obrazul mi se umple brusc de fulgi gri de cenușă. O duhoare înțepătoare de carne arsă mă pironește locului. Mulțimea lugubră mă împinge mai departe. Îmi spun cum că de sus, de la balconul templului ars de prea multe ori – se vede cel mai bine. Pentru prima dată de când sunt în India, inima mi se face mică cât un purice, picioarele refuză să mai urce treptele funeste, corpul mi se înmoaie, iar capul se înfierbântă. Aici vin oamenii să moară. Aici ard trupuri. O ploaie blestemată de cenușă îmi arde ochii. Corpuri rigide se ascund sub pânze poleite și ghirlande parfumate, abia disting ce e viu și ce e mort la câțiva metri în față. Fumegă intens, bătrânele cerșesc, copiii se spală, bărbații își însângerează gurile de betel, câinii adulmecă, vulturii plutesc amenințător de aproape și nimeni nu jelește. Cercul vieții e închis. Eternitatea e în Gange.

Trupurile neînsuflețite curg pe bandă rulantă. Cineva e mereu la datorie: îi acoperă de lemne, focul lui Shiv ajunge încetișor la tălpi. Cineva mă întreabă de unde vin. Nici eu nu mai știu ce să-i spun. De oriunde aș veni, tot aici ajung. Una cu apa, pământul, aerul și focul. Și viața merge mai departe. O fărâmă de carne sfârâindă ajunge în Gange, un pește o halește flămând, o țestoasă îl înghite, apoi moare pe o plajă lângă coliba unei bunici gârbovite care o îngroapă sub un copac. Copacul iluminării lui Buddha. Scânteia de viață nu se pierde nicicând.

În apropiere de fortul Amber, în căldura înăbușitoare a după-amiezii, copiii se joacă în jurul unui bazin folosit din Antichitate pentru strângerea apei de ploaie. Foto: Costas Dumitrescu

Capitolul doi: Frustrare.

În Mumbai Meri Jaan am ajuns fără prea mari așteptări. Știam de promisiunile de faimă, de agregatele de talente și impresari, de haimanale și conflicte religioase. De fapt, consideram că deja nu mai are cu ce să mă impresioneze cetatea Bollywoodului.

Sobre, taxiurile negre, aducând vag aminte de o amiază londoneză gri – ne așteaptă aliniate frumos în fața goticului palat al gării – Victoria Terminus. Ajungem destul de repede în Colaba, presupusă zonă de întâlnire a turiștilor din vest, dar și teatru de desfășurare a unor evenimente sângeroase din istoria țării.

Prin fața magazinelor de lux și a cafenelelor boeme au ieșit la promenadă invadatori cenușii, mari cât grămezile de gunoi prin care mișună agale. Aromele de mentă și șofran au fost înlocuite subit de aburii lâncezi ai deșeurilor ce par să se înmulțească de la o oră la alta pe trotuarul din fața noastră.

Camerele de hotel se târguiesc greu, condițiile sunt mizere, aerul abia mai e respirabil, eu încerc să rămân observator. Însă nu-mi prea iese de data asta și uite-așa realizez că pelerinajul meu a devenit fastidios, un interludiu de deraieri și întârzieri, de negocieri și pagube, uneori materiale, alteori irecuperabile la orice nivel. În aer bate un vânt al inutilității: cu ce scop mă supun unor asemenea suplicii, când ar fi atât de comod să mă uit la un documentar în pauza de la birou sau să apelez cu încredere la serviciile unor agenții specializate în a oferi plăceri turistice all inclusive cu trei mese pe zi și două lanțuri la mâini și la picioare în caz de explorări neprevăzute? Căci m-a ostenit neprevăzutul și m-a erodat libertinajul propriilor mele alegeri.

Gigantica mașină umană de spălat de la Mahalaxmi Dhobi Ghat e locul în care tot Mumbaiul își clătește rufele. Fluvii de apă și sodă, un ocean de bărbați, femei și copii, munți de haine și tot atâtea mâini dibace se rotesc într-o cuvă de proporții mitologice: nu mai puțin de 1.026 de căzi din piatră sunt pline de rufăria soioasă a tuturor. Îmi acopăr fața și cobor printre ei. De sus n-ai cum să vezi nuanțele cearșafurilor puse la uscat și nici mâinile lucrate ale acelora ce și-au ales de voie sau de nevoie o asemenea îndeletnicire. Mici încăperi încropite la repezeală ascund ochii curioși sau speriați ai femeilor ce zăresc o siluetă albă strecurându-se prin rutina vieților lor. Un tânăr vorbăreț ne anunță că am ajuns în zona unde se albesc cearșafurile spitalelor  de oncologie din apropiere. Aici fețele sunt mai aspre, mirosul de clor e mai înțepător și oamenii mai puțin interesați de plimbarea noastră.

Un taxi mă poartă înainte cu viteză până la plaja Chowpatty de unde începem plimbarea de seară către hotel, de-a lungul bulevardul Marine Drive ce șerpuiește pe lângă Marea Arabiei. Nimeni nu înoată aici, însă rogojinele de pe lângă tarabele cu de-ale gurii sunt neîncăpătoare: tot indianul, cu mic, cu mare, se îndoapă cu bhelpuri – un soi de chipsuri umplute cu orez, linte, lămâie și ierburi aromate și pani puri – aceleași chipsuri proaspăt prăjite, umplute cu un sos apos de condimente și ierburi. Încercăm și noi câteva, refuzăm politicos alte prăjeli și siropuri dulcegi de cocos sau guave și ne continuăm plimbarea pe Marine Drive.

Un mic vagabond trece plângând pe lângă noi, târând o maimuță cafenie într-o lesă după el. O doamnă și o altă maimuță mai grasă ne cer câteva rupii. Vagabondul plânge, doamna încasează. În India, povestea nu se termină niciodată.

 

Câțiva copii învață la o școală aflată pe străzile lăturalnice din Jodhpur. Foto: Costas Dumitrescu

Încep să am dubii în privința pasiunii mele. Și dacă India e o fată murdară și subnutrită care tânjește după energia și vitalitatea amanților ei, dacă îi e foame numai de arginții lor, dacă nu e tot ce mi-a promis și mai puțin? Dacă ea mă ajută pe mine doar ca să se ajute pe ea?

Acest contrast al trăirilor m-a ațâțat și mai mult. După ce a reușit să mă seducă până la delir, India mă amăgește și mă întoarce pe toate părțile: nu are să-mi dea ce am eu nevoie, ci doar ce crede ea de cuviință, are capricii și îmi refuză drepturile umane, mă abandonează când mi-e lumea mai dragă fără drept de apel. M-a înfuriat și a trezit o tristețe de netăgăduit: dezamăgirea. Acum India îmi pare mai degrabă o șeherezadă a sadismului, decât o mamă iertătoare.

Și cum călătoria e o explorare individuală, am început să fac greșeli și imprudențe: să mă plâng de mersul trenurilor, de șoferi și vagabonzi, de mizerie și sărăcie, să blamez tot ceea ce nu cunosc și să ignor faptul că orice e esențial nu poate fi vizibil cu ochiul liber.

În urma unor astfel de comportamente, deznodământul nu putea fi decât unul sigur: boala. Previzibil de altfel. Când fără să clipească, dermatologul mi-a dat diagnosticul, m-am simțit parașutată direct într-un lagăr de concentrare aflat undeva la marginea Poloniei. O boală antică, corelată cu mizeria și sărăcia ce te transformă într-un sclav al senzațiilor, jupindu-ți încet straturi dermice, până la sânge. Și odată cu boala, am înțeles că respingerea a încolțit iar în comportamentul meu, și așa antisocial și refractar.

Am început să mă feresc de India. Să caut restaurante scumpe și camere ultradotate. Să mă păzesc la orice pas. Să umblu cu igienizantul în buzunarul de la piept și să scuip în sân de trei ori la vederea vreunui cadavru ambulant. Sub pretextul că îmi protejam sănătatea, încuiam India afară din viața mea. Am devenit ca vulpea lui Exupéry: o sălbăticiune între alte sălbăticiuni. Uitasem doar că mă aflu pe alt teritoriu, care nu e al meu nicicum.

Pentru călătorul ce urcă la asfințit pe colina unde se află fortul Meherangarth, orașul albastru, Jodhpur, se dezvăluie într-o priveliște impresionantă. Foto: Costas Dumitrescu

Capitolul trei:  Adaptare.

Idiotul bate toba. Cel isteț dansează. Tot ceea ce eram purtam anevoie în spate: boala, drumul greoi spre Mecca, foamea, setea și nefericirea. Trâmbițând sus și tare că altfel nu se poate. Este numai vina ei.

Câteodată primul și singurul lucru pe care îl vezi în fereastră e propria ta reflexie. Stărui mult și bine și te miri de fața ta obosită și anostă. Dar dacă ai face un efort în a deschide mai bine ochii și ți-ai lua privirea de la tine, ai vedea că acolo, dincolo de fereastră, se dezvăluie o întreagă lume. Plină de necunoscute și nemaivăzute minunății. Atunci poți în sfârșit să uiți de imaginea ta și poți vedea mai departe, esențialul, cel invizibil neinițiaților. Miracole există la tot pasul, trebuie doar să fii puțin antrenat să le observi.

Acum este timpul să dansez. Aveam nevoie de determinare, deschidere, detașare asumată, curaj viu. Le uitasem undeva pe drum, dar a venit momentul să ard iar o etapă. Să realizez că drumul va deveni mai ușor, însă circumstanțele nu. Dar evoluția cere sacrificii, iar prima tăiată de pe listă e, bineînțeles, măreața frică.

Înainte de a ne îmbarca spre o nouă destinație, în Aurangabad mai cumpărăm câteva fructe și două samosa (o infuzie de condimente și cremă de cartofi, ascunse într-un înveliș crocant și fierbinte, picate la țanc atunci când mori de foame și ești la o distanță apreciabilă de orice furnizor decent de mâncare caldă), și pornim iar la drum. Știm bine că putem găsi în tren orice altceva. Comercianții ambulanți nu stau locului o clipă. Zbiară cât îi țin plămânii tot inventarul bunurilor circulabile din dotare: apă și băuturi carbogazoase la gheață, fructe uscate, caju, biscuiți, portofele, hărți, ghiduri turistice și, spre infinita mea bucurie, samosa fierbinte. Decis lucru, pe trenuri, și mai ales cele din India, nu poți supraviețui decât cu ajutorul proviziilor de ocazie, al spectacolului de improvizație live al familiei indiene ce roiește în jurul unui mucos plângăcios, al incantațiilor nebunilor și a orice altceva li s-a mai închipuit bravilor cetățeni inventivi ai acestei țări.

De când auzul a câtorva bătăi din palme are un efect paralizant asupra bărbaților din compartiment? La încă două bătăi – se prefac că dorm. Se fac mici, nu mai știu pe unde s-o tulească. Mă uit întrebător peste umăr și observ două apariții spectaculoase purtând saariuri sclipitoare și flori de iasomie împletite în cozi ce se apropie lasciv de imaculații domni așezați cuminte pe banchetele albastre alături de mai respectabilele lor neveste. Tinerele ispite zâmbesc și dinții spălați minuțios cu bețe de neem strălucesc de-mi iau ochii. Încă o dată mă pufnește râsul în cea mai nepotrivită situație, dar nu fără o urmă de empatie la adresa pudicilor domni respectabili de pe banchetele albastre.

Domnișoarele de pe coridor sunt mândrele reprezentante ale celui de-al treilea sex – hijra – hermafrodiții, eunucii sau homosexualii. Traiul și-l câștigă ca oaspeți neinvitați la nunți sau zile de naștere, ca prostituate, sau pur și simplu ca minorități sexuale într-o lume încă prea puțin pregătită să accepte diversitatea în toată splendoarea ei. Bărbații le aruncă zeci de rupii numai să scape de deochiurile și blestemele aruncate la întâmplare ori de cate ori își intersectează căile. Cea mai frumoasă hijra poartă un saari auriu și se fălește cu o coadă neagră împletită cu flori de iasomie, lungă până la șolduri. Trece grațios printre noi, bate din palmele prea puțin potrivite unei siluete feminine și își face apoi vânt cu un evantai de rupii. Ziua de azi a fost îndestulător de productivă. Mai mult se amuză pe seama domnilor crispați, decât încearcă să stoarcă rupii din portofelele lor zgârcite. Îmi face cu ochiul și pleacă dansând mai departe.

Și eu alături de ea.

 

Svastica, un simbol străvechi, decorează majoritatea templelor indiene. Foto: Costas Dumitrescu

 

Capitolul patru: Exaltare.

În Goa de Sud pe drumul către ultima plajă – Palolem – există un mic sat de pescari, pe numele lui adevărat Betul. Am poposit câteva ceasuri aici, după ce ne-am rătăcit printre drumurile înguste care duc toate către ape, bărci, pescari și un mic templu hindus cu clopote de alamă de la marginea unei păduri de cocotieri. La scurt timp, apare un venerabil domn însoțit de trei stimabile doamne, toate purtând pe cap coșuri goale și vânturând alene pe lângă corp macete ascuțite. Nu apuc să mă dezmeticesc bine, că bătrânelul a și ajuns în vârful cocotierului de unde taie dibaci și precis zeci de coco, adunate cu zel de către femeile din jurul nostru. Un cocotier, doi, trei, zece. Bătrânelul nu pare obosit. Ne servește și pe noi cu câte o nucă proaspăt culeasă și plină ochi de lapte dulce.

Așa m-am găsit din nou pătrunzând în afara seducției confortului și a pavezelor de toate zilele, simțind din nou bucuria descoperirii neașteptatului și a nesiguranței clipei ce va urma.

Am căutat să nu trăiesc la minimum, ci dimpotrivă. Căci desprinderea controlată de mediul în care te învârți naște monștri de frustrare și poate fi infinit mai convenabil să fii indiferent, decât să te implici trup și suflet în demersul tău.

M-am îmbolnăvit. Am făcut o pauză să-mi revin, apoi am mers mai departe, cu un mai mare avânt și o mai mare vitalitate decât atunci când m-am pornit pentru prima oară la drum.

Pe Insula Havelock din inima Andamanului am ajuns după cinci zile de rău de mare, prin intermediul bătrânului vapor M.V. Akbar, care a avut bunăvoința să nu se scufunde măcar de dragul singurului turist catapultat în mațele lui obosite.

Cea mai perfectă dintre insulele Andamanului, Havelock ascunde nisipuri albe și ape în nenumărate nuanțe azurii, încadrate de liane și jungle de palmieri supraetajați. La toate acestea mai adaugă pești zburători, grădini vii de corali, bărcile aprins colorate ale pescarilor locali, cele câteva restaurante ce servesc cei mai aromați creveți înecați în cele mai obscene sosuri de cocos, bucătăriile de vară ale bunicilor ce-ți vor găti iute orice ai reușit să prinzi la amiază în larg, sau redundantele hamace atârnând de palmierii fiecărei plaje.

Decizia de a ancora în Havelock pentru mai mult timp a decurs natural. Ce-i  drept, vizita ciclonului dinspre Golful Bengal ne-a destabilizat moral, însă, cu excepția sentimentului de izolare dat de anularea tuturor călătoriilor către Port Blair, noua locație ne-a fericit peste poate.

În Havelock nu ai timp să iei lumea prea în serios. Sau avertismentele de călătorie. Sau pe tine însuți. Vechile dileme, vechile stereotipuri, vechile ritualuri. Totul e proaspăt ochilor și ființei tale. Insula te cizelează în mod subtil, pe nesimțite, într-un nou om, mai aproape de pământ, de apă și de aer curat.

Simplitatea absolută caracterizează perfect viața de pe insulă. Ziua se deschide devreme, iar de pe la cinci dimineața roțile scârțâie și porțile se deschid. Strictul necesar e asigurat exclusiv de către un singur oficiu poștal, un singur bancomat, un singur supermarket, un singur spital, o singură  piață de fructe și legume, un singur internet cafe și o singură dugheană care vinde medicamente de bază și, evident, pachete de Durex. Toate se află în centrul insulei: mai mult nu ai nevoie. Doar dacă îți lipsește traficul, mall-urile, parcările, stațiile, peroanele, trenurile, metrourile, tramvaiele și viața pe bandă rulantă, viața pe repede înainte.

De la traiul subacvatic din Andaman m-am îndreptat ușor către culmile Himalayei în Darjeeling, orașul verde al ceaiului negru. Ziua în care soarele mi-a înroșit pleoapele adormite și, în sfârșit, am întrezărit vârful Kangchenjunga (nici mai mult, nici mai puțin de 8.586 m) nu mi-am putut înăbuși un strigăt de bucurie. Accentuat în clipa următoare de umbra unei parapante fix pe terasa camerei mele de hotel!

O replică inversată a balconului din Verona, albastră precum Jodhpurul însuși, m-a surprins și amuzat totodată într-o după-amiază fierbinte de martie. Foto: Costas Dumitrescu

 

Fără întârziere în dimineața următoare, mă aflam într-un jeep către cel mai înalt punct al Darjeelingului, în Jalapahar, locația unui cantonament militar și punctul de unde se lansează parapantiștii aventuroși. Ce mai conta că habar nu aveam cu ce se mănâncă, dacă instructorii sunt autorizați sau ba, important era că aveam curaj și poftă de nou.

Deși nu vorbea boabă de engleză, instructorul mi-a inspirat încredere din primul moment când a reușit să-mi comunice esențialul: aleargă cinci pași la pornire, nu sări, zboară, ține picioarele sus la aterizare. Am așteptat curentul potrivit și în câteva secunde zăream orașul în toată splendoarea lui, granița cu Sikkim și, evident, mantia de gheață de pe vârfurile Himalayei. De jos se auzeau uralele copiilor care, antrenați de umbra ciudată ce străbătea rapid casele și bazarurile orașului, își îndreptau capetele în sus, într-un gest de uimire și bucurie pură.

Asta au însemnat și pentru mine cele șase luni de peregrinări prin India: uimire și bucurie pură.

Astăzi eu pot doar să-ți stârnesc setea, să aprind un foc care te va face să lași cunoscutul în favoarea celui pe care încă nu-l știi. Pot să trezesc în tine neliniști și urgii trecătoare, însă nu pot trăi în contul tău.  Tu ești propriul tău travaliu. Tu ești propria ta descoperire. Tu ești propriul tău drum. Alege-l pe cel care ți se potrivește mai bine.

 

Articolul a apărut în ediția de septembrie-noiembrie 2014 a revistei National Geographic Traveler

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*