Poveste nouă din Vama Veche

Macii se unduiesc ațâțați de briză pe faleza dinspre sud. Dacă ții drumul pavat de deasupra, ajungi la bulgari. Foto: Bogdan Croitoru

 

File sustrase din jurnalul unui bătrân înotător sabatic – ultima zi la cort.

Text și foto: Bogdan Croitoru

Precum un detectiv perspicace și neîndurător, forfota amiezii mă încolțește. Sunt prins așa copt și năuc, în coconul din tablă de Pitești. Resemnat, mă predau printr-o mișcare caracteristică de vierme slinos, extrăgându-mă din mașină cu tot cu sacul de dormit. Ce vis! Încă amețit de experiențele onirice, încerc să evaluez pagubele survenite peste noapte: de data asta, pare-se ca n-au mai dat peste mine hoții – o specie nouă și foarte prolifică pe care o hrănim și o protejăm cu toții aici, în rezervația bioculturală

 

Vama Veche, fost refugiu pentru boemi și hipioți în anii ’90, pe când era doar o mână de case la granița cu Bulgaria, în sud-estul extrem al României. Uite și sacul cu aparatul foto, simt și mobilul, portmoneul e neatins, săracii, ce-or să mănânce ei azi? Doar cortul este departe, probabil undeva pe la bulgari, poate chiar la Nisipurile de Aur. Regret un pic că nu l-am văzut zburând, umflat de furtună. Altfel, bine că a luat cu el și slipul pe care-l agățasem la uscat: în sfârșit, am scăpat de germenii duplicității de textilist! Privesc în jur, către resturile mulțimii de turiști de weekend.

Clienții unui bar temporar se bucură din plin de beneficiile aduse de statutul de consumator fidel: un pat cu umbrar, grozav pentru siestă.  Foto: Bogdan Croitoru

 

Duminică după-amiază mușuroiul este mai cuminte, ca un vulcan care bolborosește încet după o erupție violentă. Trupurile roșii și congestionate de expunere prea bruscă la soare sunt unse cu poțiuni miraculoase. Încerc și eu să mă oblojesc cumva de bolile mele: frec un nes într-o cană de tablă „de supraviețuire”, cum râd prietenii de mine, pe care Belinda, Dacia mea, mi-o împrumută la nevoie. Sorbită cu șiretenie, spuma umflată în spirale de culoarea nisipului ud începe să protesteze. Se agață cu disperare de acele substanțe toxice ce rezultă din metabolizarea deficitară a alcoolului, alungându-le din zonele sensibile ale organismului (cum ar fi creierul și nu numai), risipind astfel mahmureala.

 

Încet, dar sigur, amintirile mă răscolesc: ieri, sâmbătă parcă, dimineața, pe la trei, cortul, cadou de la Vivianda, stătea cuminte pe plaja dinspre bulgari, în dreptul epavei. Afară era cam răcoare și m-am încălzit cu o șurubelniță administrată pe fond de Red Hot Chili Peppers la B52 – 10 lei (acum o iei mai scump de la Expirat). După un somn adânc, m-am trezit voios la 8:17, în muzica unui ferăstrău electric acompaniat de mormăitul sobru al excavatorului galben ca un dos de bondar. Muncitorii care zoresc la terminarea structurii unei noi construcții megalitice îmi dau un sentiment de siguranță; pot lăsa liniștit căsuța temporară aici. Celelalte două corturi de lângă mine protestează și se mută împleticindu-se mai încolo, spre frontieră.

Sorb ultima gură de suc călduț, 100% natural, din cutia de carton descoperită în mașină. Fără țigări. Lumina face lucrurile dureros de explicite. Șarpele lung și albinos, mort, perfect întins, cu două rânduri de solzi, unul din dale pătrate, altul din beton, își oferă gratis spinarea hidoasă. Este calea de promenadă care va aduce cicliști, rolleri, dar și mulți turiști bănoși în această nouă stațiune litorală. This is The End, dear Jim. The Doors are closing.

 

Rocker, motociclist și câteodată barman, Codruț este popular și datorită podoabei capilare. Precum tentaculele unei caracatițe, fuioare din rasta lui amenință în timpul unei bălăceli răcoritoare. Foto: Bogdan Croitoru

 

Văzduhul vidanjei bogat în feromoni de weekend se amestecă subtil cu cel de mare și cu algele putrezite la mal. Este sfârșit de iunie și a început sezonul. Mănânc un „meniu de criză“ la Bibi, 15 lei, supă cu paste, papricaș de pui cu mămăligă și o gogoașă. La toaletă am înfruntat curios o oglindă. M-a privit un individ cu pielea pârlită și irisuri gri, fața suptă, un coș mare și galben în stânga frunții, cu septul deviat care lasă câțiva peri să iasă din nara dreaptă și niște firișoare roșiatice pe albul ochilor, ca un goblen abia început. Prelungesc desertul la Stuf cu o cafea, cinci țigări și muzică. Apoi o bere. O fetiță cu patru capete de mort prinse în plasa păianjenului de pe tricou se joacă cu o oaie de pluș, spânzurată de umăr. Plictisită, scoate un telefon din spinarea blănoasă și apasă câteva taste. Cred că am făcut insolație. Sorb ultima gură de bere, deja călduță. Janis Joplin îl roagă pe Dumnezeu să-i cumpere un Mercedes. Să mai cer o bere sau să fac o baie?

Litoralul, mai pietros spre bulgari, este provocare pentru valuri și totodată refugiu pentru nudiști. Foto: Bogdan Croitoru

Plonjez în valurile reci. Depășesc șocul termic și respir aer violet în plămâni. Cap compas: epava. Adică ce a mai rămas din epavă. Țin ochii larg deschiși, fără mască sau ochelari. Nu ustură. Ochiul uman nu are refringența necesară pentru a transmite imagini coerente de sub apă. Percepe doar contururi întunecate de pietre, forme vagi și umbre insinuante de pești sau alge. Aici marea este ca lichidul extracelular, înot în ser fiziologic, nu este nici dulce și nici prea sărată, dacă-mi strâng genunchii la piept și închid pleoapele devin prunc în lichid amniotic. Îmi amintesc involuntar că pe vremuri, evadam de la Stuf, dintre hipioate nostalgice și punkeri bețivi, înotând pe când marea se înroșea rușinată de răsăritul ca un preludiu prea scurt, ca și cum soarele s-ar fi îndopat cu hormonii noștri. Urcam pe puntea de tablă groasă, contorsionată, împodobită cu alge, scoici bogate în Cesiu 137 de la Cernobîl și crabi. Lângă cabina de comandă era un prici din lemn și adesea adormeam acolo transpirând rom ieftin.

 

Acum mai este loc doar pentru 2 -3 cormorani cu aripile întinse. Îi alung cu un fornăit de cașalot și mă cațăr zgâriind cu pieptul cochiliile încăpățânate. Mângâi algele crescute perucă pe restul de metal, ca pe un ghemotoc de păr lăsat de motanul meu drag, Stelian, care a murit de insuficiență hepatică. Natura nu a fost prea generoasă cu Marea Neagră. Biodiversitatea este redusă comparativ cu alte mări din cauza stratului de apă sulfuroasă din adâncuri. În Marea Neagră trăiesc doar trei specii de mamifere acvatice: marsuinul cu botul scurt, zis și porcușorul de mare, care eșuează cel mai des, delfinul comun, zglobiu și inteligent, și afalinul, sobru și totuși caraghios. Se zice că ar exista și o specie de focă refugiată undeva, în zona capului Caliacra, la bulgari, dar n-a mai fost văzută de mult.

Peștii tocmai scoși din plase, dar și legumele însoțitoare își dichisesc aromele pe plitele de la cherhana, în special pentru gurmanzii cu portofele pline. Foto: Bogdan Croitoru

Mă încordez ca un arc și revin la mal cu viteza unui skyjet.

Eșuez pe mal cu U2, Staring at the Sun, în cap. Am ales același loc, în dreptul epavei. În spatele meu, la vreo 150 de metri, zace scheletul unui hotel de lux neterminat. Spre graniță, la două bătăi de aripi de pescăruș, un cort albastru cu mâini palide scutură o bluză înflorată. Spre nord, la o aruncătură de băț, doi textiliști și o rogojină chinezească. Dacă aș desena cu degetul de la piciorul drept cadranul unui ceas cu raza de 50 de centimetri, piciorul stâng fiind centrul, iar ora 12 fiind orientată spre epavă, atunci obiectul acesta s-ar afla poziționat la ora 17. Este capacul prăfuit al unei loțiuni de protecție antisolară. Este ora perfectă pentru plajă. Un cormoran râgâie înciudat.

Mă lovește o idee simplă și plicticoasă: un proiect fotografic măreț, dar scurt cât o mușcătură de rechin: să ilustrez Vama Veche nouă cu poze banale și neaoșe, de o estetică simplistă, cu subiectul plasat în centrul cadrului, fără bricolaje și alte căutări stilistice, să las kitsch-ul să respire la el acasă. Am început sublim imortalizând sărutul a doi tineri pe fundal marin – cu o diafragmă foarte deschisă, pentru separarea planurilor și obținerea unui efect de vignetare. Nimic romantic, doar tehnică. Am lăsat apoi senzorul impresionat de chinul unui lăstar înghesuit în spațiul meschin dintre cele două șiruri ale promenadei de beton, suferind ca și alți lăstari-tovarăși, la fel de uscați.

 

Pe când eram la poza numărul trei, studiind felul în care câteva sticle și pahare excrescente transformau un biet coș de gunoi într-o sculptură post-modernă, am fost deturnat: doamna O, privind visătoare la nemărginirea mării, a fost probabil cuprinsă de un straniu sentiment de singurătate și și-a dus mâinile delicate către inimă. Atunci motanul Jasper, pufos și îmbuibat, a miorlăit puțin, manifestându-și afecțiunea. Vraja mării s-a adunat în privirea senină a doamnei și am văzut-o cum se risipește generând mici scântei prin blana felinei. Am apăsat din nou declanșatorul.

O rulotă prelungită cu o construcție temporară este transformată într-un mic magazin estival cu tot felul de chestii utile. Foto: Bogdan Croitoru

 

Prinși în mrejele istovitoare ale dimineții, doi tineri au adormit îmbrățișați. Foto: Bogdan Croitoru

Am încercat să regăsesc cadența fotografiind o baracă desenată cu graffiti, dar fără succes. Liniile colorate deveniseră un semn ca de scurtcircuit. Proiectul meu coerent despre noua Vamă Veche s-a dizolvat ca pescărușii în mrejele nopții. Nota de plată, 35 de lei. Am plecat de la restaurantul Lyana, alias Mitocanul. 9 lei ciorba de burtă prea dietetică și nu mai știu cât celelalte feluri.

 

S-a lăsat întunericul. Evit disprețuitor roiul de cărăbuși cu ținte și geci de piele, amestecați cu molii cu iz de emo și freze zbanghii care se zbat spasmodic sub becul din dreptul Stufului. Gentuțe lucioase și sandale cu tocuri prea înalte completează paleta de specii-consumatori ai ecosistemului numit Vama Mileniului Trei. Îmi pipăi buzunarul de la piept și mă mai liniștesc simțind răspunsul vesel, clipocitor, al pălincii de Ibănești, doza mea de supraviețuire. Trag un gât bun, pe furiș, și fricile se diluează în fuioare zdrențuite de nori ascuțiți.

Pornesc spre focul dinspre cherhana. Întreb dacă pot să mă încălzesc vreme de o țigară. Mi se răspunde că pot să fumez și tot pachetul. Am oferit în loc de ofrandă sticla de băutură. Au răspuns cu o sticlă cu vin. Frumos. Ca pe vremuri. O moțăială plăcută de două ore, așchii de jar, doi îndrăgostiți somnoroși într-un sac ieftin de Carrefour, studenți care discută despre învățământul din România. La un moment dat, unul dintre studenți se întoarce speriat și fără lemne de foc. Au zburat cataroaie la câțiva centimetri de capul lui. Un paznic a crezut că vrea să fure din materialele pentru construcția hotelului. Focul s-a stins repede. A venit vijelia.

 

Plaja înțesată de turiști într-o sâmbătă noaptea, privită de pe terasa „Roata”. În dreapta se vede faleza care vă duce pe poteci la 2 Mai. Foto: Bogdan Croitoru

Câțiva dintre vecinii de plajă au fugit să-și țină corturile. Cortul mare și sfârtecat, luat pe sus împotriva voinței lui, s-a topit în cerul de smoală. Nu m-am panicat. Când ai de-a face cu o asemenea forță, nu are sens să încerci a salva obiecte. Am lăsat snobismul deoparte și m-am alăturat coloniei heterogene de la Stuf, mulțimea furibundă care țopăia drăcește și pe care o disprețuisem cu patru ore înainte.

Întotdeauna încerc să fiu cât se poate de grijuliu cu Argyle, aparatul meu foto. Mi-a fost greu să mă hotărăsc să-l scot din sac. M-a convins demonul, mai atrăgător ca o icoană, îngenuncheat în contre-jour, cu un miez negru în formă de om și aripi portocalii de praf care-și schimbau forma la fiecare nanosecundă. Ținea gura deschisă a urlet, dar se auzea doar vâjâitul furtunii, care se spăla pe dinți cu făină de scoici. L-am extras din sac și am setat expunerea în prioritate de diafragmă; sunt prea leneș și uituc ca să fotografiez în modul manual. Am tras câteva cadre.

 

Un motociclist cu aspect de indian își etalează motorul în fața barului „La Pirați”. Locul este o bază a „Rezistenței” în fața schimbărilor din Vamă. Foto: Bogdan Croitoru

 

O vizită nocturnă în mare, mai ales când apa este caldă, e o bucurie greu de uitat. Foto: Bogdan Croitoru

 

În timp ce Argyle se odihnea cuminte lângă mine sau era frământat de mâini curioase, m-am lăsat conectat la fluxul care îi lega pe toți indivizii coloniei într-o relație simbiotică. Venea sub forma lichidului din sticle de diverse dimensiuni. Era ca apa sau colorat, uneori opac, pișcător sau fondant, galben sau roșu, acru sau dulce. Elena, cu eșarfa portocalie și părul vâlvoi, căciula rusească cu urechi-blană care țipă la fata cu cârlionți, tipul cu o cicatrice pe obraz desenată cu carioca. Într-o barcă eșuată de mult, Roxana și Andrei plutesc pe valuri de nisip ținându-se de mână. Andrei răsplătește indiscreția lui Argyle oferindu-mi un Jägermeister. Înviorat de gustul intrigant, ca de medicament, am stat până când muzica scursă din difuzoare, Bolero de Ravel, așa cum se întâmplă de ani buni dimineața la Stuf, m-a împins către mare. Soarele, prunc la orizont, aproape răpus de norul gros, abia apucă să trimită o suliță de lumină ce anunță timpul pentru somn. Mă-ndrept către cort, spre plaja dinspre bulgari. Ia-l de unde nu-i! Năpădit de vijelie, locul arată acum ca un fund de mare cu vergeturi. Nu pot gândi și trebuie să dorm! Mă cuibăresc rapid în Belinda. Nici nu ajung bine pe puntea de comandă și secundul dă alarma de pericol iminent! 7 ore ne-am înfruntat cu un calmar uriaș ce dădea să ne zdrobească între tentaculele-i pline de ventuze mari cât farfuria de radiotelescop. Până la urmă, cu brațele tăiate de elice în teribila încleștare, creatura s-a risipit în negura adâncurilor. Căpitanul Nemo și submarinul Nautilus au învins! Cap compas Vama Veche!

Articolul a apărut în ediția de vară 2014 a revistei National Geographic Traveler



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*