Mini-maraton istoric prin Barcelona

O statuie de pe dealul Montjuïc privește norii care acoperă orașul. Foto: Anca Barbulescu

3 locuri de suflet din Barcelona mea. Text si foto: Anca Barbulescu

Templul lui Augustus: Metropola, la naștere

Carrer del Paradís, 10

„Strada Paradisului“ ascunde o surpriză neprețuită și e, de obicei, exasperant de greu de găsit. Alteori, te pomenești pe ea mai mult neintenționat, fără să știi prea bine cum ai ajuns. Constatarea nu e filozofic-metaforică, ci absolut precisă – carrer del Paradís e foarte îngustă și cotește, în unghiuri drepte, pornind din colțul nordic al pieței Sant Jaume, până te scoate, dintr-odată, chiar în spatele marii Catedral de Barcelona (de Santa Eulàlia, pentru prieteni). Pe la al doilea colț, chiar când crezi că se înfundă definitiv, îți apare în față un fel de gang, marcat de o placă ovală cu o cotă de altitudine și numele unui munte netezit, în timp, de creșterea orașului. Gangul e uneori închis cu un grilaj – lucru de înțeles, e intrarea într-o curte interioară, între clădiri de locuințe și Centrul Excursionist Catalan. Până aici, nimic neobișnuit.

Dar intrați – și respirați adânc. Cele patru ziduri dimprejur au patru etaje – curtea e mai mult un luminator adânc și îngust. Înăuntru e întotdeauna liniște și răcoare. Iar în dreapta intrării se ridică, absurd, patru coloane romane enorme.

La primul contact, scena are ceva ireal, ca în visele în care ieși pe ușa casei și ești dintr-odată în junglă, lângă un urs polar și un ornitorinc. Afară e strada, de obicei zgomotoasă și însorită, sunt mașini înghesuite între clădirile cu fațade netede și balcoane de fier forjat. Înăuntru sunt coloanele rămase din templul construit în secolul I d.H. în onoarea împăratului roman Octavian Augustus. Nu sunt singurele vestigii ale edificiului: una dintre ele e, de fapt, recompusă din resturile altor două coloane, avariate în 1850, iar în 1929 s-au găsit resturi din cornișa templului în timpul lucrărilor la Casa dels Canonges, aflată în apropiere, pe carrer del Bisbe. Nu ar fi de mirare să existe și altele, ascunse, înglobate în inima orașului, care le-a asimilat și și le-a însușit cu timpul – și a continuat să crească.

Muzeul Frederic Marès: Cornul abundenței de epocă

Plaça de Sant Iu, 5-6

Muzeul Frederic Marès reușește să se ascundă chiar în inima orașului, zid în zid cu Catedral de Barcelona. Clădirea în sine e o piesă istorică: face parte din vechiul Palau Reial Major al conților de Barcelona și, înaintea lor, al regilor catalano-aragonezi. Exponatele, toate donate de sculptorul al cărui nume îl poartă muzeul, sunt de o diversitate amețitoare și de ordinul zecilor de mii. Încercați să nu vă dedicați toată vizita colecțiilor de artă veche de la subsol, parter și primul etaj – sau, dacă o faceți, mai veniți o dată doar pentru restul: al doilea și al treilea etaj găzduiesc tezaurul de colecționar vorace al lui Marès, din epoca romană până în secolul al XIX-lea. Cărți de joc? Sunt. Pipe? Sunt. Evantaie? Sunt. Lacăte, chei? Foarfece? Podoabe din scoici? Daghereotipe, umbrele, albume cu decupaje, teatre de păpuși? Toate astea sunt doar începutul, așa că nu vă mirați dacă, la ieșire, descoperiți că s-a întunecat. Mai păstrați-vă, totuși, zece minute ca să ieșiți din nou în fața catedralei și să intrați pe străduța din dreapta portalului, iar de acolo, pe poarta străjuită de o căsuță poștală cu țestoasă și trei rândunele de piatră. Sunteți în curtea interioară a Casei Arhidiaconului – o construcție din secolul al XII-lea, renovată în secolul al XV-lea, care încorporează în primul ei nivel o parte din zidul și apeductul roman al castrului Barcino. Sub palmierul venerabil se află fântâna pe al cărei jet de apă, în ziua de Corpus Christi, e pus să „joace“ un ou golit – tradiție numită „l’ou com balla“ și practicată cu mult înainte ca Henri Coandă să identifice aplicațiile efectului care o face posibilă.

Castelul Montjuïc: Istorie frământată

Carretera de Montjuïc, 66

Puteți urca până la el cu funicularul sau cu telefericul, dar Montjuïc are mult mai multe de oferit. Pentru o zi cu adevărat plină, porniți din Plaça d’Espanya (arena circulară, actual centru comercial, stă mărturie unei victorii recente a administrației locale: interzicerea coridelor), urcați pe lângă jocurile de apă spectaculoase până la Palatul Național (care adăpostește Muzeul Național de Artă al Cataloniei și merită, singur, o zi întreagă), apoi pierdeți-vă intenționat prin grădinile bogate care acoperă toată înălțimea de la marginea orașului, eventual cu câte o oprire pentru odihnă la Stadionul Olimpic și la Fundația Joan Miró.

În vârful „muntelui evreilor“, pe partea dinspre mare, se află castelul-fortăreață, a cărui formă actuală (inclusiv șanțul defensiv, în prezent golit de apă și îmbrăcat într-un gazon de un verde sclipitor) datează din secolul al XVII-lea. Până în 2008, aici s-a aflat un muzeu militar, a cărui desființare a iscat prea puține regrete printre localnici. Motivul se poate ghici din felul cum sunt așezate gurile de tragere din fortificații: tunurile erau îndreptate nu spre afară, spre pericolele care ar fi venit din larg, ci spre oraș, pe care l-au bombardat în repetate rânduri, cu efecte devastatoare, în deceniul 1840-1850. După ce s-a afirmat ca simbol al înăbușirii sângeroase a revoltelor populare, castelul a devenit închisoare și loc de tortură pentru prizonierii politici, iar din 1963, la dorința dictatorului Francisco Franco, a găzduit muzeul militar căruia i-a luat locul, nu demult, Centrul Internațional pentru Pace.

Azi, de pe meterezele renovate se vede o imagine cu totul schimbată: spre interior, orașul plin de viață, prosper, care urcă încet-încet pe poalele dealurilor din depărtare; spre exterior, portul comercial, un puzzle multicolor de containere, și cheiurile vaselor enorme de croazieră, de un alb orbitor. Barcelona a întors fila de istorie a castelului Montjuïc – o filă însângerată, dar care aparține la fel de mult orașului ca toate celelalte.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*