În Guyana Franceză

In Guyana Franceză

Fragmente din jurnalul unei expediții în Guyana Franceză.

Soarele abia a răsărit și ceața se lăfăie încă pe Râul Gabriel, numit după un sclav negru care s-a refugiat aici după ce a evadat de pe plantație. Peste apă, o potecuță abia perceptibilă urcă pe munte.

Ghizii noștri, indienii palikur Joël și Alex, conduc procesiunea, imitând strigătele păsărilor. Câinele slăbănog fuge înainte. E curajos în pădure, dar îi e frică de apă și a trebuit să-l car în brațe din pirogă până pe mal. Coronamentele uriașe aproape că blochează lumina zilei. La Ecuator însă, umbra nu înseamnă răcoare. Furnicile-soldat mărșăluiesc pe solul ud în șiruri negre, peste frunze, peste trunchiuri căzute, înecate de ferigi. Pădurea se strânge în jurul meu, se mișcă, șuieră, cântă prin mii de greieri, fluieră prin glasuri de pasăre, pocnește din trunchiurile înalte. Spre seară ne întoarcem la tabără. Sunt obosit și, deși Joël a mers desculț, tot eu sunt cotropit de căpușe. Chiar și nimfele lor minuscule mi-au intrat în ghete. Din fericire, mâine vom merge pe apă.

Expedition Guyane

Am plecat din Câmpina de cum a dat frigul toamnei, împreună cu Radu Niță și Laura Băicoianu. Știam că nu avea să fie un sejur turistic, ci un drum lung, cu dormit în hamac sub cerul liber, cu mâncare raționalizată și spinări cocoșate sub 20 kg de bagaje. Am pitit în rucsac un jurnal, aparatele foto, medicamente anti-malarie și o scrisoare sub patronajul Muzeului Antipa, WWF Romania și Societatea Ornitologică Română (SOR). Scopul nostru: să documentăm biodiversitatea și cultura Amazoniei Franceze, să ajungem pe coasta guyaneză și apoi să mergem în sus pe Maroni, până în Antecume Pata.

Noaptea pe râu

Puzderie de stele umplu cerul. Licuricii de pe râu dau și ei replici luminoase. Păcănitul fructelor de cacao care cad lângă canoe împrăștie crabii de pe mal. Din loc în loc trebuie să mă întind pe spate ca să alunecăm pe sub trunchiuri prăbușite ce fac pod peste apă. Țestoasele se scufundă speriate, iar șopârlele tegu așteaptă până în ultima clipă pe plauri și apoi țâșnesc șerpuind spre mal. Pe luciul apei, peștii-patru-ochi mișcă bezmetici. Cu doar doi ochi, dar patru pupile – două sub apă, două deasupra, ciudații locuitori ai mangrovelor au o expresie bizară. În junglă, acolo unde aproape toate ființele încearcă să se facă nevăzute, masculii fluturilor Morpho menelaus, cu irizațiile lor albastre, scânteiază electric în verdele monoton. Pentru că aici iarna nu vine niciodată, insectele sunt uriașe. Nasicornii Megasoma actaeon sunt peste tot – mari cât rozătoarele, complet inofensivi, mișună greoi, cu zgomot, pe solul pădurii, în căutare de lemn putred. Marmosetele cu picioare aurii fac echilibristică pe rămurele fragile, mult deasupra bromeliaceelor uriașe, iar prezența jaguarilor o ghicești numai după urmele lăsate în nămol.

Acasă la Kalawata

La sfârșitul zilei, Kalawata, al cărui nume înseamnă „Pasăre de Râu“ în limba amerindienilor kali’na, se scaldă într-un râuleț ce traversează jungla – împărțind un moment de liniște cu prietenul său, câinele Yaqui. La porțile micului oraș Kourou, pădurea începe brusc, deasă, aproape monolitică, chiar dacă în zare se profilează vârful alb al unei rachete de la centrul spațial. E un paradox care nu încetează să-mi dea târcoale: întreaga istorie umană se derulează pe câțiva kilometri, de la urmașii primilor vânători-culegători la zborul spre stele.

Apusul întinde repede umbrele mangrovelor pe apa mătuită de aluviuni. În pădure, păsările s-au cumințit și doar țârâitul miilor de cicade a rămas în depărtare, ca un ison metalic exasperant. Deasupra, în colonada de palmieri, o familie de maimuțe saimiri își pregătește culcușul pentru noaptea care cade aici fără preludiu, fără crepuscul.

Frunze și semințe aduse de vântul cald din arbori veșnic verzi cad peste noi. Pe apa lină se adună în vârtejuri florile albastre ale copacilor violet aplecați peste râu, din lemnul cărora vânătorii kali’na făceau arcuri și sarbacane înainte ca europenii să le aducă gloanțe și praf de pușcă.

Kalawata este fiu de șaman. Nu a avut chemarea tatălui său, dar când povestește despre spiritele pădurii, despre călătoriile din vis, chipul i se schimbă și vorbește cu vocea strămoșilor. Până nu demult, pădurea le oferea totul – palmierii dădeau fructe și măduvă, din boabele de rocou își pictau fețele, din coaja de mangrove își vopseau hainele, cu seva de mocou-mocou își oblojeau rănile, iar din râuri puteau pescui din belșug. Vânau tapiri, maimuțe și păsări hocco și înălțau mari pavilioane din bârne, tukusipan, pentru sărbătorile care reuneau tot tribul. Apoi au fost obligați să se sedentarizeze, să primească cetățenie franceză, au apărut buletinele, banii, magazinele și dezastruosul alcool. Peste toate s-a adăugat goana lacomă după resurse și indiferența celor care au trasat granițe prin selvă.

Antecume Pata

În anii ’60, un tânăr francez, André Cognat, a plecat în amonte pe Fluviul Maroni. A naufragiat și a fost recuperat de Malavate, șef de trib wayana, care nu doar că l-a salvat, ci l-a și adoptat. A rămas aici, sub numele indian Antecume, adică Leneș. A trecut de ritualul marake în care adolescenții, pentru a fi recunos cuți ca bărbați, trebuie să îndure înțepă turile furnicilor-glonț (Paraponera clavata), pe care ei le numesc yiuk, purtând niște mănuși de palmier special împletite pentru test, doldora de insecte. Drept urmare, și-a câștigat dreptul de a întemeia un sat propriu și a devenit singurul șef de trib palassissi, adică alb. Satul i-a luat numele– Antecume Pata, iar el s-a luptat în deceniile care au urmat pentru conservarea tradițiilor wayana și recunoașterea drepturilor lor. Situația indienilor este însă fragilă. Rupți cultural de vechea generație, tinerii nu mai cunosc plantele de leac. Precum inelele de creștere ale unui arbore, în cântecul kalau se adaugă câte un vers la fiecare eveniment important din viața comunităților. Când această melopee va fi uitată, va dispărea și istoria lor. Arta wayana este elegantă, împletită în fibre de palmier sau pictată pe vase, pe tigve, pe piele, dar tot mai rară. Mitologia lor este luxuriantă precum jungla, populată de nenumărate spirite – yolok – și animale fantastice, dar poveștile apun și ele.

Încă și mai rău, mineritul ilegal al aurului le otrăvește apele cu mercur. Minerii, traversând ilegal granița pe apă din Surinam, le pradă culturile de manioc, le sperie vânatul și îi amenință cu armele.

Odată cu ei au venit traficanții de droguri, de arme, a apărut prostituția, iar alcoolismul a luat proporții. Tukusipanul a ars și nimeni nu l-a mai refăcut. Stâlpii lui golași, singurii rămași, par un semn rău, vestitor al schimbării. Fără electricitate, pe zeci de kilometri în jur, Calea Lactee luminează nemaivăzut. Ne întoarcem acasă cu Maili care cârmește piroga; crenelurile negre ale palmierilor alunecă între noi și cer. Mi se strânge inima gândindu-mă ce se va întâmpla cu Antecume Pata, cu wayana, dacă în 20 de ani vor dispărea oare cu totul din aceste locuri, în căutarea unui iluzoriu trai mai bun într-un oraș mizer, așa cum sunt toate la marginea civilizației.

TEXT și FOTO: Gabriel Șerban



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*