Muguri împietriți în Cambodgia

Muguri împietriți în Cambodgia

Călător prin Cambodgia: file din povestea unei țări străvechi în curs de restaurare.

Nu știu ce mă face să revin cât pot de des în Asia de Sud-Est. Uneori mă gândesc că aș putea locui acolo fără să duc prea mult dorul Europei noastre, leagăn de civilizație și confort. Mi-am zis că euforia călătoriei e cea care înfrumusețează totul în jur, și că plăcerea mea de-a umbla cât e ziua de lungă prin căldură și praf, mâncând prin locuri îndoielnice sau acoperindu-mi nasul cu batista în zonele aglomerate din India, e doar o iluzie. Apoi am crezut că dorința de a fotografia acoperă neplăcerile iscate de climă, igienă sau comunicare și cosmetizează realitatea. N-aș putea și nici n-am intenția să neg nivelul scăzut de trai al localnicilor din cele mai multe țări din această parte de lume sau dificultatea de-a înțelege o cultură atât de diferită de a noastră, dar pentru mine ceva se potrivește foarte bine.

În 2015, am ales perioada de tranzit, când musonul își pierde din intensitate și ploile alternează cu perioadele însorite, pentru a vizita unul dintre cele mai enigmatice și incitante locuri de pe Terra, complexul de temple de la Angkor Wat, din Cambodgia. S-a scris atât despre Angkor Wat, atât s-a fotografiat și s-a filmat, încât acest loc, intrat pe bună dreptate în Patrimoniul universal, pare astăzi aproape comun. Deși a fost construit acum o  mie de ani, istoria l-a pierdut din vedere o lungă perioadă și abia în ultimii câțiva ani a devenit o destinație cunoscută. Acum un deceniu, abia vedeai picior de turist, iar azi trebuie să alegi cu mare grijă momentul vizitei la temple dacă nu vrei să te pierzi în marea de oaspeți transpirați și agitați, grăbiți să bifeze la repezeală încă un loc celebru. Am căutat întotdeauna să evit orele de maximă intensitate când nu ai cum să intri în conexiune cu locul, oricât ai încerca. La patru dimineața așteptam liniștit deschiderea complexului, contemplând stelele și trăgând cu ochiul la cel mai mic semn de mișcare din partea paznicilor. Siluetele scunde și îndesate, înfășurate în uniforme albastre, nu aduceau deloc cu războinicii khmeri pe jumătate dezgoliți, înarmați cu săbii, sulițe și hangere, cu fața acoperită de măști înfiorătoare, decorate cu dinți de mistreț.

Istoria khmerilor

Nimeni nu cunoaște cu exactitate de când au trăit oamenii în zona cunoscută acum sub numele de Cambodgia, pentru că studiile legate de preistoria acestei regiuni din sud-estul Asiei sunt încă la început. Datarea cu carbon a unei peșteri din nord-vestul țării sugerează că oamenii au utilizat unelte de piatră și au folosit locul ca adăpost începând de prin 4.000 î.H., iar orezul a fost cultivat în solul cambodgian înainte de primul secol d.H. Se crede însă că primii cambodgieni au sosit cu mult înainte, migrând, probabil, dinspre nord, deși nu se cunoaște nimic despre limba sau modul lor de viață. Mai bine zis, nu există dovezi, pentru că altfel e ușor să-ți imaginezi că sătenii de azi urmează aceleași vechi metode de construire a locuințelor de bambus cocoțate pe picioroange de cocostârc. Dacă privești atent, nu există metal la îmbinările structurii pătrate a locuințelor, ci se folosesc tehnici moștenite din vechime. Carele sunt la fel, fără urmă de metal, nici măcar la roțile aproape identice cu cele pe care le-am văzut în Myanmar, Thailanda și chiar la noi acasă. O ciudată senzație m-a cuprins gândindu-mă la cât de mică este diferența dintre modurile de a gândi ale unor semeni aflați la mii și zeci de mii de kilometri distanță.

Cultura modernă a Cambodgiei își are rădăcinile în secolele I – al VI-lea d.H., în regatul Funan, cel mai vechi stat influențat de cultura indiană din sud-estul Asiei. Atunci a evoluat cultura cambodgiană, parte a marii familii lingvistice Mon-Khmer, cu elemente de sanscrită, hinduism și budism. Funan a deschis calea Imperiului Angkor, odată cu venirea la putere a regelui Jayavarman II, în anul 802. În următorii 600 de ani, regii khmeri și-au întărit dominația asupra celei mai mari părți din sud-estul Asiei, de la granița cu Birmania (Myanmar) până la Marea Chinei de Sud și nordul Laosului.

În secolul al IX-lea, un prinț khmer s-a întors în Cambodgia, cel mai probabil din Java sau Sumatra, unde fusese ținut ostatic. Într-o serie de ceremonii din locuri diferite, el s-a autodeclarat conducatorul unui stat nou creat, unificând câteva comunități locale, aparent în jurul zonei de nord, Siem Reap. Prințul, cunoscut ca Jayavarman II, a inaugurat un cult al zeului hindus Shiva, care a persistat la curtea regală mai bine de 300 de ani. Succesorii lui au construit cea mai mare concentrare de temple religioase din lume –- complexul de la Angkor, incluzând o capodoperă a ingineriei antice: un sofisticat sistem de irigații cu barays (lacuri artificiale gigantice) și canale ce asigurau trei producții de orez pe an.

Istoricii au numărat peste o mie de temple ridicate în această perioadă, și peste o mie de inscripții în piatră pe pereții lor. Templele alcătuiau o mare rețea, cu concentrări spre granițele imperiului, ca o declarație de putere teritorială. Se pare că rolul lor nu era exclusiv religios, ci avea și o componentă fiscal-administrativă. Tributurile obligatorii aduse templelor se concentrau în vistieria imperială și zeci de mii de oameni erau implicați în construcția edificiilor de cult.

Angkor Wat

Angkor Wat (angkor înseamnă „oraș“ și wat „templu“), cel mai bine conservat complex khmer, a devenit celebru datorită turnurilor sale, în formă de muguri de lotus, ce se ridică misterios din jungla cambodgiană. În zonă s-au descoperit însă sute de alte temple, dintre care am planificat sa vizitez încă trei: Bayon, Ta Prohm și Banteay Srei. Angkor a fost templu hindus la începutul secolului al XII-lea, când a fost ridicat de regele Suryavarman II, și reprezintă un etalon de arhitectură khmeră de cel mai înalt nivel. Dedicat lui Vishnu, a fost construit ca templu regal și „capitală“ a orașului. Se presupune că ar fi fost și mormânt pentru rege. Templul trebuia terminat înainte de moartea lui Suryavrman II pentru a-i asigura trecerea spre nemurire și transformarea în zeu. Anumite zone cu basoreliefuri neterminate arată că nu a fost gata la timp. Nu se știe ce s-a întâmplat cu regele, dar construcția a devenit un simbol al Cambodgiei, figurat pe drapel, și prima atracție pentru vizitatori.

Pășind pe pavajul din piatră pătrată, cioplită manual de neștiuți artizani locali, nu îmi putem opri imaginția să reconstruiască atmosfera de acum o mie de ani, dominată de forțe brute și de sexualitatea nevoalată a zeițelor Apsara, spirite ale apelor și norilor, cu elefanți uriași acoperiți de țesături stacojii, purtând în lectici aurite nobili putred de bogați.

Templul este înconjurat de un canal foarte lat și perfect pătrat, despre care unii cercetători spun că acționează ca o contragreutate, susținând întregul edificiu în poziție verticală. În lipsa acestui contrafort acvatic, templul s-ar nărui, spun ei, pentru că e construit dintr-o gresie foarte poroasă și fragilă care nu ar rezista propriei greutăți.

Cel mai apropiat oraș unde te poți caza este Siem Reap, numit așa în cinstea unei victorii împotriva eternilor adversari ai khmerilor, siamezii, adică thailandezii de azi. Motelul la care am stat era dispus în forma unei potcoave care închidea o mică piscină umbrită de palmieri înalți și supli. Arhitectura, mobilierul, gravurile și fotografiile vechi trimiteau la îndelungata perioadă colonială franceză, care nu a lasat niciun beneficiu țării (spre deosebire de India, unde englezii au lăsat măcar o infrastructură și un aparat administrativ funcțional). Acest orășel, până nu demult un sat amărât, încearcă să adăpostească o industrie turistică anemică și haotică, cu bunele și relele bine cunoscute.

Prima mea grijă când ajung în locuri îndepărtate și foarte diferite este să găsesc un ghid bun, vorbitor de engleză și cunoscător al locurilor și oamenilor. De această dată, companionul meu era un bărbat de 63 de ani pe nume Navy, dornic la rândul său să vadă cu cine o să-și petreacă următoarele zile. Trebuie să recunosc că atunci când i-am aflat vârsta nu mi-am putut stăpâni gândul că poate voi avea curajul să-l întreb ce s-a petrecut cu el în urmă cu 40 de ani, în timpul khmerilor roșii ai lui Pol Pot. {tiam că e o întrebare extrem de personală, care poate răscoli răni adânci, poate nevindecate, și că răspunsul poate fi evaziv și distant. Nu mi-am imaginat că ceea ce avea să-mi povestească la momentul potrivit mă va zgudui atât de puternic. Poveștile lui au început în dimineața în care am așteptat împreună deschiderea templului. Cerul înstelat trezea amintiri complet deosebite în mințile noastre: în timp ce mie îmi sugera seri liniștite petrecute în mijlocul naturii, lui Navy îi reveneau imagini din perioada detenției sale în sinistrele „Câmpuri ale morții“.

 

Tărâmul apelor

Cambodgia, aflată în totalitate în zona tropicală, este fascinantă nu numai prin istorie, ci și prin natură. Cea mai caracteristică trăsătură geografică a acestui stat este câmpia lacustră, formată prin inundațiile provocate de Lacul Tonle Sap, ce măsoară 2.500 de kilometri pătrați în sezonul uscat și de 10 ori mai mult în sezonul umed. Această câmpie foarte dens populată, cultivată cu orez, a fost declarată rezervație a biosferei. 75% din teritoriul țării se află la mai puțin de 100 de metri deasupra nivelului mării, ceea ce a dat naștere unui sistem de vase comunicante între Lacul Tonle Sap, Râul Tonle și Fluviul Mekong. În funcție de sezonul musonic, principala arteră a Asiei de Sud-Est, Mekongul, își mărește sau își micșorează volumul, făcând ca și Lacul Tonle Sap, cu care comunică prin Râul Tonle, să scadă dramatic, respectiv, să crească înzecit. Locuitorii nu au avut decât două opțiuni: să se adapteze la schimbările dramatice de peisaj sau să supună natura. În timpurile străvechi au reușit să supună natura prin bazine enorme ce controlau nivelul apei și asigurau necesarul de umiditate al culturilor de orez. Erau construcții gigantice, se pare și cu rol religios, cele mai mari din istoria omenirii executate manual. O realizare tehnologică remarcabilă este așa-numitul Rezervor de Vest din Angkor, de 8 km lungime și 2,2 km lățime. Pentru a construi acest rezervor, al treilea și cel mai complicat dintre cele ridicate aici cu o mie de ani în urmă, a fost probabil necesar ca 200.000 de muncitori khmeri să ridice, din 12 milioane de metri cubi de pământ, diguri înalte de trei etaje și late de 90 m. {i azi, acest rezervor – sau baray – dreptunghiular este alimentat de ape deviate din Râul Siem Reap.

Am avut ocazia să văd cum o mică parte din acest sistem este folosit și azi. Localnicii au învățat să se adapteze la viața lacustră pentru o jumătate din an, cu toate beneficiile și greutățile aduse de nemărginita apă. Mergând cu barca printr-o pădure inundată, m-a izbit asemănarea cu peisajele din Delta noastră atunci când apele Dunării cresc și inundă crângurile de pe maluri. Apa se ridicase atât de mult, încât acoperise picioarele de stârc ale caselor de bambus, iar ici-colo vedeai câte un localnic aruncând plasa de pe prispă. Mă făceau să mă întreb cum o fi să-ți procuri cina din șezlong?

Primul cercetator care a apreciat dimensiunile sistemului de aprovizionare cu apă din Angkor a fost Bernard-Philippe Groslier, un arheolog de la școala Franceză de Studii Asiatice (EFEO). Într-un tratat de referință din 1979, el a descris Angkorul drept „un oraș hidraulic“. Masivele baray aveau două scopuri: să simbolizeze marea primordială a cosmogoniei hinduse și să irige câmpurile de orez. Din păcate, Groslier nu a reușit să-și definitiveze teoria. Războiul civil din Cambodgia, regimul brutal al khmerilor roșii și apoi răsturnarea lui de către trupele vietnameze în 1979 au făcut Angkorul inaccesibil timp de două decenii. După ce vietnamezii s-au retras, asupra Angkorului s-au abătut jefuitorii, care au smuls statuile și chiar au desprins cu dalta basoreliefurile.

Ta Prohm și Bayon

În urma unui șir de războaie cu regatele vecine, Angkor a fost cucerit în 1432. După ce a fost abandonat, clădirile au fost înghițite de vegetație și o ciudată simbioză între piatră și junglă te face să simți forța naturii ce reia în posesie ceea ce dintodeauna i-a aparținut. Așa s-a creat mitul unei civilizații pierdute, o poveste numai bună pentru atragerea turiștilor pasionați de explorări și a producătorilor de film americani. Ei sunt cei care au asfaltat un drum de vreo doi kilometri înspre templul Ta Prohm, unde Angelina Jolie a turnat un bine-cunoscut film.

La Ta Prohm, templul are o structură simplă, formată din cinci dreptunghiuri concentrice, dar accesul e anevoios și întortocheat din cauza zonelor prăbușite de-a lungul timpului și a vegetației atotcotropitoare. Printre blocurile imense de piatră acoperite cu mușchi de un verde proaspăt, uniforma albastru decolorat, peticită și prea strâmtă a unei femei paznic adâncite în gânduri pune o pată de culoare. Basoreliefurile specifice templelor khmere lipsesc aproape complet din Ta Prohm și se crede că au fost distruse de hindușii iconoclaști. Totuși, Navy mă conduce pe partea estică a nelipsitei biblioteci și îmi arată un triptic în care pot remarca un animal. Aduce extraordinar cu un dinozaur, mai precis cu un stegozaur, după cum susțin diverșii experți.

După câteva ore de hoinărit în liniște printre pietre, vegetație și imaginație părăsesc Ta Prohmul pe asfaltul turnat de americani. În drumul meu către poarta principală, apuc să mai văd o scenă improvizată, pe care câțiva veterani cu membre amputate în războaiele recente jelesc la niște instrumente locale.

Următorul templu a fost Bayon, cu ale sale masive și senine chipuri de piatră, expresie a celui mai pur baroc al arhitecturii clasice khmere, în totală opoziție cu clasicul Angkor Wat.

Fețele gigantice sculptate aflate în templul Bayon din complexul Angkor Thum  reprezintă și pe Buddha, și pe regele Jayavarman VII , conducător în jurul anilor 1130-1219 și constructor al templului. Deși este un templu budist, Angkor Thum a fost remodelat după marele complex hinduist de la Angkor Wat odată cu revenirea la hinduism în timpul lui Jayavarman VIII, la jumatatea secolului al XIII-lea.

Pereții sunt decorați cu nesfârșite basoreliefuri descriind scene mitologice cu o mulțime de zeități și scene din viața de zi cu zi sau de război. Am ajuns într-o după-amiază însorită și caldă, numai bună de vizitat monumente arhitectonice. Dar nu eram singurul care dorea să se bucure de acest loc într-o atmosferă placută și la o oră rezonabilă. Cum am ajuns am observat vreo două autobuze uriașe ticsite cu turiști care sporovăiau în chineză și se îmbrânceau să pătrundă în templu… Mi-a trecut pe loc pofta de vizită și am plecat cu gândul să revin la cinci dimineața, să fiu primul la deschidere. Am fost foarte inspirat, căci a doua zi am beneficiat de o lumină excelentă și de două-trei ore de liniște desăvârșită, timp în care, pe lângă hoinăreala prin toate coridoarele și cotloanele templului, am și încercat câteva întrebări discrete despre trecutul lui Navy.

Fantoma genocidului

Genocidul din Cambodgia anilor 1975-1979 a însemnat executarea a circa 4 milioane de oameni – una dintre cele mai cumplite atrocități din secolul trecut. Ca și în cazul genocidului armean, al celui nazist sau al altor tragedii mai recente, precum masacrele din Timorul de Est, Guatemala, fosta Yugoslavie sau Rwanda, regimul Khmerilor Roșii a împletit ideologiiile extremiste cu animozitățile etnice și disprețul față de ființa umană pentru a legitima represiunea și dezastrul umanitar.

În anul 1953, fosta colonie franceză Kampuchea, așa cum se spune în khmeră, a devenit independentă după aproape 100 de ani de regim colonial. Atmosfera de neliniște și lupte pentru ocuparea golului de putere lăsat de plecarea coloniștilor, înlăturarea premierului Norodom Sihanouk în 1970 prin lovitură de stat și regimul brutal al generalului pro-american Lon Nol au favorizat ridicarea unor puternice gherile de stânga, sub conducerea lui Pol Pot, un individ școlit în Franța și mare admirator al comunismului lui Mao Zedong. Pentru a-și desăvârși scopul, Pol Pot a primit sprijin de la Viet Cong în instruirea și înarmarea trupelor sale, fapt care a dus în scurt timp la apariția unei redutabile forțe armate. În 1970, îmi explică Navy, Khmerii Roșii au intrat în război civil cu așa numita Republică Khmeră, condusă de generalul Lon Nol, care își asumase o direcție pro-occidentală și anti-comunistă, cerând retragerea forțelor nord-vietnameze din Cambodgia și dezarmarea gherilelor. După cinci ani de război, gherilele lui Pol Pot au obținut victoria în 1975.

Din acel moment, scopul khmerilor roșii a fost de a reconstrui Cambodgia din temelii, de la un ipotetic „An Zero“, în care absolut toți cetățenii să participe doar în proiecte rurale, respingând orice influență occidentală, fie și de ordin tehnologic. Khmerii Roșii credeau că toți cambodgienii trebuiau să renunțe urgent la toate slujbele și ocupațiile care nu aveau legătură cu agricultura. Practic, toți oamenii din țară, cu excepția liderilor kmerilor roșii și a familiilor lor, trebuiau să muncească ca țărani într-una dintre uriașele ferme colective. Oricine se opunea acestei măsuri trebuia eliminat.

Urmele sunt încă vii în memoria celor care au reușit să supraviețuiască și eram sigur că aproape fiecare om avea în familie un membru ucis sau implicat în evenimente. Vârsta ghidului și maniera sa calmă și ușor distanțată de ceea ce se petrecea în jur erau semne că nu fusese scutit de blestemul țării sale. Într-un moment de liniște, după ce îmi explicase o scenă murală și ne așezaserăm pe o margine de piatră înnegrită de timp, am îndrăznit să-l întreb despre trecut. Atmosfera era plăcută, soarele se împrăștia în mii de raze printre ramurile înfrunzite ale copacilor seculari ce formau  jungla aburindă ce împrejmuia locul. La început liniște, apoi iar liniște. Timpul se scurgea încet și eu mă simțeam din ce în ce mai emoționat și îmi părea rău că îndrăznisem să-i răscolesc ungherul cel mai întunecat. Privirea sa căuta în continuare orizontul, iar eu nu știam cum să depășesc momentul. Încet a întors capul către mine și m-a privit adânc în ochii, dorind parcă să se asigure că merită să îi răspundă unui străin ce nu putea vreodată să înțeleagă grozăviile pe care le trăiseră el și neamul său.

Povestea lui Navy

Navy făcea parte dintr-o familie de nouă membri, țărani agricultori, ca majoritatea cambodgienilor acelor timpuri. Viața pe care o duceau era simplă, dar în deplină armonie cu natura și cu cea mai mare parte a semenilor. Sarcinile zilnice erau împărțite dimineața de către capul familiei și fiecare respecta cu strictețe ce avea de făcut. Nu duceau o viață îndestulată, dar erau liberi să-și aleagă drumul, puteau merge la școală dacă se alăturau vreunei mănăstiri budiste, puteau să își încerce norocul la oraș sau să rămână acasă în bătătură.

Venirea la putere a Khmerilor Roșii în Cambodgia l-a surprins pe tânărul de 23 de ani la Phnom Pehn, la o mătușă, în căutarea unei slujbe la oraș. Sub amenințarea pedepsei cu moartea, toți cambodgienii au fost strămutați în cooperativele agricole naționale, în case comune, un soi de imense cazărmi militare. Cei bolnavi, prea tineri sau prea bătrâni ca să poată merge pe picioarele lor către fermele colective, așa numitele Câmpuri ale Morții, au fost uciși pe loc. Cei care au refuzat să meargă și cei care s-au opus noului regim au fost executați fără niciun proces.

Navy a ajuns astfel înapoi în mediul din care plecase, însă nimic nu mai era la fel. Orășenii erau acum aduși cu forța în mediul rural. Toate drepturile civile și cetățenești erau abolite. Familiile își pierdeau copiii, distribuiți de partidul comunist în diferite tabere de muncă.

Tânărul și-a văzut familia despărțită în cele patru zări și a fost înregimentat într-o colonie de muncă, eufemistic numită fermă. Fiecare om trebuia să sape zilnic trei metri de canal de un metru adâncime și un m lățime, parte a unor lucrări de irigatii, îmi povestește el. Munca începea la 4 dimineața și se desfășura la lumina stelelor și uneori a lunii. Mâncarea era un privilegiu, în condițiile în care 10 oameni primeau deseori 100 de grame de orez crud, îmi spune ghidul, arătându-mi spațiul din căușul palmei. Cruditățile găsite prin jungla de lângă colonie, ingerate ani de zile, i-au distrus stomacul. Pe măsură ce își aduce aminte, observ lacrimi care se pregătesc să izvorască din ochiii lui negri, iar pielea brațelor i se revoltă într-un spasm contagios. Povestea atinge momente paroxistice și mi-e extrem de greu să-mi imaginez, stând acolo în sânul naturii primitoare, că în jurul meu a fost atâta moarte și suferință, că oamenii au fost capabili să calce cu tancurile alți oameni, uneori vecini sau consăteni.

Aflu mai departe cum a decurs naționalizarea, centralizarea și epurarea în Cambodgia. Fabricile, școlile, universitățile, spitalele, piețele, magazinele – absolut toate proprietățile private au fost închise sau confiscate. Toți proprietarii, patronii și chiar angajații au fost uciși cu tot cu familii. Toate religiile au fost interzise cu desăvârșire. Templele budiste, misiunile creștine, moscheile au fost incendiate, iar orice om bănuit că se roagă era împușcat pe loc. Erau împușcați inclusiv cei care știau o limbă străină, ba chiar și oamenii care purtau ochelari de vedere sau râdeau ori plângeau în public. S-au alcătuit liste ale potențialilor oponenți ai regimului, care nu includeau doar intelectualii, persoanele cu o educație medie sau înaltă, ci oricare alte categorii sociale cu excepția agricultorilor, precum călugării, credincioșii practicanți de orice religie, etnicii chinezi, vietnamezi, thailandezi, sau cambodgienii care aveau prin arborele genealogic vreun străin. Nebunia khmerilor roșii nu s-a limitat la atât, căci au arestat și interogat propriii membri, bănuiți în vreun fel că le-ar trăda scopurile.

Pe scurt, simplul act de supraviețuire în Cambodgia după 1975 era determinat de un singur aspect: priceperea la agricultură. Nemărginitele câmpuri verzi, pe care le văd azi presărate cu pălării largi de paie și veșminte viu colorate sau cu câte o pereche de boi albi cu coarne lungi încovoiate, au fost toate scăldate în sânge și sudoare.

Navy citează unul dintre sloganurile khmerilor roșii: „Dacă te păstrăm în viață, nu ne aduci niciun profit, dacă te ucidem, nu ne aduci nicio pierdere“. M-am înfiorat de privirea sticloasă a acestui om care a văzut mortea zilnic. Nu am putut face altceva decât să păstrez liniștea deplină. Lecția de istorie, primită de el pe viu, nu va fi uitată până în ultima clipă a vieții sale – dar nici a mele.

Iadul a continuat până când Vietnamul comunist a invadat Cambodgia și a alungat regimul lui Pol Pot. }ara era în colaps, economia distrusă, societatea în comă, cu toate categoriile sociale și profesionale dispărute în genocid. Controlul vietnamezilor însemna blocarea oricărui ajutor trimis de țările occidentale.

Cu toate acestea, în 1980, Statele Unite și Marea Britanie au oferit asistență financiară și militară Khmerilor Roșii din exil, după ce aceștia promiseseră că se vor opune comunismului și vietnamezilor. Ocupația vietnameză și amenințarea continuă a gherilelor au ținut Cambodgia în sărăcie și mizerie până la retragerea totală a vietnamezilor în1989. În luptele din 1978-1989, au mai murit alți 14.000 de civili cambodgieni. În 1991 s-a semnat în sfârșit un acord de pace, urmat de reinstalarea budismului ca religie oficială. Primele alegeri democratice din istoria țării au avut loc în 1993.

Cu amărăciune în voce, Navy pomenește raportul final al Comitetul de Studiere a Regimului Pol Pot, publicat în 1983, care a documentat aproximativ 1,7 milioane de oameni executați pe loc și un total de 3.314.768 morți. În 1997, Pol Pot a fost arestat chiar de către membri ai khmerilor roșii. Deși a fost judecat și găsit vinovat de genocid, a fost condamnat la arest la domiciliu pe viață. A murit un an mai târziu, în patul lui, lângă nevastă, în urma unui atac de cord petrecut în somn.

Gherilele khmerilor roșii i-au supraviețuit doar un an, fiind desființate în 1999. După cele istorisite de prea bunul ghid, imaginea mea asupra Cambodgiei s-a adâncit și mi-a produs o mai acută dorință de a depăși granițele zonei de nord și de a explora mai profund și alte regiuni. Astăzi, Cambodgia se bucură de o stare de relativă liniște internă. Economia este susținută în mare parte de industrie și turism. Mai multe rapoarte consideră corupția locală drept cel mai mare impediment în refacerea și dezvoltarea țării. 
       Ascultându-l pe Navy, aici, la Bayon, urmăream chipurile de piatră acoperite pe alocuri de licheni verzi-gălbui, și îngrijitorul pipernicit care scobea cu un băț lung prin crăpăturile dintre pietre, probabil după niscai șerpi. Umbrele se scurtau și soarele devenea din ce în ce mai dogoritor, până ce pacea a cuprins locul cu totul. Până și paznicul a sprijinit bățul de un perete și s-a așezat pe vine lângă o stivă de pietre, numerotate cu grijă de arheologi pentru restaurarea viitoare. Cambodgia este o astfel de țară: foarte veche, cu o haină foarte nouă. Mă atrage teribil, pentru că are o mulțime de lucruri interesante ascunse printre fantomele trecutului ei recent. Turismul, chiar dacă în expansiune, se reduce la zona Angkor Wat. Restul de 90% din Cambodgia așteaptă să fie descoperită pas cu pas de cei ce nu pot sta prea mult pe acasă…

TEXT și FOTO: Costas Dumitrescu



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*