Însemnări din Africa

Insemnari din Africa

Nici nu bănuiam când s-a ivit ocazia să văd Africa că mă voi lega pentru totdeauna de acest loc și de oamenii lui.

Umbra avionului survolează pustiul. E Africa. În sfârșit, Africa adevărată, Africa pământului roșu, a arborilor de țepi și a turnurilor de praf care se văd departe, jos, ridicându-se din pulberea însetată, toate printr-o întindere de nori ce nu-s în stare să aducă ploaia.

Aterizăm în Mombasa – o aglomerare mizeră înăbușită de râncezimea tropicelor, de mirosul canalelor care s-au umplut cu tufe de ricin, de fermentația piețelor de fructe, de bălegarul vacilor zebu, o favelă a Lumii Vechi. Dincolo de geam – și totuși atât de departe – câțiva bărbați aleargă cu pungi de caju în urma mașinii, femei îmbrăcate colorat duc pe cap poveri imposibile, roabe de resturi, munți de cauciucuri, reclame roase de rugină, cloști cu pui și ciori bătându-se pe gunoaie. Dincolo de ultimele mahalale se văd baobabi colosali din plantații de agave și undeva, departe, Oceanul Indian.

Canionul Marafa

Am ajuns cu greu la Marafa din cauza armatei care blocase traficul cu centuri de cuie pe asfalt și verifica fiecare mașină. Rebelii somalezi au reacționat violent la prezența trupelor kenyene în țara lor. Întreaga graniță de nord a devenit periculoasă, pe apă sau uscat. Un militar cu beretă de umărul căruia atârnă un AK47 se uită cu subînțeles prin geamul lăsat. După o șpagă de 20 de euro, adică 2.000 de șilingi kenyeni, ni se permite să trecem de filtru. În scurtă vreme, doar colibele risipite mai animă pustiul.

Canionul Marafa cade ca niște perdele roșii de piatră ce văluresc încet, prea încet ca să le vedem, puțin câte puțin, cu fiecare sezon ploios, cu fiecare inundație. Fundul astăzi sec se transformă odată cu ploile într-un șuvoi periculos și repede ce mușcă din nisipul tasat, multicolor, născând noi cute din nisipul cărora sătenii obțin pigmenți – roșu, alb, galben. Trecem pe lângă un fost loc de sacrificiu unde bătrânii se strângeau să taie animale cerând strămoșilor să aducă ploaia. Ritualurile continuă și azi.

Însă localnicii evită canionul, mai ales noaptea, de teama duhurilor care, spun ei, s-au statornicit aici.

Plecăm și un caprimulg cu două pete albe pe aripi zboară fantomatic în lumina farurilor. Fețe încep să se contureze din beznă – lumea se întoarce acasă fie cu turmele de capre și de vaci costelive, fie cu marfa nevândută de peste zi – un butoi cu pești, un ananas, un scaun – numai ca să se piardă apoi, la fel de repede în întunericul drumului care îi înghite lacom. Sunt oameni condamnați doar pentru că s-au născut pe acest pământ roșu. Pe un trotuar, un bărbat soarbe dintr-un castron murdar, un muezin cheamă la rugăciune dintr-un minaret înconjurat de cocioabe. Acasă nu pot decât să mă uit absent pe fotografiile copiilor de azi, aceia care aleargă după turiștii ce coboară din mașini pentru poze și apoi dispar lăsând în urmă speranțele unei lumi necunoscute – câteva bomboane ieftine.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*