Însemnări din Africa

La muganga

Nici nu punem bine piciorul pe uscat, că fetele se hotărăsc deodată că vor să meargă la o vrăjitoare. Toată lumea râde la început, dar curând află că vorbesc serios și prietenii noștri de aici ne conduc în satul lor, ocazie bună să văd încă o așezare tradițională și să trag cu ochiul la ritualurile magico-religioase ale triburilor de pe coastă, cum ar fi Giriama.

Giriama sunt somalezi, dar conflictele tribale din trecut i-au forțat să plece, stabilindu-se în Kenya. Trăiesc în familii mari, cultivă și pescuiesc, sunt cunoscuți drept buni strategi și luptători. Au reușit să dea multe bătăi de cap coloniștilor în secolul al XIX-lea. Puțini s-au convertit la Islam, ceva mai mulți au devenit creștini, dar în general și-au păstrat bine tradițiile și credințele, chiar dacă adesea într-un mod sincretic. Cred într-un zeu suprem – Mulungu, în alte zeități intermediare, precum Koma, și în spiritele strămoșilor. Magia le inspiră respect și frică, iar cel mai adesea problemele de natură ocultă se rezolvă la muganga, un doctor pe care avem să-l cunoaștem și noi curând.

Deocamdată muganga tratează pe altcineva într-o colibă, așa că mai avem de așteptat. Satul e tăcut după-amiaza târziu. Un băiețel trece prin fața noastră și abia duce doi iezi proaspăt fătați la subsuori, cu cordoanele ombilicale încă bălăngănindu-se. Pe cât de glumeți erau ghizii noștri până mai devreme, pe atât de serioși au devenit brusc, lucru care mă neliniștește. După câteva case ajungem la cea a vrăjitoarei (aflasem între timp că e femeie), unde suntem rugați să ne descălțăm chiar și în împrejurimile colibei. Cum după o zi de scăldat, stat la soare și fotografiat flamingi nu pot spune că-mi mai doream ceva, le-am lăsat să-și pună dorințe și să meargă la muganga. E drept, nu mă așteptam să mi se interzică vederea ritualului, dar a trebuit să mă mulțumesc cu relatările prietenelor mele și să rămân afară cu copiii.

Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte ca un bărbat să tragă perdeaua roșie de la intrare, a fost că erau legate la ochi cu cârpe roșii și așezate pe dușumea. După ceva vreme încep să aud un icnit din casă semn că vrăjitoarea intrase în transă și canaliza spiritele strămoșilor. Fumul, lumina focului, incantațiile și dezorientarea s-au amestecat mai bine de două ore, care mie mi-au părut de afară o eternitate. Cum vorbeau kigiriama și un alt criptolect șamanic, nu înțelegeam nimic, iar focul le proiecta siluetele pe un perete ca într-un Mit al Peșterii comic și îngrijorător deopotrivă. S-a înnoptat deja și luna a răsărit plină, prăbușind ușor umbrele palmierilor peste case. Vântul cald vine dinspre mare, cocotierii foșnesc, iar câțiva săteni au aprins un rug mare de vreascuri, departe printre tulpinile firave de manioc; văpaia se întinde în sus ridicând cenușa spre cer.

Ritualul se încheie și am șansa s-o văd pe muganga. Iese din colibă să ne salute – e o femeie scundă și grăsuță, împodobită cu câteva amulete greu de deslușit în lumina lunii. Părul și-l ține strâns în codițe scurte și pare să se miște cu încetinitorul, ca și cum ar fi atentă la altceva decât la noi. Ne strânge mâna încet și tacticos, nefiresc de lung, uitându-se la pieptul meu și nu la fața mea, emanând o prezență stranie.

E timpul să plecăm. Amicul nostru ne încarcă de nuci de cocos. Ne luăm la revedere – kwa herini, lala salama – și în scurtă vreme, întunericul amestecă din nou cocioabele cu pădurea.

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*