Însemnări din Africa

Spre inima Kenyei, în savană

Athi/Galana/Sabaki, același râu care străbate întinderile de praf și-și schimbă numele ca pe o piele lăsată de un șarpe gigant, lucios, strecurându-se peste pământ. De o parte și de alta tronează uriașii palmieri doum. La apus iarba este uscată și galbenă. E încă torid și soarele a coborât mult spre crestele albastre ale Thaita Hills. Zebre alături de un mânz urecheat ca un pui de măgar ne privesc printre mărăcini, sub un acacia desfrunzit, plin de cuiburile păsărilor-țesător.

Savana este impresionantă prin însăși monotonia ei – o câmpie nesfârșită, orizont plat și uriaș. Câteva leoaice stau cu burțile în sus, prea leneșe să se mai apere de muștele care se plimbă pe ele. Lângă același ochi de apă, de cealaltă parte, rumegă bivoli mari plini de noroi într-un armistițiu ciudat între carnivore și pradă, așa cum se întâmplă adesea în anotimpul secetos, când apa este puțină. În fuga ei ciudată, o girafă trece drumul și se pierde în seara care cade.

A venit noaptea peste savana din Tsavo. Sub norii rari zboară fără sunet berzele marabu, care rar sparg liniștea cu câte un țipăt. Departe se aud doi masculi luptându-se; fildeșii lor răsună ca niște copaci ce se bușesc legănați de furtună. În zori sunt din nou lângă ei. O mamă-elefant își alăptează puiul. După ce termină de mâncat, cel mic blufează de câteva ori simulând un atac nostim spre un babuin cât se poate de indiferent. Picură. Marile ploi încă nu au sosit, dar chiar și așa trebuie să fie o alinare pentru animalele însetate.

O turmă de vaci slabe cu gușă și cocoașă – zebu – ridică un zid de praf alb, opac, ce înghite drumul. Abia se întrezărește un gard de surcele dese și spinoase, după care apar casele scunde ale masailor – inkajijik – niște colibe de chirpici. Seminomazi, ei se mută odată cu vitele – cel mai de preț bun și sacru în același timp. Cândva, demult, zeul Enkai a lăsat cirezi nesfârșite să vină din cer pe pământ pentru masai, însă alte triburi invidioase le-au întrerupt drumul. De atunci masaii se consideră deținătorii de drept ai tuturor cirezilor din lume, iar în trecut adesea porneau la război pentru „a-și lua înapoi“ animalele de la străini. Bărbații din sat ne primesc chiar la intrare, zâmbitori, mândri, înfășurați în ale lor șúkà de un roșu aprins. În mâini țin bastoanele scurte de păstor. Se aliniază toți – dansul tradițional cu sărituri, adumu, e pe cale să înceapă. {eful dă tonul și se pornește o melopee repetitivă care urcă și coboară sub indicațiile liderului de ceremonii – olaranyani – pe care cu greu îl pot deosebi de femeile din sat. Are trăsături feminine și este ras în cap ca și ele. În plus, vocea înaltă face parte din estetica masai, așa că băieții cântă foarte sus. Sar neobișnuit de mult, neobosiți în sandalele lor ca niște bărcuțe de piele tăbăcită. Când totul e gata, ne invită în casele lor scunde cu găuri de-o palmă în loc de ferestre.

Text: Gabriel Șerban, Foto: 123RF

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*