În căutarea creveților uriași din Mozambic

Mozambic: un paradis neînțeles

Mozambicul este un paradis neînțeles și asta pentru mine îi sporește farmecul. Turiștii au început să revină de-abia de la pacea din 1980 – mai întâi dinspre Africa de Sud, mai ales pentru cei 2.470 km de litoral care l-au făcut pe scriitorul Mia Couto să-și descrie patria ca o „verandă cu vedere la Oceanul Indian“. Magnifica linie de coastă mozambicană e mărginită de insule virgine, cu nisipuri albe, palmieri și ape care oferă scufundătorilor experiențe de primă clasă. La nord de cătunul Tofo – „capitala“ mondială a pisicilor de mare – arhipelagul Bazaruto promite vizibilitate subacvatică de până la 40 m și întâlniri cu țestoase-ochi-de-șoim, dugongi, rechini-balenă, delfini-cu-bot-gros și chiar balene-cu-cocoașă. Iar aproape de granița tanzaniană se află Quirimbas, arhipelagul de coral.

Ne îndreptăm mai întâi către un loc situat la jumătatea distanței. „E musai să vizitați Insula“, ne-a spus Chancha pe un ton misterios la plecarea din Zalala. După trei zile prin Mozambicul rural, mă bucur că i-am urmat sfatul. Rulăm printr-un decor pauper și splendid. Din sate au dispărut obișnuitele construcții din bârne cu șarpantă, cu aprozarul și birtul în mijloc. Casele au simplitatea unui joc de copii. Sunt pitice, construite pe schelet de lemn înfipt direct în sol, peste care s-a țesut o rețea de crengi, tencuită la final cu un amestec de pământ stacojiu, vreascuri și cenușă. Localnicii au chipuri demne de un Michalangelo, cu trăsături regulate pe care praful stacoju al ulițelor arată ca un fard extravagant. Hainele abia acoperă trupuri modelate de muncă timpurie: abdomene cu ligamente vizibile care nu primesc mai mult de o masă pe zi, brațe și picioare musculoase, terminate cu palme încăpătoare și tălpi late, făcute să apuce și să care. Sunt țărani cu călcâie crăpate și trupuri de Adonis, amazoane cu păr pe picioare și ochi de Cleopatra, copii angelici cu obraji murdari de muci. Atâtea încarnări ale frumuseții umane nu contenesc să mă seducă.

Drumul, ca întotdeauna în Africa rurală, e un spațiu de întâlnire și surpriză, mai ales dacă îl faci, ca noi, cu motocicleta. Nu lipsesc cameleonii care traversează tacticoși, grămezile de legume proaspete aliniate la stradă, gălețile cu fructul pasiunii în pârg, tipsiile cu pastă de arahide, ligheanele cu nuci de caju. Asistăm frecvent la cele mai ingenioase încercări de a căra pe cap un volum imposibil de bagaje. Iar peste podul de cale ferată Dona Ana – la vremea lui, cel mai lung din Africa –, trebuie să recrutăm brațe puternice ca… um, dois, três… Yamaha noastră să nu sfârșească între nuferii purpurii din Zambezi.

Dintr-odată baobabii fac loc palmierilor și intrăm pe istmul de 4 km care unește continentul de Ilha de Moçambique. Parcăm și luăm cetatea la pas. Ne sfiim de ecoul pe care cizmele grosolane de motociclist îl trezesc pe caldarâm. În afara strigătelor răzlețe de copii și rugăciunii dintr-o moschee, tăcerea e deplină. Aleile mărunte sunt mărginite de ruine acoperite de pânze de păianjen. Insula lui Chancha e un veritabil oraș-fantomă. O iluzie de piatră, de pe care vopseaua se cojește în straturi pastel.

Dar cu șapte secole în urmă, de aici era dirijată o rețea comercială maritimă invincibilă. Mai întâi capitală a Sultanatului Oman, apoi popas obligatoriu pe ruta Zanzibar – Persia, Ilha de Moçambique devenea prin iscusința lui Vasco da Gama legătura dintre Europa și Estul îndepărtat. Corăbiile încărcate aici cu mătăsuri, bumbac, condimente și sclavi ajungeau până în Goa și Macau. Insula era regina lumii, iar impunătorul fort São Sebastião, coroana. Prosperitatea și gloria au durat până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când descoperirea zăcămintelor de aur din Transvaal, inaugurarea canalului Suez și, finalmente, expansiunea portului din Maputo au schimbat cursul destinului. Nobilimea și comercianții și-au abandonat locuințele refugiaților de război. Piesele inestimabile de mobilier au ajuns lemne de foc. Uimitorul creuzet al culturilor africană, arabă și europeană s-a degradat în tăcere până în 1991, când a devenit parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Dar Insula nu și-a pierdut magnetismul. Rătăcim ceasuri bune admirându-i splendoarea arhitecturii coloniale. Iată: o școală de arte și meserii, spitalul – odinioară cel mai mare din Africa Subsahariană, o madrasa cu versete din Coran săpate pe frontispiciu, o vilă cu fațade fărâmate pe care doar buruienile le mai țin în picioare. Iată-ne bucurându-ne de un lux implauzibil în secolul vitezei: suntem singurii vizitatori ai unui muzeu viu.

Unde se termină cidade de pedra (Orașul de Piatră), începe cidade de makuti, un cartier de colibe împletite din palmier în care viața de zi cu zi nu s-a schimbat de secole. Aici trăiesc locuitorii Insulei și ei sunt, fără excepție, pescari. Pe la 4 după masă toți se adună, ca în fiecare zi, în portul Santo António. |n orice alt loc din Africa sosirea noastră ar provoca vâlvă, dar pe Terra da Boa Gente, cum i-au zis portughezii Mozambicului, băștinașii își văd de treabă netulburați. Un grup de bărbați robotește la o barcă nouă, cu tehnica și sculele moștenite din străbuni: lemn cioplit cu maceta, goluri umplute cu ghemotoace de bumbac îmbibate în ulei de cocos, vâsle șlefuite dintr-o esență anume. Alte zeci de dhow-uri se leagănă pe apa de cristal. Ultimii sosiți de pe mare își strâng pânzele pe îndelete, apoi își transportă marfa capturată artizanal, cu harponul și plase țesute de mână, pe o praia care geme de lume. Ne amestecăm și noi prin mulțime, savurând cocktailul exotic de personaje și aerul saturat cu briză oceanică și sudoare. Pescarii pălăvrăgesc. Sunt așezați pe vine, nemaipomenit de relaxați, fix în soarele nemilos cu tenurile noastre spălăcite. Pielea lor e de culoarea cafelei și îmbracă pomeți înalți și membre suple, mascând reușit resturile de solzi și orice imperfecțiune. Nevestele, înveșmântate într-o cacofonie de culori, curăță moluște, masează caracatițe cu nisip și filetează pești cu solzi albaștri și branhii portocalii. După sirena din Zalala și cetatea cu schelete de palate împărătești, locul ăsta îmi întărește convingerea ca Ilha de Moçambique e de pe altă lume. Aproape că nu îndrăznesc să mai întreb de creveți. Dar Anija mă îmbie să șed. „Olá!“ Ochii ei zâmbesc de sub năframa galbenă cu picățele maro în timp ce îmi arată cum se despică pe din două carcasa unui arici de mare, eliberând conținutul semi-transparent, cu textură foarte fină și gust marin, ușor sărat. Îmi iau inima în dinți: „Vende camarão?“ Anija aruncă ariciul în grămadă și râde: „Ana, creveții sunt pentru restaurante!“, apoi îmi spune că cele mai frumoase vile din Insulă au fost deja cumpărate de investitori străini. Unele sunt restaurate cu migală și transformate în localuri gourmet și pensiuni de lux.

Rămânem la taclale până la apus, când Anija se îndreaptă spre casă cu o găleată de pește balansată pe creștet. La fiecare pas făcut pe nisipul călduț, oftez ca un om îndrăgostit. Înțeleg de ce primii coloniști au fost seduși de frumusețea acestui loc frământat de valuri, unde copiii cresc pe plajă, unde silueta elegantă a bisericii Santo António, cocoțată pe promontoriu, este singura pată de culoare care desparte marea de cer. E bine de știut că, uneori, singurul lucru de care avem nevoie pentru a fi fericiți este puțin albastru.

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*