În căutarea creveților uriași din Mozambic

Praf african la micul dejun? Da, mulțumesc.

Drumul către nordul Mozambicului e tot mai solicitant și mai singuratic, cu excepția cătunelor unde oprim cât să refacem rezervele de apă. Compensează peisajul, cu monoliți enigmatici care răsar ca niște insule din orizontala savanei. Sunt aici de pe vremea când vulcanii erau încă activi. Aceasta este Valea Marelui Rift African, un loc unde natura nu se supune omului. Cel mai mare sistem de falii din lume se întinde pe 6.400 de km, din Mozambic și până în Cornul Africii și Iordania. Ne-am apropiat atât de mult de Ecuator, încât ziua se termină pe la 6, iar azi ne petrecem ultimele ore de lumină cu instalarea cortului la câțiva km de Pemba, într-o pădurice de baobabi.
Campingul nostru îi aparține unui anume Rudi, care ni s-a spus că ar ști unde se târguiesc misterioșii creveți. Îl găsim pe patron preocupat cu prepararea bufetului all-you-can-eat de duminică, un eveniment de neratat pentru lumea bună din oraș. De curând, în Pemba a fost descoperită a doua, dacă nu chiar cea mai mare pungă de gaze naturale din lume și majoritatea mesenilor sunt expați care muncesc în exploatările offshore. „Ați venit la timp“, spune Rudi și îmi împinge înainte un pahar cu suc acrișor, proaspăt stors din fructul de baobab. El își deschide o bere Manica, pe care o zvântă în doi timpi și trei mișcări.

Zorile ne găsesc în golful vecin, transpirând cot la cot cu niște pescari. Sunt mai bine de o duzină și se căznesc să-și strângă năvodul înșirat pe aproape o sută de metri. Mai întâi petrecem pe tot conturul o frânghie mai groasă, înnodată din loc în loc. Apoi ne ocupăm posturile – 6 oameni de o parte și 6 de alta, fiecare în dreptul câte unui nod, unde atârnă o bucată mai scurtă de sfoară cu un băț în capăt. Pescarii îmi arată cum se face lațul și cum să mă folosesc de trunchi ca de o contragreutate, apoi începem să tragem. Hei, rup! Pe măsură ce plasa iese din apă și frânghia se scurtează, trebuie să îmi abandonez postul și să ocup locul din fața șirului, în timp ce tovarășii mei de echipă închid unghiul. |ntre timp, femeile pescarilor, îmbrăcate în capulanas viu colorate și cu nelipsitele coșuri de paie pe cap, își croiesc drum prin valuri, ca niște zeițe flămânde, în căutare de scoici.

Două ore de trudă mai târziu, abia am adunat câțiva pești cu spinare rozacee, un crab și o mână de sardine. Ca să nu ne amăgim pofta de fructe de mare cu încă o porție de frango a cafreál, adică pui prăjit, hotărâm să dăm o raită și prin oraș. Dar găsim tarabele de pe plaja Wimbe goale. Până și în Paquite Quete – fiul lui Rudi mi-a spus că se pronunță „pakiti-ket“ – peștele proaspăt pare de negăsit. Bairro-ul din Pemba, unde se adună toți pescarii, e construit pe locul unei mlaștini asanate, între gura golfului și docuri și arată ca în baladele lui Bob Dylan. Casele sunt țesute din fibră de palmier, iar moscheea și atelierele de făcut bărci sunt organizate pe perimetrul unui maidan cât două terenuri de fotbal. |n speranța unui pont, ne așezăm la umbră și ne împrietenim cu un pahar de enika, rachiul de ananas care dezleagă atât de ușor limbile. „Cum facem și noi să cumpărăm niște creveți?“, îl întreb pe vecinul de cârciumă, cu tonul cuiva care negociază marijuana în centrul Londrei. E un metis tânăr, un mulatto, cum spun mozambicanii. Rânjește: „Hai să vorbești cu șefii“, zice, și ne conduce în fața unor burtoși cocoțați pe lăzi frigorifice, pline cu blocuri de gheață, nebranșate la curent. „Ce s-a prins azi?“, întreb. Burtoșii pufnesc: „Vapoarele mari iau toată marfa proaspătă, senhora. Avem aici anșoa, baracude și rechini, toate congelate pentru restaurantele și lodge-urile din Maputo.“ Deloc ceea ce caut. Când să plecăm din bairro cu mâna goală, ne ies în cale doi puștani. Sunt încovoiați sub greutatea unui coș acoperit cu un morman frunze de palmier, care supurează șuvoaie de apă. „Camarão! Camarão!“, strigă băieții și simt cum inima începe să-mi bată mai tare. Creveții sunt cât palma, grași, frumoși, plesnind de sănătate. |n 5 minute coșul băieților e mai ușor cu cât am putut îndesa în 2 plase.

Ajunși în camping, încingem grătarul și punem berile și o sticlă de vin sud-african la rece. Apoi curățăm creveții și aruncăm peste ei o dușcă de ulei de măsline, un praf de sare și o mână de peri peri iute ca focul. Între timp, refluxul a eliberat plaja și din nisipul de culoarea lunii se ițesc o sumedenie de mangrove. Chiar și cicadele au tăcut. Obosiți, ne întindem pe jos, cu fața la mare. Valurile se înalță leneș, soarele coboară și la un moment dat se întâlnesc. Mirosul untos de creveți plutește în aer, pământul freamătă de căldură. Presimt că urmează o cină epocală.

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*