Schi în anii ’80

Schi în anii '80
Foto: Virgil Costea/ Azi, zona „Duş“ e pustie. Dar poate recăpăta viaţă în orice sezon de schi, fiind una dintre cele mai ofertante zone pentru freeride din Meridionali.

1988, iarna. Tata ne trezea la 5 dimineaţa, o dată pe lună, ca să prindem camionul de muncitori care urca la Şugag, pe actuala Transalpina. Că ningea sau că era doar frig, nu-mi aduc aminte. Ce ştiu e că eram singurii care, la ora aia, aşteptam în staţie îmbrăcaţi de schi, cu fâşuri colorate, beţe şi schiuri.

Text: Florian – Rareş Tileagă

În masa de oameni adormiţi care plecau în uzine, eram ca picaţi din filme americane. Iar când sosea camionul, urcam şi ne făceam loc printre muncitorii pe care nu-i vedeai din staţie fiindcă geamurile de camion aveau gheaţă pe dinăuntru. Dar, odată ajunşi în maşină, oamenii ne primeau bine. Nici măcar nu plăteam. Erau învăţaţi cu noi, ştiau unde mergem.

Noi mergeam la schi. Dar nu oriunde. Pârtiile noastre erau, de fapt, nişte dealuri fără nici o amenajare, iar staţiunea, nişte grajduri în care vara dormeau vacile. Eram la cota 1.400, în Munţii Şureanu, Valea Dobrei, zona „Duş“. Şi alegeam să schiem acolo decât să stăm ore-n şir la cozi de teleschi în puţinele şi arhiplinele staţiuni din acea vreme, care erau relativ departe, adică Arieşeni, Păltiniş, Parâng şi Valea Prahovei.

N-aveam de ales sau, poate, ne plăcea să fim altfel.

Luam cu noi vin, slănină, schiuri şi, mai ales, motorină. Era cea mai importantă de pe listă, fiindcă fără ea nu funcţiona motorul de tractor de pe pârtie, care acţiona un cablu de care te prindeai cu crose. Era un chin să-l porneşti, aşa că fiecare demaraj se celebra cu chiote. Cam ăsta era „telescaunul“ nostru, dar pentru noi era suficient. La fel cum suficientă era şi bătătorirea pârtiei nu cu utilaje, ci cu schiurile, de sus până jos, pas cu pas. Era greu dar entuziasmant, istovitor dar sănătos ca sport şi ca mod de a trăi împreună. Eram o mână de oameni, dar le făceam pe toate şi găseam soluţii la orice. Motorul de tractor şi dealul cu zăpadă erau, până la urmă, un lux pentru nişte oameni care, cu mâinile lor, reuşeau să transforme muntele în pârtie de schi. Noi eram staţiunea, noi eram şi turiştii.

Să fii, acum, schior cu 30 de ani vechime înseamnă să fi făcut toate astea măcar o dată, indiferent unde în Carpaţi. Da, sunt nostalgic, dar am motive: dificilii ani ’80 au pus baza educaţiei sportive a unei generaţii, care a trecut prin astfel de clipe de aur. Clipe de cult al efortului, de improvizaţie colectivă, de într-ajutorare nesimulată, de satisfacţii mari din lucruri mici. Chiar dacă azi avem geci Salomon, beţe Head şi facem carving în powder, totuşi noi eram copiii ăia uzi de zăpadă pentru că schiau în trening, ghete şi cu schiuri lungi de 2 m, în locuri unde iarna doar lupii călcau. În acea epocă gri şi flămândă, noi eram sătui de sănătate şi ne bucuram de culoare. De alb.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*